vineri, 22 octombrie 2010

O treime

ElZap

Şi iar a sosit înot o veste de peste Gârlă. Una care seamănă cu mobilul pe care îl ai fără să-l ştii. De mobilul crimei vorbesc.

Vestea ţinteşte oglinda aia minune, care la ei se numeşte iPad, iar la noi nu se numeşte nicicum. Noi cumpărăm de gata totul, chiar şi cartofii. De limbă nici nu mai vorbesc, că aici ne-am romglezit definitiv. Las că nici franţujii nu-s mai breji. S-au dat şi ei pe brazdă. Tot aşa îi spun, tabletei electronice. Încă nu s-au luat după chestia aia căreia îi zic "baladeur", dar nu-i timpul pierdut.

La ei nu-i pierdut. La noi cam este. La noi ca la nimenea.

Acum, revenind la iPad-urile noastre, vestea ne spune că au luat-o şi ele pe urmele mobilelor. Toată lumea a dat năvală să-şi cumpere o drăcie din asta, dar o treime aşteaptă să se prindă cum se folosesc în integralitatea lor.

Parcă la noi nu-i la fel? Cu singura deosebire că noi nu prea le avem, aşa că la noi treaba e nederminată. Cam la fel cum e cu regul lui l'Hôpital, care trebuie să ne lămurească cum se ridică nedeterminarea lui 0/0 care poate face oricât vor muşchii ei. Asta dacă n-o ridici.

De ridicat nu-i prea greu, că se dă şi pe la bac. Se dă, dar nu se ia. Păi, cum să se ia când noi nu l-am determinat nici pe marchizul Guillaume François Antoine de l'Hôpital. Ăsta când se numea l'Hospital, când l'Hôpital.

Asta la ei, că ai noştri tineri au rămas încă la marchizul Guţă. Câtă filosofie încape în marchizul ăsta.

Parcă numai cu iPad-ul suntem pe sfert sau pe o treime? La democraţie nu stăm cam tot la fel? Am dat şi noi buzna prin 89, după cum ne-au cântat unii, ca să cumpărăm ce ni s-a vândut. Pe urmă am văzut că nu-i pentru noi. Acum dăm buzna la ulei. După ulei, aşteptăm pensia. Aia nu mai vine. Aia pleacă. Deocamdată doar 25%.

Las' că nu-i timpul pierdut nici aici. Cu ce să cumpărăm atâtea şi atâtea lucruri de care avem nevoie, dacă nu strângem cureaua la pensionari?

Bunăoară, frunze...
Sau autostrăzi imaginare...




luni, 18 octombrie 2010

Degetul arătător

ElZap

Se întâmplă şi la case mari.

Veuillez installer Flash Player pour lire la vidéo


Deşi nu a ajuns la o vârstă la care ar fi fost scuzabil să mai încurce lucrurile (are puţin peste cincizeci de ani), Monsieur Brice Hortefeux ridică obiectul arătător spre unii nomazi ai Europei. Poate şi spre explodaţii noştri, mai ştii? Pardon, spre boemii de pe vremea când nu se auto-apelau cu nume de băutură spirtoasă defectivă de plural şi de alte cele. Deh, pe atunci se credea că toate fluviile izvorăsc din Boemia. Nu şi din India.

Păi tot pe-atunci şi domnii de pe malurile Senei se credeau rude cu Priam, Hecuba şi toţi de la Troia se trag.

Nu-i nimic Monsieur Hortefeux, că ştim şi noi bancul ăla care se potiveşte unei vârste adecvate.

Legea-i lege nu se schimbă.
Aveţi deget?


Folosiţi-l cu încredere, până vă amintiţi de la ce birou de obiecte pierdute vă puteţi recupera restul.



duminică, 17 octombrie 2010

Dansez pentru tine

ElZap



Dar ca să fiu cinstit, nu dansez doar pentru tine.
Am dansat şi pentru Irod.



Uite ce-a ieşit.
Îl recunoaşteţi?


miercuri, 13 octombrie 2010

1.586 de oi

ElZap

(text în gama search)



Porumbelul albastru

ElZap
(text în gama search)

Peace dove-blue

Restul rămâne așa cum am vorbit.

marți, 12 octombrie 2010

Nuntă cu dar impus

ElZap

Nici eu nu ştiam că se poate pomeni o aşa porcărie. De auzit am auzit ce-i drept, că pe la unele petreceri de-astea, socrul mare sau cel mic se uită chiorâş dacă nu pui pe masă o sumă mai acătării.

Acum mi-a fost dat s-o trăiesc şi pe pielea mea.

Treaba asta cu darul impus, care mai nou se numeşte nuntă, petrecere sau ospăţ sau cine mai ştie cum, nu-i una ca toate celelalte.

Întâi şi-ntâi că nu te cheamă nimenea la la nuntă. Mergi tu cu căciula în mână la poarta nunţii, taman ca viţelul din poveste.

Pe urmă... într-un târziu se arată şi un fel de pristav sau cam aşa ceva, trimis de socrul mare, care te înştiinţează cum că eşti admis a lua loc la nuntă. Ca să se vadă şi cu ochiul liber unde o să ajungi, el îţi spune că o să fii integrat. Bănuiesc că în locul unde stau numai şi numai oameni de vază.

Ca să fie sigur că de-acum şi până la achitarea darului cuvenit n-o să dai bir cu fugiţii, îţi bagă sub nas o ţidulă cu nume şi prenume pe care e musai să o iscăleşti, sau după caz să pui degetul acolo. Mai dai odată cu creionul chimic şi în rubrica în care e trecută suma. Unii zic că suma asta o dai de mai multe ori, că ar fi un fel de rată lunară, anuală şi multianuală. Eu cred că e mai degrabă un fel de abonament de nuntaş perpetuu.

După o scurtă introducere cu nişte ceteraşi leşinaţi, te aşează într-un colţ mai retras, unde ai voie a bodogăni cât vrei, doar să nu deranjezi lumea cea bună.

Dacă faci gât pe teme de meniu şi alte chestii stupide, socrul mare îţi trimte o chleneriţă îngălată, c-o măslină-n vârf de băţ. Asta cică-i pentru tine. Măslina vreau să zic, deşi ai putea s-o reţii şi pe chelneriţă. Oricum n-o pofteşte nimeni.

Ea, adică chelneriţa cu gura ştirbă, o să-ţi explice într-un mod diplomatic desigur, că tu ai plătit doar locul şi nicidecum consumaţia. Pentru consumaţie mai trebuie să bagi mâna în pungă sau foamea-n gât. Oricum tu arăţi ca un godac supradimenisonat. Când dai să arăţi spre suinii care stau în capul mesei, ţi se explică cum că ei sunt burtoşi de jure, nu ca tine un burtos ilegalist pe bază de varză călită.

Cam aşa e cu nunta asta cu dar impus, despre care s-au scris deja o sumedenie de tratate. Toate tomurile astea spun că nunta nu prea o să ţină mult, că e doar de ochii nuntaşilor, că mireasa e una de-aia şi e la a cincea nuntă pe ziua de azi, că s-au mai văzut de-alea, că în final socrul mare o să se ia de păr cu socrul mic şi cu nuntaşii de vază.

Păi să se ia odată, că m-ar fi prima oară când nunta se termină prost.

Dacă-i bal, bal să fie!


duminică, 10 octombrie 2010

Şi noi?

ElZap

De un an mă chinuie gândul.
Să scriu au ba?

Acum un an, undeva prin ţară, veniseră la noi franţujii,nemţii, spaniolii şi alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate. Veniseră să ne arate o maşină minune. Maşina asta era toată numai cipuri, videocamere, lasere, lidare şi alte drăcii. Cică maşina asta ar putea merge pe străzi fără ca s-o conducă nimeni. Merge aşa de capul ei, bezmetică, ba chiar ştie să se oprească la stop, cam cum fac câinii noştri comunitari care trec numai şi numai pe zebră şi musai pe culoarea verde a semaforului.

Când or ajunge şi fetiţele astea comunitare să înveţe ceva de la câini? Să nu mai scrie sms-uri când sunt pe zebră. Să scrie numai când sunt pe cal. Să ia exemplu de la cine trebuie.

Te pomeneşti că şi ele l-au citit pe Foartă. Mai ştii?

suspinîndele copile
scriu e-mail-uri peste tot,
iar acelea care pot,
SMS-uri, pe mobile,


care nu răspund încet
ca pe timpuri, ci-ntr-o clipă...
Dragostea se înfiripă
ideal, din chat în chat.



Înainte chiar de a o vedea la faţă, stăteam de vorbă cu un important personaj dintre cei ce se învârteau în jurul maşinii. Ce-i drept şi în jurul cozii. Cică, maşinile astea ar putea fi mai sigure decât mulţi şoferi care au primit permisele de la Piteşti. Cum era să-l contrazic, mai ales când mi-a spus că cipurile şi lidarele nu pun picătură de alcool pe limbă. M-a asigurat că nici măcar nu au limbă. Cipurile. Lidarele. Aşa o fi.

A doua zi am văzut maşina minune. Nu s-a mişcat din loc, dar nici nu eram curios să văd de ce este în stare. Dacă i se urcau gărgăunii la cip? Dacă vedea, aşa tam-nesam, roşu în faţa camerei de luat vederi? Am stat cuminte într-o sală unde se proiectau nişte filme de groază. Nişte taxiuri se încolonau cuminţi pe străzi, ba chiar se chemau unele pe altele ca să se mute unde e nevoie de ele. Nici ţipenie de taximetrişti în filmul ăla. Şi nu erau filme SF!

Este drept că am mai călătorit într-o capitală cu u metrou care nu avea pe nimeni la cârmă, dar mi-a cam trecut spaima.

Ce m-a mişcat să mă apropii de tastatură? Păi, azi lumea iar s-a dat cu fundul în sus. Cică prin USA, o maşină a luat-o razna. Asta-i nebunatica.




Ăia zic că maşinile astea au făcut deja cam 140.000 de mile prin ţara tuturor posibilităţilor. Asta vine mai bine de 200.000 de kilometri. Vă mai amintiţi de Romanţa Automobilului. Aia scrisă de Topârceanu.

Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vâjâie ca vântul,
Şi dacă n-ai urechi normale te face una cu pământul!


Acum stau şi mă gândesc. Dacă taxiurile astea nu mai au nevoie de taximetrişti, de ce ar avea nevoie de pasageri? Nu ar putea să umble prin oraş cu nişte manechine pe post de pasageri? Ba bine că nu.

Şi apoi, de ce ar mai asculta oamenii muzică? Poate nici nu ar fi nevoie de oameni. Ar putea ca Edit Piaf de pe Youtube s-o asculte pe Edit Piaf de pe Trilulilu.





Nu ar fi superb? În timpul ăsta noi ne-am ciocni unii de alţii într-o farandolă nebună. Undeva pe un soare neutronic. Mai ţii minte cum spunea Doru Lubov?

Ne vom iubi pe-o lume mai dementă,
pe crusta unui soare neutronic,
uniți de-o legătură covalentă
în lanțul Van der Waals monoatomic.

Ne vom găsi în radiații joase
ca molecule de-aminoacid,
prin reci și colorate nebuloase
de praf interstelar și translucid...


Până atunci însă mai e.

Sau... de ce ne-am chinui să citim. Nu ar fi mai bine ca ruterele să-şi citească ele între ele cărţile pe care se căznesc să le descarce pentru noi. Ba chiar şi cu filmele, tot aşa ar trebui să procedeze.

Şi noi? Noi ce rost am avea pe-aici?

Păi nu am spus mai sus?

Noi

vom ondula prin cosmosu-animist,
ca să-mpletim neanturi infinite,

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Dansul miresei

ElZap

Mare noroc să fii flăcău chipeş.
Şi mai mare noroc e să fii genial, arogant şi puţin şmecher.

Dacă ai toate aceste calităţi, toată lumea te cheamă să iei mireasă la dans.
Nu contează dacă dumneaei este frumoasă, slută, tânără sau pe punctul de a se transforma în babă. Contează cum ştii tu s-o întorci, în aşa fel încât să nu i se vadă defectele. Nu le văd socrii mari, nu le vede mirele şi mai ales nu le văd invitaţii.

Ce dacă domnişoara a mai avut o groază de succesuri, de a făcut din buze ca trenul botulinic? Dacă tu ştii cum s-o arăţi lumii iese aia un fel de Albă ca Zăpada, de ai zice că piticii nici n-au îndrăznit să se uite pe gaura cheii. Poţi s-o scoţi şi un fel de Marie Curie în devenire, aşteptând sfioasă să primească Premiul Nobel pentru gramatică.

Asta a fost odată.

Acum, că au trecut anii peste el, flăcăul nostru se mulţumeşte şi cu nişte mirese mai pârguite. Unele chiar abia ieşite din lăuzie. Pe astea de ce le-ar dansa becherul nostru de-o seară? Habar n-am, că eu nu le am cu aritmetica şi nici la făcut totaluri parţiale şi generale nu mă pricep. Ceea ce văd eu e doar că dumnealui se comportă ca o maşină de spălat AlbaLux rămasă dinainte de 90. O freacă până iese albă precum a vrut clientul. Vorba ceea: clientul nostru, stăpânul nostru. Dacă clientul o cere ar putea s-o scoată şi Scufiţa Roşie la o adică.

Dacă nuntaşii sunt mulţumiţi de spectacol, treaba merge bine. Toată lumea bea şi se veseleşte. În final, nuntaşul bagă mâna în chimir şi aruncă pe masă darul. Cu darul pe care mireasa şi l-a luat cu de la ea putere mult înainte de nuntă,iese o sumă frumuşică.

Măcar aşa albită, poate şi dumneaei să-şi plătească lăutarul care i-a cântat o seară melodia aia de pe vremuri. Aia care glăsuia cum că "nu eşti de vină tu", sau cam aşa ceva. Păi dacă nu e nici ea de vină, cine dracu este vinovat în ţara asta?

După dansul ăsta scabros urmează darul.
Aşa se cuvine la orice nuntă cu dar.




marți, 5 octombrie 2010

Mobilul crimei

ElZap

Nu, n-am de gând să încep un roman poliţist. O să-l facă alţii mai pricepuţi decât mine. Eu o să încerc să pun pe blog câteva gânduri despre o crimă adevărată.

De la facerea lumii şi până în anul de graţie MMX de la Hristos, sau nimeni nu ştie cât de la începutul începuturilor, n-a fost născocită o invenţie mai criminală decât mobilul. Poate doar democraţia să o întreacă.

Aflu din cărţi, că trei sferturi din oamenii din lumea de dincolo habar n-au cum se foloseşte mobilul. Habar n-au, însă au mobil. Mobil au toţi, sau mai precis cam 500%, de au ajuns să arunce cu mobilele la ţintă.

Nu zic că nu ştiu să dea un telefon, sau să răspundă atunci când drăcia asta zbârnâie. Zic doar că nici mama dracului n-are habar ce face cutare sau cutare buton. Şi nu zic eu, că asta n-ar fi mare scofală, dar zic marii savanţi planetari. Parcă cu democraţia nu-i la fel?

Şi pe la noi se aruncă cu chestia asta la ţintă. Arunci mobilul şi primeşti la schimb un kil de ulei. Primeşti uleiul şi ţi se rade pensia. Am auzit că se aruncă şi invers cu mobilele astea. Ţie ţi se aruncă un mobil şi tu arunci votul în urnă.

Dacă nu participi la concursul de aruncat cu mobile, rămâi cu buzele umflate. Se găsesc alţii să arunce pentru tine. Atunci se zice că democraţia face o jumătate de tură. Poate se gândesc unii să facă un motor în 1/2 timpi. Tu nu arunci cu nimic, dar ei tot îţi iau pensia. Nu toate pensiile se raşchetează. Doar alea nesimţite. Adică ale babelor ce primesc acolo nişte leuţi rămaşi de pe vremea răposatului. Vreau să zic ale CAP-ului. Astea se dau ca să lase pământul în pace, să se odihnească la umbra ciulinilor. Măcar ăştia cresc fără să semeni. Doar ĂŞTIA seamănă unii cu alţii. Ca ciulini.

Mobilul ăsta e dotat cu o grămadă de butoane, de nici nu ştii pe care trebuie să apeşi ca să-ţi ajungă glasul unde trebuie. Oricum ai apăsa însă, vorbele îţi rămân în gât, sau în cel mai bun caz acolo unde vrea fabricantul.

Cică unele mobile au meniuri ascunse. Altele au comenzi secrete. Ştiu şi eu câteva.

*#06#, de pildă.

Pe bune. Tu faci comanda asta şi el îţi returnează IMEI-ul. Ăsta ar fi numărul ăla cu care te prinde dacă faci glume proaste. Ce dacă cumperi o cartelă din colţ? Cu numărul ăsta şugubăţ, te bungheşte la fix.

Cu democratofonul e la fel. Pe orice buton ai apăsa ajungi tot la mâna lor. De-acolo nu-i nici scăpare, nici suspinare, nici alinare. Acolo sunt doar ei, care veghează să trăim cum om putea.

Cu meniurile secrete nu m-am dumirit încă. Care sunt alea de te identifică la fix, după longitudine, latitudine şi altitudine, de trimit gealaţii să te umfle? Unii spun că n-ar fi nevoie, că umflat au ba, tu tot crapi.

Şi nici cu comenzile alea ascunse nu m-am familiarizat. Cică astea le dau unii, când se pune de alegeri. Auz că vine unul la poată şi-ţi urlă-n surzenie ca să-ţi cadă amplificatorul din ureche: fă proasto, mergi la secţie şi bagă ştampila în chenarul meu! Auzi fă?

Tu nu auzi, dar le potriveşti. Ce-o ieşi o ieşi. Mai rău nu poate fi.

De când cu mobilul ăsta fără rost, m-a apucat un dor de difuzor. De ăla mare de se punea la uşă, pe vremea când satele erau radioficate.

Măcar timpul probabil îl nimereau din când în când.

Acum nu nimerim nici timpul, nici vremea şi nici vremurile.



luni, 4 octombrie 2010

Octombrie

ElZap


O lună ca toate celelate.

Ar putea fi o lună frumoasă.
Nu este.
Nu este pentru că plouă.
Plouă cu mizerii.
Plouă cu veşti proaste.

Vreau să scriu ceva.
De ce să scriu?
Nu e de de-ajuns că toată lumea aruncă mucurile de ţigări pe jos?
Când măturătorii fac grevă ca să poată merge la discotecă, nu se cade.
Nu se cade să arunc şi eu literele din tastatură în spaţiul virtual.

Până la urmă... biruit-au gândul... aşa cum se cade de câte ori e să se întâmple câte o nenorocire.

Auz că cineva a mai scris un roman prin urbea mea.
Asta este.
Mâine o să avem nişte şcolari care o să înjure.
Probabil că romanul va intra în manuale, aşa cum e moda astăzi.
Şcolarii o să aibă şi ei opinii.
De ce n-ar avea?

Un domn sobru îşi plimbă sobru pisica.
Pe vremea asta e o adevărată crimă să dai o pisică afară din casă.
Fie şi pentru a face turul urbei.
Sărmana Dosia miaună cuprinsă de un plictis fără hotar.
Nici măcar nu e băgată în seamă de vre-un holtei de vârsta a n-a.
Aşa-i trebuie, dacă a vrut să fie pisică aristocrată.

Lumea bună se adună la taifasuri.
În lipsa concertelor de cameră sunt bune şi astea.
Altfel am da nas în nas cu Cincinat.
Cam tot aia e.
Lumea se laudă reciproc.
Nimeni nu ştie de ce laudă.
Aşa-i la taifas.

Unii timizi abia suspină;
Din năduşeala unui chel
Minune! creşte o verbină
Pe-o coardă de violoncel.

O văduvă în demi-doliu,
Nu suferă violoncelu,
Şi, ghemuită p-un fotoliu,
E tristă c-a pierdut căţelu,.


În rest toate bune.
În rest privesc oraşul...
E tot ca pe vremea Lui.

Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.


În rest... sunt toate ca pe vremuri.

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată.


Citesc şi eu.

Cum mirosea asfaltul vag a fum,
a scorţişoară şi-a Regina Nopţii
şi zăboveam puţin in faţa porţii,
sperând să treci întâmplător pe drum.