vineri, 28 decembrie 2012

Urmaşii lui Bicilis


ElZap

Habar nu am dacă aşa au stat lucrurile au ba. Mă iau şi eu după ce spune unul pe nume Lucius Claudius Cassius Dio. Că adică unul pe nume Bicilis ar fi dezvălui romanilor locul unde este ascuns tezaurul dacilor. Poate că nu este chiar aşa, devreme ce unii spun că istoria nu e altceva decât o minciună acceptată. Sau tolerată.

În fine, nici romanii n-au venit pe aceste meleaguri ca să  le dea de pomană localnicilor. Să le ia da. Toată lumea vinde democraţia pe aur, petrol, pâine şi ce este de apucat.

Călinescu a băgat de seamă că:

Invazia romană, căci invazie a fost, oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era iberic.

Sigur că Bicilis a murit, dar dubla spirală ADN nu. Viermele ăla dublu îmbârligat continuă să nască urmaşi. Dumnezeu să-i ierte. Dacă va putea.

 






miercuri, 26 decembrie 2012

Roşia Montana


ElZap





Circulă tot felul de reclame legate de aurul acesta care este blestemul nostru. Eu nu am nimc a spune. M-a impresionat o poză.

De aici: http://an1954.wordpress.com/

Asta:


P1130334

Aşadar de dragul unui câştig, ce nici ăla n-o să fie al nostru, scufundăm sub mizerie şi otravă bisiericuţa asta în care s-au mărturisit, s-au cuminecat, s-au botezat şi s-au legat atâtea generaţii.

Nu pot să trec mai departe fără să-mi amintesc versurile lui Coşbuc.

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceți lan, noi, boi în jug.
Și-n urma lacomului plug
Ies oase și-i păcat!



Vorbind apoi, a zis Mîntuitorul:
-„Căzu din boabe-o parte pe cărări,
Şi paseri au venit de sus cu zborul,
Şi-obraznice-au mâncat şi-au dus în zări
Atâta grîu! Şi-amin, amin zic vouă.
Că-n minte am slujbaşii-acestei ţări.


Pentru cei curioşi putem urmări cum se ridică voalul de pe această minciună greţoasă.



Aşadar pentru asta a fost nevoie de o revoluţie în România.

Pentru banii lor ar trebui să tac eu şi cu mine toţi cei ce au ceva de spus. Pentru banii lor nişte dihori se tot iţesc la televizor ca să ne bage degetele în ochi.

Ca să spunem ce doresc ei. Sau măcar să tăcem.

Parcă nemernicii de dinainte erau ceva mai cumsecade, dacă putem să-i aliniem şi pe nemernici pe o scară morală.



luni, 24 decembrie 2012

Crăciunul


ElZap


"Și până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.
Și când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe mic pe Domnul."



Era o vreme când Moş Crăciun nici nu exista.

Oficial, căci el fusese înlocuit cu un bătrân tovarăş adus din răsărit pe nume Moş Gerilă. Doar moşul ăsta era de rit acceptat. Niciodată nu am aflat cine l-a adus şi de ce l-a adus. De ce nu era bun, Moşul ăsta al nostru cu care au copilărit părinţii, bunici şi străbunicii noştri?

Ce-mi amintesc eu de pe-atunci e că un popor conservator ca al notru, mereu îl ţinea afară pe Moş Gerilă, în timp ce Moş Crăciun avea intrarea liberă în căsuţele alea mici care mi se păreau palate. Intra pe uşă, dar mai ales pe geam, unde nu uita să lase ceva bunătăţi. Aşa mi se păreau atunci jucăriile alea de pluş, sau maşinuţele aduse de Moş.

Şi câte lucruri nu schimba Moşul în viaţa asta simplă de atunci!

Cu o lună şi ceva, doar înainte de Crăciun, copiii cuminţi aveau voie să întârzie până noaptea în sat. Umblau să înveţe colinde, ca să nu schelălăie ca tembelii pe la porţile bieţilor creştini. Pe atunci nu fusese inventată încă maşina de bani marca Becali.

În seara de 24 spre 25 o luau de-a lungul satului cu colindul disciplinaţi şi sobri ca nişte oameni maturi. Cei drept şi oamenii bătrâni făceau tot acelaşi lucru. Până pe la 80 de ani. Colindul se termina pe la cinci dimineaţa. Uneori chiar mai târziu.

Nostalgie? Sigur că da. A plecat şi Moş Crăciun. De astă dată pentru multă vreme. Sper că nu pentru totdeauna. A plecat gonit de tot felul de moşi escroci.

Ăştia vin cu altfel de daruri. Unele cu care umplu buzunarele şarlatanilor. Nimic din farmecul vechiului Crăciun. Aş da orice să-l pot primi pe cel care era. Chiar dacă lucra sub acoperire, el exista de-adevăratelea.

Ăsta e un moş de marketing. E rudă cu Hallowe'en, cu Valentine's Day, cu alţi măscărici aciuaţi de pe alte meleaguri.

Abia acum sărmanul nostru Moş Crăciun stă ca un străin la uşa noastră şi nu pricepe cu ce a greşit.


joi, 20 decembrie 2012

Ultima zi


ElZap

Ultima, căci de mâine se va aşterne în faţa noastră neantul.

Nici nu am băgat de seamă când a trecut această minusculă eternitate. O eternitate care ar fi putut să fie, dar care a refuzat să se nască.

Nimeni nu crede în această bazaconie, deşi eu mă încăpăţânez să cred.

Cred, în ciuda faptului că mă îndoiesc adesea de cele mai evidente lucruri. Cred într-un mod cu totul aparte, la fel cum cred că niciodată unu cu unu nu face doi, din simplul motiv că nu există un unu care să fie identic cu celălalt unu. Poate şi de aceea mereu se adună.

Cred la fel cum sunt sigur că Dumnezeu există, chiar dacă mă îndoiesc de poveştile de adormit copiii şi vigilenţa maturilor. Cineva spunea că dacă va fi vizitată faţa invizibilă a Lunii şi se va găsi acolo o uzină funcţionând, va fi sigur că Cineva a trecut pe acolo. O banală păpădie este însă cu mult mai complicată şi ne complică stupida noastră logică.

Nu pot să cred că va veni cu o bubuitură teribilă, cam cum se rezolvă în mod inteligent toate problemele în filmele poliţiste.

De fapt sfârşitul acesta a bătut la uşa noastră cu mult timp în urmă.

A venit de când am început să lăsăm caişii să-şi piardă florile, crezând în superbe flori artificiale.

A venit din ziua în care nu am mai crezut că putem fi copii, sau măcar liceeni. În fond, izgonirea din Eden s-a produs atunci când am hotărât că trebuie să fim maturi.

Am venit din sera în care nu am putut să credem că gutuile pot fi şi fosforescente şi că avem dreptul să ne luăm după ele.

A venit din seara în care ne-am făcut bagajul pentru o lungă călătorie. Atunci am crezut că zgomotul motoarelor unui avion ar putea impresiona mai mult decât zumzetul banal al stupului de albine.

A venit din clipa în care am confundat fericirea cu performanţa şi bucuria cu succesul.

Cred că va veni, pentru că sunt convins că ni-l dorim cu ardoare.

miercuri, 19 decembrie 2012

Antinominalul


ElZap

Şeful a tot ţinut-o cu uninominalul lui păgubos.

Avem şi fructele amare ale uninominalului. Cine plăteşte oalele sparte? Prinde orbu scoate-i ochii. Parlamentul musteşte de uninominali. Dacă n-o să ne placă nici măcar n-avem pe cine să penalizăm.

Până la urmă poporul a făcut un fel de alegere uninominală. Măcar în sensul strict al cuvântului. Acum vin analiştii. Ei caută vinovaţi prin toate cotloanele, deşi e clar pentru cine a votat lumea.

Să fim serioşi, dar lumea nu a votat pentru ci contra. Un vot antinominal.

Nominal de la "Nomina Odiosa". Acum lumea aşteaptă la cotitură şi nici nu cred că va fi păcălită cu una cu două.


Cine mai îndrăzneşte?


ElZap















Chiar aşa, cine? Păi, cum ar îndrăzni? Să strănute de exemplu. Nici în bancuri n-ar trebui. Ca în cel de mai jos, de pildă.

"Sedinta de partid, prezidata de tovarasul Stalin.
Cineva stranuta.
Tov. Stalin: - Tovarasi , cine a stranutat? Nici un raspuns.
Tov. Stalin: - Tovarasi, imi pare nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet intrebarea: Cine a stranutat? Va avertizez ca, in cazul neprimirii raspunsului, voi impusca primul rand.
Nici un raspuns.
Tovarasul Stalin impusca primul rand.
Tov. Stalin: - Tovarasi, imi pare nespus, nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea: Cine a stranutat? Urmeaza, fireste, in cazul neprimirii raspunsului, sa impusc si al doilea rand.
Nici un raspuns.
Tovarasul Stalin impusca al doilea rand.
Tov. Stalin: - Tovarasi, nici nu va pot spune cat de rau imi pare, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea: Cine a stranutat? Inutil sa va spun ce urmeaza, in cazul neprimirii raspunsului.
In unul din randurile din spate, se ridica, cu chiu cu vai, un activist, galben-verzui-violet la fata, din cauza emotiei. Articuleaza cu greu:
- Tovarase Stalin, eu am stranutat!
Tov. Stalin: - Noroc, tovarase! Tovarasi, sa ne continuam sedinta."


Din nou aud întrebarea asta rostită cu un ton ameninţător.

Întorc capul şi-l caut pe Tovarăşul Stalin. Oare din ce cotlon mă priveşte, că m-a apucat o criză de strănut?

Oare a cui este vocea asta care-mi cere imperios ca în numele democraţiei nimeni, absolut nimeni n-are voie să strănute!

Cel puţin până la primăvară. Dar până atunci mai avem de trecut peste o eră.

Era glaciară.



duminică, 16 decembrie 2012

S.R.L. Angrosistul


ElZap

Angrosistul ia ca un apucat. Cu cât mai ieftin cu atât mai bine. Şi cu atât mai mult. Ia pentru că i se dă, pornind de la principiul că nu-i prost cel ce ia ci cel ce dă.

Dacă poate ia chiar gratis, sau oferind la schimb minciunele. Ia la grămadă şi vinde pe bucăţi. Dacă a cumpărat destul ca să poată revinde. Dacă nu ţine doar pentru el.

De astă dată a cumpărat voturi. Atât de multe că nu mai ştie ce să facă cu ele. A fost o recoltă bogată de data asta. Puterea de atunci a lăsat în brazdă zeci de tone de gunoi. Gunoiul ăsta a îngrăşat pământul din care au crescut lanurile bogate de voturi. Acum angrosistul e la piaţă şi-şi vinde marfa. Marfa crescută din naivitatea mulţimii. O vinde cui cumpără, chiar şi celor ce-l dădeau până mai ieri cu capul de pereţi.

Parcă Vespasin spunea că banii n-au miros. Aşa a venit pe lume vespasiana. O budă publică în care îşi fac nevoile toţi bărbaţii atinşi de nevoi urgente.

O chestie ce seamănă al dracului de mult cu cabina aia în care mi-am ştampilat şi eu un buletin de vot.



Circ alb


ElZap

Aşadar a nins din nou. Pe vremuri ninsoarea era un prilej de bucurie pentru copii. Prilej de taclale nesfârşite la gura sobei între bărbaţii care-şi însoţeau femeile la clacă.

Acum e prilej de circ. Toată lumea se repede în nămeţi cu pieptul gol şi cu capul aşijderea. Altfel cum s-ar explica faptul că se înfig în omăt cu orice altceva decât cu freze pentru deszăpezire şi cu alte chestii potrivite.

Îi aud pe unii cum ne dau că ne dau sfaturi de genul: "să punem mâna cu toţii". Să punem, dar să punem ordonat, fiecare la locul lui. Una e să-ţi cureţi trotuarul din faţa casei sau curtea proprietate personală şi alta e să te repezi pe autostradă cu lopată, hârleţ şi greblă.

Cu toţii, cu toţii, dar în frunte ar trebui să meargă cei ce au păpat banii noştri, că altfel ne repezim de două ori noi şi niciodată ei.

Îndemnurile astea staliniste îmi aduc aminte de vremurile de prin anii 50, când învăţătoarea ne pedepsea pe toţi pentru că un handicapat nu putea să silabisească două cuvinte. Nu putea, dar nici nu încerca să-şi obosească mintea.


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Escroaca


ElZap

Mi s-a întâmplat cu ceva ani în urmă. Mi s-a întâmplat şi mie cum i se poate întâmpla oricărui om care s-a născut cu un handicap. Cu handicapul de a fi excesiv de naiv.

Naivitatea e o boală de care nu te vindeci, fie că faci, fie că nu faci şcoală. Naivitatea e o boală ce nu poate fi confundată totdeauna cu prostia. Prostia presupune că nu pricepi ce se întâmplă în jurul tău, pe când naivitatea presupune că te încăpăţânezi să crezi în cei din jurul tău, chiar dacă unii nu merită încredere nici cât o ceapă degerată.

Am avut încredere într-o individă pe care nici măcar nu o cunoşteam. Am avut încredere să-i dau pe mână o sumă de bani a cărei mărime nu cotează. Nu credeam o iotă din ce îmi îndruga, dar am vrut să-mi demonstrez pentru a mia oară că nu toţi indivizii sunt în mod necesari şi oameni. După câteva secunde am văzut-o cum aleargă din ce în ce mai tare, cu capul sucit în spate ca să se asigure că a prins destulă distanţă. O priveam cu dipreţ şi milă. Câştiga o sumă neglijabilă, dar pierdea statutul de om. Alerga de acest statut.

Mi se părea că văd în femeia aceea o imagine stilizată a celei mai urâte meserii pe care omenirea a inventat-o: politica.

De atunci nu mai cred în nimeni şi în nimic. Nu cred, dar continui să fiu naiv.

Spuneam cu câteva ore înainte de a se încheia votul acela surd ce mi-a căzut în cârcă, că nu cred în vot. Nu credeam, printre altele, pentru că mi se părea că unii îmi cer să le dau votul pentru ca ei să alerge cu capul întors în spate pentru a-l negocia. Cu oricine. Poate inclusiv cu cei împotriva cărora am votat. Inclusiv cu cei ce erau excluşi sub jurământ de la orice negociere.

Iată de ce zic că pot fi naiv, fără să mi se tocească neîncrederea în unii oameni.

Cât despre vot, văd că oriunde ai pune ştampila aia murdară, el ajunge acolo unde trebuie. Partidul unic e o certitudine de nezdruncinat. Un partid care seamănă tot mai mult cu un monstru cu mai multe capete. Tu pui ştampila pe unul din ele, iar el ajunge în burdihanul lui veşnic nesătul.

Al dracului şi democratura asta.




Scurtări


ElZap

De câteva ore tot scurtez. Scurtez tot ce-mi cade în mână. Scurtez, tocesc cu responsabilitatea omului care e conştient că trebuie să lupte prin mijloacele pe care le are la îndemână împotriva terorismului.

Azi dimineaţă am rămas fără lame de ras, aşa că am plecat să-mi cumpăr un aparat de ăla de unică folosinţă. Am scos din buzunar metrul şi bomfaierul. Am măsurat şi am tăiat. Ce dacă nu avea drăcia aia 22 de centimetri. Vânzătoare se ruga în genunchi să nu tai, că aia e dimensiunea potrivită. Ce ştie o vânzătoare despre arme de distrugere în masă?! Aşa că am tăiat fără milă. Tuta aia vroia să mă bage în gura lui Powel. Culmea e că o chema şi Monica. Cum să ai încredere în astfel de nume?

Am tăiat şurubelniţele care mi-au ieşit în cale, cleştii de taiat trandafiri, am bontit toate acele şi sulele care puteau fi folosite la prefectură şi procuratură.

De acum pot spune că în ceea ce mă priveşte nimeni nu mă poate bănui că aş putea atenta la linişte şi integritatea cuiva. De mâine convoc o conferinţă de dezarmare generală. Ca cea de la Geneva, despre cae ştiu când a început dar nu ştiu când se va termina. Să scot înafara legii toate armele albe.

Procurorii se vor putea ocupa în linişte de oamenii care ie la referendum când au ei chef. Ce treabă au ei cu jaful economiei naţionale. Chestia cu subminarea economiei naţionale am rezolvat-o deja de Crăciun. Prin '89.

Dacă o să am timp o să mă ocup şi de alte chestii mai puţin importante, cum ar fi un Congres Mondial pentru interzicerea declaraţiilor ridicole. Măcar de alea de care râd curcile salvate de văduvie prin graţierea soţilor de Ziua Recunoştinţei.




joi, 13 decembrie 2012

Pomana porcului


ElZap

Pomana asta nu este una dată sărmanului animal, aşa cum întidem unui sărman cerşetor o bucată de pâine, ci un fel de festin în care posesorii vietăţii patrupede cu rât şi şunci îşi astâmpără burdihanul. Porcul nu are în pomana asta decât un rol pasiv.

Cu totul alta e pomana uninominalului, care a împins în fruntea ţării prin tot felul de şmecherii greţoase, o şleahtă de neaveniţi. La votul de mai ieri pentru ăştia am mers eu, cum cred că tot pentru ei şi-au mişcat oasele toţi oamenii vrednici sau leneşi ai acestei ţări. Nu ca să-i bage, ci ca să-i scoată din parlament.

Era de bănuit că iarba rea nu piere, că în ţara asta numai oamenii cinstiţi pot rămâne fără o bucată de pâine, că niciodată un corb nu scoate ochii altui corb, etc. etc. Aşa că ne-am trezit cu o droaie de milogi, rămaşi muţi pentru o oară doar, că fac o gălăgie de nedescris, ca şi cum axa lumii s-ar învârti în jurul lor, ca şi cum ei nu pot moţăi decât în Casa Poporului, ca şi cum  marile coţcării nu ar avea voie să se deruleze decât după ce au fost ştampilate de augusta lor prezenţă în fruntea ţării.

Vai de ţara care orice ar alege ea, primeşte ceea ce vreau şmecherii ei, nesimţiţii ei, tupeiştii ei! După isprava asta, în care prin legi strâmbe din vreme gândite, ca o hoţie cu premeditare, prin care am întrecut chiar şi Statele Unite ale Americii, buricul buricului democraţiei în număr de parlamentari, singurul lucru care ne mai rămâne de vomitat ar fi să înjurăm fosta putere de dinainte de '90 pentru matrapazlâcurile din acele vremuri.

Pomana porcului, aşadar. Unii vor intra în Casa aia ca să ne facă legi la fel de strâmbe precum strâmbă le-a fost ascensiunea lor. Legile pe care le vor da, vor semăna leit cu legea pregătită din vreme (şi din umbră) pe spinarea căreia s-au cocoţat ca să ajungă sus.

Dar ce să mai vorbesc eu de pomana porcului? Oare nu tot prin pomană ne bucurăm de un preşedinte ajuns sus sprijinit de judecători care privesc la fel de chiorâş ca şi el? Nu prin pomana înaltelor porţi suntem obligaţi să-l suportăm? Nu este el produsul indiferenţei unora dintre noi, cărora vara le este prea cald şi iarna le este prea frig ca să se urnească până la cabina de vot, când fac de trei ori pe zi drumul până la cârciumă în linie dreaptă şi îndărăt în zig-zag?

Cum e turcu-i si pistolul!

marți, 11 decembrie 2012

Războiul cu umbrele


ElZap

Hiroo Onoda a luptat aproape 30 de ani într-un război care se terminase demult. Deşi Japonia şi-a încheiat afacerile militare prin 1945, el mai continua să se lupte chiar şi după anii 70. Sper că nu mai luptă şi azi. Numai patriotismul unui japonez poate explica o aşa încăpăţânare demnă de altfel de toată lauda.

Dacă pe Hiroo Onoda l-aş putea înţelege, mi-e imposbil să-i înţeleg pe unii lideri contemporani, care se încăpăţânează să lupte în una sau alta din taberele care se presupune că se ţineau de gât cu mult timp în urmă.

Să nu fi înţeles ei că taberele au făcut pace cu mulţi ani în urmă? Să nu fi priceput ei că războiul ăla nici n-a fost al nostru? Poate nici al lor. Poate a fost doar o operetă proastă. Sau poate e vorba de o imbecilitate nobilă pe care o întâlnim doar la acei câini credincioşi care-şi urmează stăpânii la groapă şi mor încet pe mormântul lor.

Altfel, cum aş putea să-l înţeleg eu pe conducătorul nostru, rămas tot mai singur în turnul lui de fildeş, depănându-şi singur basme pentru copii ca să poată adormi liniştit visând că este un mare erou ce se bate cu nişte mori de vânt? Că stă în genunchi cu faţa spre un occident încă n-ar fi aşa de rău. Ar putea sta totuşi în picioare. Rău e că priveşte cu spaimă spre restul lumii, pe care o vede în mintea lui pleşuvă populată cu zmei fioroşi, cu care doar el este cel chemat a se lupta.

Să nu fi auzit că Făt Frumos nu mai are nimic de împărţit cu Zmeul Zmeilor şi că ei lucrează la fundamentul noii lumi? Doar el este singurul care nu a priceput că fiecare din ei este un individ normal, că oricare din cei doi, trei sau câţi or fi sunt atât zmei cât şi feţi frumoşi? Animale comune într-o lume în care el ar trebui să ducă ţara spre supravieţuire?

Eu cred că el are nevoie de o poveste care-i asigură lui supravieţuirea. Numeni nu are nevoie de el.


duminică, 9 decembrie 2012

Vot


ElZap

Se pare că în seara asta cuvântul acesta va cădea surd ca un sac de nisip aruncat din elicopter.

Nu mă surprinde, devreme ce astăzi au mers la vot şi aceia ce au fost ignoraţi de toţi infamii la referendumul din vară. Ce să-i faci. Orice bicisnicie are un sfârşit. Vine o vreme când trebuie să te trezeşti din orice beţie. Chiar şi din cele mai teribile.


Pe net circulă un citat care este atribuit lui Mark Twain. Se pare că nu este al lui. Chiar dacă nu este, eu mi-l însuşesc.

O simplă coincidenţă de opinii peste veacuri.

Sincer să fiu nu cred nici eu în vot, deşi am plecat la vot ca orice om cuminte.

Nu cred, pentru că mă bântuie bănuiala că la masa verde votul meu ar putea fi tranzacţionat precum certificatele alea de proprietate.

Nu cred, pentru că ştiu că politică pot face numai cei ce ştiu cum să înfulece ciolanul, lăsându-ne pe noi cu gura căscată.

Nu cred, pentru că m-am săturat să trag mereu la jugul carului în care ei îşi pun la adăpost averi fabuloase. Inimaginabile.

Nu cred, pentru că ştiu că pot veni unii care să îmi dea peste mâna cu care am votat, spunând că numai ei ştiu ce e aia democraţie. Democraţia lor şi a mamei lor!

Nu cred, din mii şi mii de aste motive. Nu am tip să le înşir aici. Şi nici nu cred că le-ar citi cineva. Ei se citesc între ei. Şi tot între ei se judecă. Pe noi doar ne condamnă. Fără proces, fără probe, fără vină. O fac pentru că sunt ei.

Şi atunci de ce am votat?

Am votat ca să afle unii că existăm.

Am votat ca să ştie că nu vrem să fim sclavi fără a cârti măcar.

Am votat ca să ştie că sunt unii care îi privesc cu dispreţ, atunci când ei lovesc.

Am votat ca să priceapă timpul este etern, şi etern fiind nedreptăţle lor aruncă în glie seminţele unei noi dreptăţi.

Am votat ca să ştie că nu vreau să tac!

Că vreau să las o dâră a existenţei mele efemere.






joi, 6 decembrie 2012

Moş Nicolae


ElZap

De ziua Victoriosului.







Diareea palatului


ElZap

Din când în când şi palatele sunt cuprinse de tot felul boli. De câte un deranjament uneori, ca să mă exprim puţin eufemistic. E semn că în palat a pătruns ceva ce nu poate fi digerat. Produsul nu e dorit nici afară, dar nici înăuntru.

Şi atunci...

Atunci palatul se cere afară, în speranţa că se  va simţi mai în largul lui. Poate chiar se simte, dar ce simte el e privit de cei de afară cu greaţă. Mai ales că este mult prea mult.

Până şi ţucălarii palatului sunt revoltaţi, pentru că evenimentele astea le iau lor pâinea de la gură.

Oare o să iasă şi în seara asta? Şi mâine, poimâine, sau duminică.

Lumea suportă orice. Chiar şi spectacolul ăsta penibil. Cu o condiţie: să intre după... într-o prelungă perioadă de constipaţie. Definitiv.



miercuri, 5 decembrie 2012

Dosarul


ElZap

 De câte ori deschid ziarele electronice, am un şoc, ca şi cum ar lovi uraganul în geamul meu. Dosarul!

De când aştept eu să se lămurească odată chestia asta.

Azi nu e ce aşteptam eu să fie. Azi e Dosarul Elodia. Bun şi ăsta, dar cam bălmăjit. Elodia nu e nici moartă, dar nici vie. Cioacă nu e nici închis, dar nici deschis. E doar la mantinelă. Şi procurorii sunt cam la fel. Nimic nu e clar în ţara asta.

Eu doream un dosar mai baban. Dosarul Flota de exemplu.

Nici despre ăsta nu ştim nimic. Tot în ceaţă a rămas. Nimeni nu e vinovat că flota a plecat. Absolut nimeni. Pe alte meleaguri se face puşcărie pentru mult mai puţin. Nu peste tot. Unde nu se face nu putem vorbi de ţări.

Şi totuşi flota nu e. Nu sunt nici procurorii la locul lor. Umblă cu colindul prin sate să prindă tot felul de babe nehotărâte. Alea de la referendum. Nici judecătorii nu sunt.

Numai noi mai suntem. Poate din greşeală.



West Nile


ElZap


Ce dacă e greţos? Ca ţânţar arată perfect. E şi un bun strateg. E bine informat, că doar de aia umblă de colo-colo. Culege informaţii. De unde şi până unde să-i pericliteze lui viaţa un bou netot, fie el chiar şi aspirant la titlul de taur?

E aproape la fel de puternic ca Bacilul lui Koch. Dacă se revoltă boul, o să se asocieze o vreme cu West Nile. Ăsta chiar e redutabil. Poate chiar mai redutabil decât bacilul ăla prăpădit. Şi apoi cu ăsta ştie să lucreze.

Cu West Nile a dat gata mulţi boi.

N-are ţânţarul cine ştie ce coarne, colţi sau alte arme, dar îl poate ataca pe dinăuntru. Acestă strategie e infinit mai eficientă decât orice armată regulată. Şi ţine. Doar o minusculă picătură de virus şmecher. Oricât de minusculă ar fi picătura asta, ea se umflă, se umflă până ajunge să-l îngenunche pe bou. De aia este el bou.

Mai stă o vreme pe spinarea lui, cât agonizează namila. Când nu mai este un purtător eficient, părăseşte câmpul de bătaie, lăsându-l să se descurce cu drăcia aia de virus.

Pentru ţânţar orice vită e folositoare, atâta vreme cât îi acordă găzduire. Poate fi chiar şi bipedă la o adică.

După cum se vede, boul n-o să ajungă niciodată taur.

O să fie cel mult o piele peste care va defila istoria. La braţ cu învingătorul. Cu ţânţarul. Despre bou o să bai scrie o vreme nişte cronicari bicisnici. Pe urmă o să tacă şi ei.




sâmbătă, 1 decembrie 2012

Boul


ElZap

Păcat că boul e doar bou.

De altfel, el nu e un animal chiar aşa de prost pe cât l-au scos fabuliştii. Naiba ştie ce interese meschine or fi avut scriitorii să-l scoată aşa.

Cert e că boul are o masă ce i-ar permite să fie cineva. Poate că el ar împărţi dreptatea în lumea lui din ogradă. Ar tremura în faţa lui toate curcile care încurcă treburile tot privind în lemne, sau porcii care produc slană pentru stăpân, ba chiar şi căţelul obraznic ce-l hămăie ca să se amuze de prostia lui.

Aşa, de când i s-a extirpat bărbăţia,  la indicaţiile preţioase ale ţânţarului, dumnealui a ajuns un fel de sclav. Un sclav în slujba ţânţarului. Puternic este şi acuma, numai că dorinţa de a fi taur s-a diminuat. În locul lui, cel care hotărăşte e taman ţâţarul. Dumnealui îi bâzâie în ureche, şi ce-i bâzâie aia face.

Docil cum îl ştim dintotdeauna el trage la plugul ţânţarului. Ţânţarul nu paşte iarba pe care o seamănă boul, dar măcar are ce vinde la o adică. Când ţânţarul îi porunceşte, el se repede să ia fânul în coarne ca să-i sperie pe cei ce tulbură liniştea domnului ţânţar.

Când cineva mârâie în ogradă, boul îşi aminteşte că a fost odată bărbat. De fapt îşi aminteşte ţânţarul în locul lui. Atunci e vai de capul celui care a mârâit.

După consultarea unor specialişti în psihologie bovină, am priceput că boul crede că fără ţânţar ar fi pierdut. Aşa i-a spus... ţânţarul. I-a spus că dacă nu ar bâzâi el, nici Cel prea Puternic nu şi-ar mai trimite ploile şi atunci s-ar termina cu porţia lui zilnică de fân. Muritor de foame ar rămâme.

Numai că de la o vreme prin sat umblă zvonul că boul s-ar fi deşteptat. Că vrea să-şi facă o operaţie, că i-ar fi spus unii doctori că ar putea să devină din nou ce a fost.

Oare o mai avea linişte ţânţarul în urechea unui taur?


Unire


ElZap

E Ziua Noastră Naţională. E ziua în care sărbătorim şi Marea Unire.

Şi cât de mult am avea nevoie de unire! Şi cât de multe vorbe despre unire se rostesc peste tot, în timp ce vorbele rămân apă de ploaie aruncată în ochii prostimii. A celei care s-a născut aşa, sau a celei care a fost adusă în sapă de lemn tocmai de cei ce ne cereau să fim uniţi.

De Moş Ion Roată am uitat cam de mulţi ani. De el, dar mai ales de el, ar trebui să ne aducem aminte de câte ori vorbim de unire. De el şi de vorbele lui pline de duh.

"— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă."

Eu nu zic că ar trebui să ia şi boierii sapa în mână să se alăture prostimii la praşilă, însă prea sunt proşti boierii noştri şi mai ales prea leneşi, prea hulpavi şi prea nesimţiţi. De condus trebile gloatei nici vorbă, deşi le face mare plăcere să ocupe locurile de frunte din strană.

Aşa a fost pe la 1857 pe când se pritocea Unirea cea Mică şi aşa a fost tot timpul de atunci până în zilele noastre.

La unirea ne-au chemat boierii şi pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi prin alte locuri unde a trebuit să ne batem. Asta ca să facem Marea Unire. Bine a fost că ea s-a făcut cu mult noroc din partea sorţii, dar rău a fost că de ea s-au bucurat alţii. Pe cei desculţi care şi-au lăsat oasele pe unde au luptat i-au uitat domnii. I-au uitat sau i-au lăsat să se odihnească în cimitire. Ăia care au avut noroc măcar de un loc îngrădit, fie chiar şi plin de bălării.

Copiii "eroilor" au rămas tot fără şcoală, spre paguba tuturor. Bicisnicii au avut grijă întâi de plozii lor, care nu sufereau să stea în bănci cu unii cărora Cel de Sus a avut neobrăzarea să le pună în scăfârlie ceva mai multă minte şi uneori ceva mai mult talent. De ce să sufere micile beizadele? Cei ce au furat în timpul răzbelului aveau bani, ori cine avea bani avea şi drepturi. Ce îi trebuia ţării doctori pricepuţi, judecători incoruptibili sau profesori cu dragoste de carte? După Marea Unire a început să se închege o altă unire: unirea celor care erau de multă vreme în tot felul de haite.

Ar fi greşit să spunem că doar prostimea a fost sacrificată pe "altarul" Marilor Interese. S-au dus pe apa sâmbetei toate idealurile lustruite cu trudă de intelectuali de primă mână. Deschizând uşa unei biblioteci virtuale te îngrozeşti când afli ce am reuşit să risipim noi. De fapt ei.

În primul număr al unei astfel de reviste, cineva nota cu tristeţe:

"Pe numele scriitorilor noştrii se aşează praful uitării, talente cari în alte ţări, în alt mediu cultural, şi-ar fi întins, strălucirea asupra întregului pământ, — la noi se pierd, se distrug."

Şi în al doilea război tot la unire au fost chemaţi cei mulţi. La Cotul Donului i-au trimis la măcel. Poate fără rost, poate în speranţa unui câştig cât de mic, sau poate doar pentru că aşa ne cereau vremile. Vremile totdeauna ne cer jertfe.

Cei mai mulţi nu au murit prin locuri străine ci la doi paşi de Bucureşti.

Să pierzi de două ori mai mulţi oameni decât la cotul Donului e chiar un record. În cel mult o lună. În plină vară, deschizând singur porţile duşmanului fără a pune nici măcar o condiţie minimală. Şi pentru ce? Pentru o tinichea şi pentru un şut în dos dat de învingători. Şi măcelul nu s-a oprit aici.

Când au avut nevoie de o revoluţie sau de o lovitură de stat, tot la unire au fost chemaţi. Fericiţi cei ce au murit în focul aşa-zisei revoluţii. Altfel ar fi văzut cu ochii lor ceea ce vedem noi astăzi. Muncitorii de la Braşov care au rămas cu ceva vreme înainte fără salariu, au rămas şi fără uzine. Profesorii cinstiţi se prostituează dimpreună cu beizadelele celor ce se bucură de unitatea din decembrie. În locul librăriilor au înflorit discoteci, cazinouri şi tot felul de nimicuri în care se vând tot nimicuri.

Acum vorbim din nou de unire, dar ţara simte că e nevoie de un altfel de unire. Una în care toţi să pună osul la treabă.

Dacă o astfel de unire nu se va face, în mod sigur ne vom risipi, dimpreună cu lumea toxică pe care nu încetăm a o popula cu bazaconiile noastre.