luni, 29 noiembrie 2010

Paranoia

ElZap

Cică boala asta ar ţine de minte, sau poate de lipsa ei. Despre un paranoic unii ar spune că i-a luat Dumnezeu minţile. Poate aşa este, că nu degeaba sunt unii mai deştepţi decât alţii.

Ca să despicăm firul în patru (şi luând doar ce ne interesează), paranoic ar fi unul care suferă de mania persecuţiei. Dacă X crede că cei din jur îl bârfesc la greu, am zice că este puţin paranoic.

Numai că...

De câte ori nu aţi asistat la scene de genul celei de mai jos?

Vine X în vizită la familia F după o lungă perioadă în care nu s-au văzut nici măcar la telefon. Scene de efuziune, de încep să-ţi dea lacrimile. La plecare aceleaşi scene. Abia acum cade masca. Gazda cea excesiv efuzionată, se uită dacă X a ajuns destul de departe şi dă drumul la opinii sincere. Din nesimţit sau nesimţită n-o scoate. Ba mai adaugă şi alte epitete şarmante. Dacă X află, şi se pronunţă în consecinţă s-ar zice că el este paranoic?

Cam este, aş spune eu. Asta pentru că ar fi trebuit să ştie de la început că lumea nu e aşa cum vrea să pară. Şi dacă ar fi ştiut, de ce i-ar mai păsa?

Dar nu depre X, Z, Y sau F am vrut să scriu.

Mă gândesc cum ar trebui să se poarte înaltele feţe politice şi diplomatice după ce se deschide chestia aia de se cheamă WikiLeaks? Că până la deschiderea ei toţi se purtau numai şi numai cu mănuşi.

Oare cine este persoana care „Se teme de riscuri şi rareori se arată creativă"? E tot aia căreia i se spune şi „madame teflon”?

Dar „masculul alfa” cine o fi?

Poate aflăm cine este acel individ „vanitos şi ineficient ca lider european modern”.

Şi câte am putea afla în zilele ce vin.
Parcă am asista la desfacerea unor plăcinte cu răvaşe.
Parcă am asista la povestea aia de logică cu filosofii greci mânjiţi pe faţă. Toţi râd, dar niciunul nu ştie cine râde de el.

Politicienii ăştia or fi bolnavi de paranoia cu toţii?

Nu m-ar mira, după cele pe care urmează să le aflăm în zilele care o să vină?

Dar cei ce au deschis cutia Pandorei, de ce au făcut-o? La ordinul cui au făcut-o?

Greu de spus.
Nu cumva...?
Se prea poate.

Curiozităţi





duminică, 28 noiembrie 2010

Relâche

ElZap



















Criză

ElZap
(text în gama search)

Ieşirea din criză în 2011 este o iluzie.



sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Păcălici

ElZap
Mi se umple inima de mândrie patriotică.

Au fost nişte vremuri...

Vremurile au fost, numai că eu nu eram. Nu eram încă. Abia mai târziu m-am hotărât să fiu. Ce-i drept nici decizia asta nu mi-a aparţinut mie.

Îmi amintesc doar călătorind pe Google Map şi pe Panoramio. Pe-atunci nici astea nu erau încă făcute.

Zice-se că brigadierii au făcut asta.

E bine că au făcut şi atât. Ar fi putut să stea cu burta la soare. Ar fi putu să stea la crâşmă. Ar fi putut să meargă la discotecă. Ei la discotecă şi ele la Chippendales.

Şi mai e ceva bun în toată treaba asta. Când ăia făceau nimeni nu avea curajul să desfacă. Dacă ar fi avut, apoi acum toată calea asta ferată ar fi fost vândută la fiare vechi. Cu banii luaţi pe ea am fi avut nişte viloaie... Mamă ce vile ne mai făceam.

Cam cum s-a întâmplat cu viaductul ăsta.

Praf şi pulbere s-a ales din el. Zici că a trecut aviaţia inamică la joasă înălţime. Şi când te gândeşti că ăsta e doar un mizilic din mulţimea de isprăvi democratice. Cei slabi de inimă ar fi bine să se abţină de la acest link. Nu se ştie niciodată ce te apucă.

N-ai zice că pe viadictul ăsta au circulat odată trenuri. A intrat şi-n gura Wikipediei. Ba chiar şi în cea a Amazonului.

Acum, treburile s-au cam complicat. Sau poate doar s-au perfecţionat.

Acum nu furăm după ce s-a făcut ceva. Acum furăm anticipat. Bunăoară pădurile.

Întâi le furăm şi apoi le plantăm. De aici avem un dublu câştig. Întâi câştigă ăia de sunt puşi pe bărbieritul dealurilor şi munţilor. Ceva tot rămâne însă. Rămâne loc pentru un spectacol de zile mari. Un fel de circ ar zice unii. Un circ televizat.

Nu se mai numeşte Cântarea României. Aia nu e bună. Aia a fost de Russo. De Alecu. Acum circul se numeşte România prinde rădăcini.



Parcă am văzut chestia asta. Sau am auzit-o.




Prinde? O fi, dacă zice domnul de mai sus. Problema e că nu ştim pentru cine prinde, că dacă am şti, parcă n-ar strica să fie prins şi ăla sau ăia. Să prindă şi ei rădăcini.

Acum, mă întreb şi eu ca omul prost: oare ar putea prinde unii rădăcini în sare? Că dacă e pe-aşa, parcă ar merita să-l concurăm pe tovarăşul Miciurin.

Doamne ce corespondenţă a mai purtat ăsta cu tovarăşul Stalin. Şi ce cânepă mai făcea el pe-atunci. Roşie. Ca focul. Nici nu se compară cu cânepa asta de azi, de o găsim la etnobotanice.



Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.


Acum mă întreb care este următoarea creaţie pe care o cloceşte telespicherul nostru cel voinic. Că pe prima ne-o amintim.

Aia cu Decembrie Roşu.



vineri, 26 noiembrie 2010

joi, 25 noiembrie 2010

O oglindă

ElZap

Asta aşa ca să fie. Oricine are voie a o şperge, dar să o facă în limba spargă.



"Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de nituraşi.
Atâţia venizei de bori mărgaşi…
Atâtea alne strămătând, estrave…"


luni, 22 noiembrie 2010

O spusoare pierdută

ElZap

Motto

„Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.”


Toată lumea o dă pe șoric în zilele astea.

Poate o ține până hăt spre ignat când se rezolvă porcii. Mai nou prin asomare, că așa e la modă pe plan european.

Asomarea asta ne cam lovește și pe noi, mai ales când avem în vederea amețirea prin metode moderne. Un popor asomat? O Europă asomată? O lume asomată? Măcar de s-ar opri la asomare. Dacă se trece și la etapa următore?

Acum, despre Șoric cel propriu nu am a mă pronunța eu, că n-am competența necesară. Nici cei ce o au nu se pronunță și nu se vor pronunța multă vreme de acum încolo. Nu se pronunță fiindcă Șoricii trebuie să-și facă treaba. Sunt sigur că și-o fac.

Ceva tot nu pricep eu din bâiguiala lui Șoric.

Șoric dixit:
„Câți nu dau bani? Sunt și procurori care dau bani...”

Asta nu pricep eu.

Sau asta nu intră la izvod, cum ar fi spus „moş Istrate-voievod”?

Sau poate este păstrată pentru mai târziu, când vine o altă asomare.

Până la urmă câți sunt ăia care dau bani cu camătă?

Există printre ăia și un nume propriu, cu CNP, adresă și foncție?

Nu de alta, dar dacă ar fi să-mi cumpăr o frunză, ar trebui să mă grijesc de unde iau banii, că nu sunt puțini.

Cu frunza asta aș acoperi rușinea căderii în păcatul originar.
Așa cum a procedat...

Eva, desigur, pe vremea când Adam nu avea încă concureță.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Sarkozy vrea

ElZap

Nici nu ştiu dacă vrea Sarkozy sau vrea Franţa, că după cum văd eu nu-i chiar acelaşi lucru. Chestia e că cineva vrea. Cineva? Păi s-ar putea să mai vrea şi alţii.

Vrea un nou sistem monetar, după cum urlă presa de pe toate meridianele. Nu chiar de pe toate, că pe măsură ce presa urlă, o altă presă încearcă figura cu căluşul în gură.

Parcă ştirea asta am mai auzit-o cândva. Doamne ce tânăr eram pe-atunci! Şi ce viitor luminos se arăta în faţa omenirii. Atunci a vrut de Gaulle. A vrut el multe.

Habar n-am ce-a avut el cu sistemul ăsta monetar, dar e clar că nu i-a plăcut de el, şi unde nu-i dragoste se zice că ar fi căsătorie cu sila. Unii mai cârcotaşi ar zice că ar fi chiar un fel de viol.

Ce i s-a năzărit lui de Gaulle atunci nu ştiu, dar a început să vorbească ceva de conferinţa de la Bretton Woods. Aia prin care fraţii noştri de la răsărit,se angajau că bagă aur acolo unde au băgat hârtie. Pricepeţi dumneavoastră unde şi cum. De la răsărit?! Da, de la răsărit, că dacă o ţin tot spre răsărit pot ajunge şi în Japonia şi dacă merg mai departe şi în... Marea Bering... şi aşa mai încolo.

Aurul nu a fost băgat, în schimb a fost băgată o revoltă cum nu s-a mai pomenit. Aşa de mare a fost revolta, că de Gaulle a trebuit să plece. Uitasem să spun că revoluţia asta nu a fost în România, că pe atunci România se plimba în caleaşcă regală, că... şamd.

De Gaulle a plecat, repetând celebra frază:

Après moi, le déluge

Potopul n-a venit după plecarea lui, dar ceva tot ştia el. Ştia, dar de spus n-a spus-o. N-a spus că se referea la un potop ce avea să vină la ceva zeci de ani după. Avea să vină la noi, că tot suntem din acelaşi aluat latin.

Aluat?! Aiurea! Parcă aş fi Vanghelie. Nu a luat. Au luat. Au luat toţi, ca să fie cu socoteală. Au luat ai noştrii, dar au luat şi ai lor. Şi încă maia. Mai ia. Mai iau. Doamne ce ţi-e cu Diacritica asta. Sper să nu mă vadă, că se ia şi ea de mine. Acum secară! Se cară pe dracu. Măcar de s-ar căra. Doar proorocul Brucan ştia cât mai stau, că el a fost la cei mari în audienţă. El la ei sau ei la el?

N-a venit potopul, n-au venit lingourile, ba mai mult cei ce aveau hârtie verde au rămas cu ea, în timp ce preţul aurului s-a tot dus în sus.

Chestia e relativă, cam cum ar fi aia cu plopii care fug de tren. Aurul a stat pe loc, în timp ce dolarul a coborât de nu se mai vede. Cam aşa a fost.



A fost bine, nu-i aşa?

Sarkozy vrea, aşadar.
Charles de Gaulle a vrut.
Dar ei or să vrea?

Şi dacă n-or vrea? Ce-o să se aleagă de freza lui Sarkozy?

Om trăi şi-om vedea.

Dacă om trăi.


luni, 15 noiembrie 2010

Ce ne-or zice americanii?

ElZap

Uite că nu mai e mult până ce vor glăsui. O oră acolo mai avem şi noi răbdare.

Şi dacă o să ne spună că vine cometa?

Păi... dacă o să ne spună treaba asta, atunci o să suportăm cu mare uşurinţă criza asta planetară, de care nimeni nu se face vinovat. În timp ce noi o să ne chircim, ca să nu ne ia cometa capul, criza o să tot crească. Cei ce ştiu ce e cu ştirile astea groaznice o să se găsească la locul potrivit în momentul potrivit.

Ca la revoluţie. Aia de pe la noi. O să se şi îmbogăţească unii, că aşa-i în lumea asta. Unii se..., alţii nu se..., sau se... în sens imvers.

Vă amintiţi de romanul ăla S.F. al lui Jules Verne? Goana după meteor se numea. Unii au scăpat atunci. Noi nu avem cum, că în timp lumea s-a modernizat.

Şi dacă o să ne spună că au pus la punct o chestie tare de tot?

Ei, asta ar fi ceva. Păi ne-au cam spus de nenumărate ori. Parcă nu trebuiau la vremea asta să circule navetele alea în sus şi-n jos, mai ceva decât un montagne russe? Au spus, dar de circulat nu circulă. Cică se odihnesc, ca să poată să circule. Când? Când l-o veni vremea.

Sau poate o să ne anunţe că au un proiect pe care-l scot la lumină.

Aşa?!!?
Păi dacă-l scot la lumină, e clar că vor intra banii. La întuneric, că aşa-i cu proiectele astea.

Dar n-ar fi mai bine să stăm şi să aşteptăm?

Vorba părintelui.
Să stăm, bine să stăm, cu frică să luăm aminte.

Uite-aş s-au separat şi atunci apele. Unii au rămas sus, iar alţii au coborât în subsol ca să se ocupe de produsele petroliere. De unele numai. Vreau să zic de smoală, ca să nu mi se spună că sunt criptic.

Păi, dacă n-au vrut să stea.

Noi o să vrem, nu-i aşa?

Şi dacă ne spun că vin extratereştrii? Vin în vizită ca nişte rude îndepărtate.

Păi, dacă i-am aşteptat noi pe americani atâţia ani, de ce n-am avea răbdare şi cu extra ăştia? Avem şi răbdare. Parcă mare scofală dacă vin. Ei n-au venit? Şi cu ce ne-am ales? O să vedem cum umblă extratereştrii cu covrigi în coadă? O să... Noi ne vom ţine după ei ca să ne înfruptăm cu câte un covrig. Dacă ne dau voie, se înţelege.

Măcar gaura covrigului tot ne-o dau. Că nu-s chiar aşa de răi pe cât se spune. Am mai păţit noi lucruri mai rele şi tot aicea suntem.

Deh, unii umblă cu secera şi cu ciocanul, alţii cu steaua în cinci colţuri. De ce n-ar umbla şi ăştia cu covrigul.

Dar dacă e cumva gata muşcat? Nu s-ar zice că seamănă cu o... cu o...

Semilună! Asta vroiam să zic.

Păi asta n-a fost mai demult?

Update.

În sfârşit, misterul s-a lămurit.
Ne paşte o gaură neagră.

Tot e bine. Dacă era colorată? Nu trebuia să-mi iau acum televizor de ăla în 4 culori? RGBY. De unde să mai fac rost şi de galben. Poate de la Dragonul Roşu.




Dacă-i pe-aşa trebe să dau fuga la un dicţionar.

Vai de capul nostru. După ce am învăţat limba rusă cântând, engleza aşteptând, mai trebuie să învăţăm şi limba lui Cio-Cio San.

Doamne! Şi să nu zici că îţi vine să Mika Mori.



duminică, 14 noiembrie 2010

Hic Rhodus

ElZap

Aţi auzite de fabula atletului ăla lăudăros.
Ăla de se lăuda că la Rhodos a sărit de a lăsat lumea cu gura căscată, după cum ne povesteşte Esop.

Şi eu am auzit o poveste prin 69, pe care am şi crezut-o la vremea aceea. Ba mă şi luam la harţă cu unii care nu credeau.

Acum...

Acum mi se strecoară o umbră de îndoială în suflet.

Şi dacă nu a săltat?

Şi dacă nu a fost nici un salt gigant pentru omenire?

Căci istoria nu cunoaşte situaţii în care tehnologia să fi dat îndărăt.

Nu ştiu ca să fi renunţat unii la plugul cu brăzdar de fier, aşa dintr-o toană.

Şi nici Columb nu s-a întors în Europa doar ca să ne spună poveşti de adormit copiii, despre oamenii pe care i-a văzut pe unde a umblat el.

Şi nici omenirea nu a renunţat la construcţia locomotivelor cu acare să alerge pe drumuri de fier. Cu excepţia României, desigur. Cu România însă e o altă poveste.

Şi nici stimatele noastre consoarte nu au aruncat pe fereastră maşina de cusut, ca să se bizuie exclusiv pe ac şi pe degetar.

Nu ar fi mai înţelept să mă iau după René Descartes? Ăla cu... Dubito ergo cogito...

Întreb şi eu ca prostul.
Nu dau cu parul.

Că dacă atunci, la Rhodosul ăla al lor ar fi săltat... acum nu ar sta cu lunile pe rampă, ca să tot verifice dacă curge au nu curge...

Să fi fost atunci luaţi de proşti?
Chiar aşa?!

Şi dacă mai există şi alte poveşti, pe care Esop n-a avut îndrăzneala să ni le spună?!

Sau poate a avut interesul să tacă?

Încurcate poveşti mai spune omenirea.
Încurcate poveşti înghite ea?

Oare să mai aibă Esop şi alte poveşti în tolbă?
Sau alţii, dacă nu Esop.

Poate nici Descartes nu a spus ceea ce a spus.

Ce mai contează însă.

De la el tot ne-am ales cu ceva folositor.

Cu îndoiala.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Strigoiul

ElZap

Zece!

Lume cât poate să încapă locul şi el îngust.
Nişte ochelari fumurii de orb ieşit la cerşit.
Un pitic atomic aruncă de jos priviri peste capetele oamenilor. Vrea să vadă dacă este văzut pasămite. Panglici cât să înconjuri locul de nenumărate ori. Fanfară? Poate era nevoie. Să cânte un marş. Poate Mahler, poate altceva.



Zâmbete de complezenţă, amestecate cu un tupeu fără margini.

Undeva, nici nu se ştie unde se mişcă ceva.
Un bătrân dă la o parte pământul de deasupra.
Gura-i plină de ţărână vrea să spună ceva.
Să spună?
Să râdă?
Se ineacă cu ţărână.
Se zgâlţâie. Izbucneşte în hohote.
Nu poate face nimic.
Hainele-i miros încă a silitră şi a pucioasă. Aerul îi iese prin ceafă într-un şuierat sinistru.

Peste capul simandicoasei adunări, trece o întrebare ca un şuier de bici. Vorbe bâlbâite amestecate cu ţărână.

Doar zece?! Atâta aţi fost în stare?

Undeva mai la o parte un cor de maimuţe, salvează situaţia cu gălăgia lor penibilă.

Dirijorul lor vorbeşte fluent engleza. Asta am dedus eu.

De unde?
What!

Atât a putut să spună.
Un WHAT de nota zece.

10xu mister NIX.

vineri, 12 noiembrie 2010

Maimuţoiul

ElZap

Maimuţoiul latră?

Uneori latră.
Cei mai mulţi ar spune că nu latră şi s-ar putea să aibă dreptate.
Nu pretind că doar eu am dreptate.

Pentru asta ar trebui să fiu şi eu maimuţoi.
M-aş aşeza în coada unei turme de lei şi m-aş crede leu. Atunci aş răgi.
Dacă m-aş aşez în coada unei haite de câini, aş lătra.
Dacă m-aş aşeza în coada unei turme de porci aş grohăi, aş guiţa.

Treaba asta cu a te aşeza în coada turmei e cu skepsis.
E nevoie ca ea să te adopte. Dacă te adoptă te şi protejează. Dacă te protejează îţi împrumută partitura. Tu nu trebuie să născoceşti nimic.
Nu te adoptă însă, o păţeşti. Răgeşti degeaba. Ba mai poţi să te trezeşti şi cu blana făcută ferfeniţă, cât oi fi tu de ros în dos.

Maimuţoiul despre care vorbesc aici se vrea dulău. Şi nu unul oarecare, ci un fioros pitbull. Se plimbă de colo-colo ca un veritabil dulău pus pe lanţ. Pe lanţ şi pe sârma aia oţelită, care-i ghidează traseul. Asta ca să aibă libertate de mişcare, zice el. Cine l-ar crede? Lanţul nu se vede, că de când cu tehnologia asta wireless, toată lumea se mişcă într-o relativă libertate. Nu-i ca pe vremuri. Relativă? Sigur că da. Toată lumea e legată de un ruter.

Maimuţoiul nostru e legat de un laptop. Dacă se schimbă treaba îşi ia laptopul şi se mută. Trece de la haită la turmă. Două grade de liberate îi ajung.

Ca pitbul latră la leu.

L-a citit oare pe Macedosncki?
Versul ăla...
"Leul se uita la dansul îmbălându-l c-un scuipat."

Nerecunoscători leii ăştia.

Oare fără turmă se poate? Fără haită se poate? Unii cred că nu se poate.

What?!

Eu zic că s-ar putea, cu condiţia să nu fii maimuţoi, râmă sau limax.

What?!

luni, 8 noiembrie 2010

Reeducare

ElZap

Se pare că așa nu mai merge.
Se pare că acest popor nu se mai dă pe brazdă.

Unde s-a mai văzut o aşa debandadă? Anarhism, i-ar fi spus părinţii marilor revoluţii.

Fiecare face ce vrea, iubeşte ce vrea, se plimbă pe unde are chef, citeşte ce vrea el, ba chiar are neobrăzarea să spună că ceea ce citeşte este O.K.?

Dacă tot plăteşte statul nişte bani grei unor instituţii la fel de grele, de ce nu ar pune ele ordine în viaţa noastră cea de toate zilele?

Avem o grămadă de indivizi, care oricum taie frunze la câini, pe-acolo pe unde taie şi spânzură, aşa cum îi taie pe ei capul. De ce n-ar citi ei în locul nostru, bunăoară. După ce citesc (sau chiar dacă nu citesc), ne spun şi nouă ce au citit, ce ar trebui noi să pricepem din ceea ce ne povestesc dumnealor. De aia sunt ei critici, eseişti, bla-bla. Sunt ceea ce sunt ca să ne bage nouă minţile în cap. Punct. Adică să nu umblăm de capul nostru prin biblioteci, ca să pricepem cu totul altceva decât le-ar fi util dumnealor.

Bunăoară, o cucoană care se ocupă de ţinutul scaunului la o temperatură potrivită, ar putea face o listă, o listuliţă, un index, sau cam aşa ceva, unde să fie trecute trei-patru titluri permise şi tot atâtea interzise. Asta s-ar putea rezolva între o vodcă şi un ciolan. După ce lista e gata, noi o să consimţim că ceea ce preferă dumneaei preferăm şi noi. Noi nu ieşim din directive.

Experienţă avem? Ohoooo. Oameni avem? Păi ce-am făcut prin anii 50? Nu au venit unii comisari dinspre est şi ne-au pus să ne încălzim? Ne-am încălzit până ni s-au terminat cărţile. Ale noastre, desigur. În schimbul acestora, ne-au dat cărţile lor.

Experienţa asta nu trebuie valorificată? Ce dacă venea dinspre est? Acum o să vină din altă direcţie. Din altă direcţie, dar tot ei o să poarte flacăra olimpică.

Ce naşte din pisică... propagandist ajunge. Propagandist, agitator, responsabil cu munca de la om la om, sau cum vrea el.

Şi dacă omul nu vrea? Păi, dacă nu vrea îl lămurim, iar dacă nici cu lămuritul nu ţine, apoi îl obligăm, îl desfiinţăm, îl...

De aia este omul om, ca să fie făcut preş.

Cel mai des nici nu e nevoie să fie făcut preş. Pentru un blid de fasole se face singur ce vrem noi să se facă. Soldăţeii de plumb de pildă. Soldăţeii de-abia aşteaptă să primească ordinele. A doua zi ei repetă prin tot târgul ce a spus guru!

După soldăţei vine restul turmei.
Aşa ajungem să gâmdim uniform, să iubim uniform, să citim uniform.

Un fel de manelizare la nivel superior. Superior pentru că manelizarea asta nu-i după Evanghelia lui Guţă, care măcar ar putea fi ignorată.

Ea este după evanghelistul XXX. De ce nu am pus numele evanghelistului în clar? Păi, cam din aceleaşi motive pentru care unii se feresc să pronunţe numele lui Herostratus. Nici nu merită.



duminică, 7 noiembrie 2010

Omul care varsă fiere

ElZap

Am avut nefericita şansă de a-l întâlni. Nu faţă în faţă, că asta ar fi fost mult peste puterea mea de a suporta. Stătea undeva dincolo de un geam gros de sticlă.

Întâi mi s-a părut scârbos, periculos, imposibil de suportat. Abia apoi am început să-l înţeleg. În fond fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat treaba asta, atunci când spre binele nostru eram siliţi să înghiţim o doctorie pe care stomacul n-o putea suporta.

Singura deosebire, faţă de treaba cu doctoria, era că el nu înghiţea nicio doctorie amară. El o scotea pe gură, la fel cum procedează circarii când scot la lumină zeci de metri de panglici. Nişte panglici cianurate bănuiesc. El vorbea pentru că avea mandat să vorbească. Vorbea şi scotea fiere pe gură. Cred că ar fi putut ucide chiar şi o turmă de elefanţi.

Să-l lăsăm pe sărmanul nebun cu panglicile lui, cu fierea lui, cu mandatul lui. În fond nu este singurul care se ocupă cu astfel de circării în lumea asta.

Să trecem la un subiect mai scârbos. Despre "croque-mort", aş vrea să vorbesc. Ştiu că o să sară toţi cunoscătorii de limbă franceză, să-mi explice cum că ar fi vorba de ciocli, sau oricum despre un funcţionar de la pompele funebre. Corect, dar total neclar. Neclar, pentru că dacă umblăm la etimologie, constatăm că "croquer" s-ar traduce în limba română prin a ronţăi. Apăi, ce ronţăie un "croque-mort"?

Unii spun că aceşti "croque-morts" ar fi fost nişte indivizi tocmiţi pentru o treabă extrem de neplăcută. Poate chiar riscantă. Cică, pe vremea când ciuma îşi făcea de cap pe continentul nostru, nimeni nu putea şti dacă un individ este mort-mort, sau doar mort-aşa-şi-aşa. Venea acasă la mort un croque-mort şi-l muşca pe mort de un deget. Presupun că de degetul era de la picior, ca să nu se vadă. Mişca mortul, bine. Era trecut în rândul celor vii. Nu mişca era trecut în rândul celor morţi. De ardere nu mai vorbesc, că asta nu era treaba acelui croque-mort.

Cum în ziua de azi metodele de a detecta moartea clinică s-au perfecţionat, aceşti croque-morts au rămas fără obiectul muncii.

Au rămas e un fel de a spune, că nu apucă omul să se răcească, că apare croque-mort-ul la uşă şi muşcă. Muşca pentru a fi sigur că mortul nu va învia.

Şi dacă învie? El sau altul.


vineri, 5 noiembrie 2010

Remember




















Punct

ElZap

Toamna asta ne aruncă-n din nou în geamuri ştiri funeste.

Un punct sumbru a plutit în aer, pentru a se aşeza definitiv în Cartea Cărţilor de Poezie a poetului Păunescu.

O veste tristă pentru toţi, dar mai ales pentru cohortele de croque-morts a căror existenţă se justifică prin prezenţa lor în preajma oamenilor pe care soarta i-a îngenuncheat pentru o clipă.

Prea mare pentru ca timpul să poată trece de el fără a-l băga în seamă, el a ajuns a fi contestat într-un proces în care istoria încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Judecata ei mă înspăimântă. Nu de alta, dar prea multă mizerie a ieşit la suprafaţa apelor tulburi.



Ne pleacă oamenii de valoare.
Mai trist e faptul că foarte puţini vin să se aşeze în locul lor. În vremea asta buruienile cresc în voie.

A plecat, nu înainte de a ne lăsa un mesaj-avertisment.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.