Zodia foamei

ElZap


N-am fost niciodată ghiftuit. Nu am suferit nicicând de foame. Nu am murit de foame. Trăiesc. Încă trăiesc.

Asta nu înseamnă că nu mi-a fost din când în când foame, la fel cum le-a fost foame atâtora dintre contemporanii mei. Ei nu sufereau. Erau fericiţi ori de câte ori puteau să-şi astâmpere foamea.

I-am cunoscut pe ţăranii înfometaţi, cărora li se ridica grâul direct de la arie pentru a fi dus spre răsărit. Şi lor le era foame. Martirilor necunoscuţi ai ogoarelor umplute cu grâne le era foame. Niciodată nu s-au plâns. Până la urmă pâinea putea fi înlocuită cu turte de mălai, peste care întindeau puţin magiun.

Le era foame şi copiilor acestora, mai ales după ce se întorceau de la şcoală. De la şcoala la care erau puşi să recite poezii în care îi preamăreau pe fraţii de la răsărit. Le era foame de carte. Le era foame de adevăr. Niciodată nu s-au săturat.

La noi, mereu s-au găsit suficiente puncte cardinale, spre care tot plecau trenuri pline, care se întorceau mereu goale. Le era foame de pâine.

În faţa lor mă aplec cu smerenie. Peste amintirile mele plutesc umbrele înfometate ale atâtor oameni ce nu găseau niciodată suficentă pâine ca să se sature.

I-am cunoscut pe muncitorii care îşi împachetau cu sfinţenie o bucată de pâine. Pâinea aia era veşnic puţină şi totdeauna neagră.

I-am cunoscut pe învăţătorii care-şi stropeau pânea cu lacrimi, cu teamă şi cu ruşine. Cu ruşinea ce izvora din marea de minciuni pe care trebuiau să o alimenteze cu râuri de vorbe ce le stăteau în gât.

Despre un alt fel de foame aş vrea să scriu aici câteva rânduri. E vorba de foamea celor ghiftuiţi, de foamea celor ce s-au convertit la secta nesătuilor de profesie, a îmbuibaţilor fără margini, fără frontiere.

Nu cred că lor le-a fost vreodată foame, după cum nu-mi vine să cred că ei ar fi nişte mâncăcioşi. Nici adepţi ai unei rafinate gastronomii nu pot fi. Nu par a avea subtilitatea lui Păstorel.

Foamea asta patologică, soră mai degrabă cu demenţa, ţine de cap şi nu de stomac sau burtă. Ceva acolo sus trebuie să fie tare dereglat.

Trebuie să fii cel puţin alienat, ca să aduni atât cât să-ţi ajungă a huzdupa timp de câteva milenii, când dovedit este că nu mai ai de trăit decât cel mult un secol, şi asta numai dacă ai o dispensă specială dată la cel mai înalt nivel. Nu sunt mulţi dintre aceia care să aibă atâta cinism încât să declare ritos că au intrat in business de foame. Au intrat, dar de ce au rămas.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Opreşte-te din răpştire! Nu-ţi mai rămâne timp să te bucuri de prădăciunea pe care ai făcut-o.

Mai este şi foamea aceea anexă, foamea sclavilor de lux, a sclavilor care stau cu făraşul la uşa celor ce au peste măsură. Ei adună fărâmiturile. Tot fără măsură.

Cum aş putea să-l numesc pe un cunoscut Maestru, pe care stăpânul îl poate scula din somn când vrea el, şi asta numai pentru a-i lăuda progenitura. Şi Maestrul se execută. Fără crâcnire. Cu pasiune.

Îmi vine să urlu când îi aud pe unii acuzându-l pe cutare poet ce a scris pentru cutare şef de stat. Dacă poetul, scriitorul, pictorul sau sculptorul ăla a creat şi altceva, ce aveţi cu el? Aveţi voi dreptul să fiţi întâii care să ridicaţi piatra?

Un alt sclav de lux, ce latră cu sârg în ograda stăpânului care l-a uns mai mare peste toţi culturnicii, n-a creat nimic până acum, dar se cufureşte prin toate ventilatoarele pe care stăpânul i le pune la dispoziţie cu generozitatea unui nabab. El cel ce îi cloceşte pe toţi, şi tot el hotărăşte cine are dreptul să iasă în faţă şi cine trebuie să stea în spatele cortinei. Tot ce depăşeşte minuscula lui statură culturală îi pute. Cât poate ingera tubul digestiv cu dublu sens al acestui individ?

Ce neam de sclav flămând trebuie să fii, dacă te pui pe lăudat, numai şi numai pentru că nababul a declarat în faţa gloatelor că te-a citit. Oricum, fii sigur că nu te-a citit. Nu te-a citit el, la fel cum nu te-au citit nici fanii tăi. Ăştia doar poartă din gură-n gură nişte laude pe care le bolborosesc atunci când vrei tu să te simţi bine.

Băgaţi de seamă la scrierile lui Alecsandri.


„Cântaţi dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi.”

Un act de cultură

ElZap


Nu e treabă uşoară să fii mai mare peste culturnici, şi sunt semne ale vremilor că poporul adastă altceva decât manele. Şi dacă poporul nu mai vrea manele, noi o să-i dăm tot manele.

Acum, dacă tot vorbirăm de cultură, aiasta e o treabă care musai trebuie făcută de oameni cu pricepere, nu de nişte ţărănoi care… zice-se că s-ar pricepe la cultura orală.

Şi-apoi , cultura orală este un capitol nou, care se ocupă de cu totul altceva decât de cai verzi pe pereţi.

Chestie de gust, de instrucţie, de subtilitate, de vaidemamanoastră… de blablauri. Să dăm cezarului ce-i a cezarului - mai ales când el are o iritaţie ciudată şi permanentă în jurul orificiului bucal, semn al unor profunde deranjamente la pipotă - şi să recunoaştem că el se pricepe la toate.

Când marele vătaf culturnic este plecat peste hotare, el se simte musai obligat să-şi plătească datoriile faţă de cei ce l-au uns. Are, n-are treabă cu misia sa, el o dă pe arătură. Şi de la arătură, ajunge fix la cultura orală.

Acum, nu că n-aş avea şi eu o opinie despre diverse tipuri de culturi, fie ele vegetale sau animale, dar mă gândesc, în prostia mea, că fiecare cultură ar trebui îngrijită de cei ce se pricep mai bine, lăsând celor nepricepuţi timpul liber să-i dădăcească pe cei necultivaţi.

Bunăoară, atunci când vezi o sută de dive cu poalele-n cap, care se ocupă cu instrucţia tineretului bovin, fix după ce ornicul bate miezul nopţii, de ce vii tu ca un viţel de rasă să le iei pâinea de la gură? Ele ţi-o iau? Ele ţi-o dau?

Au, nu eşti tu mulţumit de materialul video-oral pe care-l folosesc în dezbaterile lor savante? Lasă-le în plata Celui de Sus, să prezinte ele abaterile de la normă ale cutărui VIP sau cutărei VIPĂ. E meseria lor. Ştiu nu ştiu, ele şi-o fac cu tragere de inimă.

Nu vezi că în dându-te cu anasâna la ocupaţiunea lor consacrată, până şi tiriştii te ocolesc? Şi lor le pute ceva. Încearcă măcar să dai cu apă de gură.

Şi apoi, înainte de a te apuca de treabă, pune dracului la dosit arginţii pe care i-ai luat, că zornăitul lor reduce mult din talent.

Chiar nu face să ne călărim unii peste alţii, încurcându-ne priceperea.

Bag seama că nu ţi-ar surâde ca în blocul operator, când eşti întins cu burta-n sus, să vezi cum năvăleşte un rândaş cu o furcă-n mână, dându-se medic chirurg.

Şi nici ţie nu ţi-ar conveni să primeşti un şut în dos, trimis fiind la cultura de castraveţi.

Pocăială

ElZap

Slavă ţie Mărite Zeus!

Gata. M-am hotărât. Mă pocăiesc. Nu mai vreau în opoziţie.

Mă dau pe brazdă, dimpreună cu toţi cei ce te-au cârcotit. Pe tine şi pe tot Olimpul tău.

Îţi jur că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta. Voi tăcea ca un peşte când o să mă întrebe ei despre tărăşenia aia cu Europa. Nu voi sufla o vorbă despre balul mascat în care tu te-ai costumat în taur. Toţi slujitorii Olimpului stăteau căţăraţi pe garduri şi se minunau de treburile ce ţi le făcea nebunatica.



Nu voi sufla o vorbuliţă nici despre Maurul cu care stăteai odată la un pahar de ambrozie.

Maurul şi-a făcut datoria. Maurul a plecat. Nimeni nu ştie ce-a lăsat în urmă. Ştiu că sucitul acela de Lavoisier a nimerit-o atunci cu chestia aia ce zicea că nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă. De unde ştia el că totul se transformă?

Sau treaba asta cu transformatul a spus-o Mikhail Vasilyevich Lomonosov? S-ar putea. La câte lucruri ne sunt necunoscute, orice se poate.

Ce vremuri. Pe atunci adia un vânt călduţ. Ce vremuri! Vorba cântecului.




„De-ar fi bătut vântul mult
M-ar fi strâns de m-ar fi rupt”

Acum bate un alt vânt. Un vânt de toamnă. De iarnă, chiar.




„Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt
…
Si-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.”

Las’ că trece şi vântul.




„Câţi ani poate-un munte în lume trăi
Până marea să-l spele-ntr-o zi?
Şi câţi ani şi oamenii pot vieţui
Până liberi permis li-i a fi?
…
Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt
Răspunsul e vânare de vânt.”

Chiar aşa. Câţi ani?

Neron

ElZap

Conducătorii îşi cunosc bine supuşii, iar când spun asta mă duc cu gândul în primul rând la păcatele, la slăbiciunile şi la viciile lor.

Oricât ne-am privi în oglindă, nu putem arăta mai bine decât suntem în realitate. Cei ce ne conduc ştiu chiar şi cele mai sinistre fantezii ce ne bântuie visele somnului nostru bolnav. Cei ce ne conduc, sau cei ce urmează a ne conduce. Numai aşa, ajung ei să ne sară în spinare, să ne călărească, să ne dea pinteni … şi apoi să ne abandoneze.

Că n-om fi toţi la fel s-ar putea să fie adevărat, dar de câtă putreziciune este nevoie, pentru ca o mulţime de oameni să devină o turmă, o haită, o mulţime fără identitate, fără ţintă, fără idealuri, fără un reper moral? De doi sau trei.

Nu mi-a plăcut în mod special Macedonski, dar asta nu înseamnă că nu l-am băgat în seamă. Şi cum să nu-l bagi, dacă el, Cezarul, el despre care se zice că ar fi dat foc Romei, el Nero, el criminalul total, s-ar fi putut naşte oriunde pe suprafaţa acestui bulgăre de noroi ce se rostogoleşte în haos de câteva milioane de ani.

Nu Nero a născut Roma, ci Roma l-a născut pe el. Iar dacă marele piroman s-a încălzit la Roma-torţă, e semn că ea l-a meritat pe deplin.

„Neron!...
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,
Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară...
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.”

De multe ori m-am întrebat la ce-a folosit Romei un Nero?

Poate doar pentru a o trezi din letargia ei.

Fasole

ElZap

„Noi suntem romani, noi suntem romani,
Noi suntem urmaşii lui Traian.”





„Profesorul: No! acuma... noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... şi cu cine s-au bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!”

Aşa deci, Traian s-a bătut. S-a bătut şi ne-a făcut oameni. Adică români. Parcă tot mai bine era dacă am fi rămas daci. Vorba marelui Călinescu:

„Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic.”

Iberic şi mai ce? Călinescu nu ne spune nimic. Doar bănuim.

Călinescu, şi nimeni altcineva după el, nu suflă o vorbă despre generalii lui Traian.

Unul din ei era Neculai. Neculai primarul, desigur. El a luptat, n-a luptat, dar a ajuns general. E drept că nu de la început. În 2007 a fost uns colonel. Apoi a venit anul 2008. A sărit la gradul de general. De brigadă. Cu o singură stea. În 2009 a trecut la două stele. La ce bătălii o fi participat nu se ştie. E secret.

Unii zic că nu s-ar fi bătut cu nimeni. El a bătut. În fiecare an. FASOLE. Punct.

Acum, n-ar fi nici un bai că a fost uns general. Bine că n-a fost avansat în grad generalul Ion Eremia.

De ce să-l avanseze? Ce a făcut el? A urmat acolo nişte cursuri. Ale Şcolii Militare de Geniu. Un fleac. Ce dacă a urmat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie? Asta-i facultate?

A luptat în est. A luptat şi în vest. Ştim noi împotriva cui. A făcut şi niţică puşcărie. Stalinistă desigur. Cică ar fi fluierat în biserică. Zice-se că l-ar fi fluierat pe tătucul Stalin. Postmortem. Condamnat pentru 25 anişori. Nu mult. I s-au adăugat şi 14 ani de temniţă grea. Noroc că a scăpat. Prin 64. A fost şi reabilitat. Prin 70.

Acum pricep eu cum vine vorba.

Vorba ceea cu condamnarea comunismului.

Buletin meteo

ElZap

Nu despre Ştefan Furtună aş vrea să scriu aici, deşi pe strada ce-i poartă numele s-ar găsi suficient material documentar feminin care să ilustreze discuţia care ar trebui să urmeze.

Furtună ăsta despre care aş vrea să zic două vorbe aici este un fel de samsar. Samsar de miniştri, de prim-miniştri, de preşedinţi, de dame de proximitate de-ale dumnealor, ba chiar şi de scriitori gata să atace la baionetă, atunci când moartea se pregăteşte să le citească ziarul.

Toţi, dar absolut toţi, se pregătesc să ia poziţia de drepţi, numai ce aud de dumnealui. Poziţia de drepţi o iau doar dacă sunt priviţi în spectrul vizibil, că dacă-i bagi la observaţie în infraroşu, o să-i vezi pe mulţi din ei cum se furişează la ceas de seară mult preaplecaţi, cu blidul în mână pentru a primi raţia de deontologie.

În loc să bat câmpii cu Furtună ăsta, tot mai bine este să ascultăm ce spunea odată Octavian Goga.



„De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii...

Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Şi râd în răsărit de soare?...”

Ce înţeleg eu din versurile astea? Păi... înţeleg că nu e bine nici când vine la tine vântul, şi cu atât mai rău este când mergi tu la el. Nu de alta, dar mai la vale aflăm că el e frate de cruce cu alte dezastre meteo, care ar putea să omoare definitiv trandafirii. Omoară şi merge să sufle în pânzele altor corăbii, că navele alea cu propulsie Diesel s-au cam dus singure. Singure?

Şi mai înţeleg ceva. Mai înţeleg că „cine n-are un bătrânel e bine să şi-l cumpere”. Nu de alta, dar moşulică e trecut prin ciur şi dârmon, li ar putea să te tragă de mânecă, să nu te lase să zburzi pe coclauri în prag de sărbătoare, precum o făcea Scufiţa Roşie, că te papă vântul.

Ce nume poartă acest Furtună este greu de spus. El ar putea purta orice nume, cu condiţia să fie solvabil financiar.

Şi ca să abordăm lucrurile într-o notă optimistă, e bine s-o dăm pe ploaie. Poate ea va reuşi să le potopească pe toate.



„Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri,
de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si puterea
sunt pericole morale
Circul vietii ne-a impus salturi mortale.”


Cam asta ar fi buletinul meteo, pe care am încercat să vi-l prezint.

Măcar de-ar fi o ploaie curată. Să nu se termine cu alţi meteori, să ne trezim cu capul spart.

Les Croque-mort

ElZap


Grea trebuie să fie viaţa de sfânt, chiar şi atunci când eşti un sfânt făcut pe bune, nu unul din ăia care au absolvit vreo universitate particulară, sau Academia Ştefan Gheorghiu.

După ce că şi-ai închinat viaţa semenilor, fără ca să le ceri nimic, fără să-i deranjezi cu nimic, fără să le ameninţi viaţa de huzur, ei nici măcar n-au obraz să te lase să-ţi odihneşti oasele după ce ai plecat să stai la taclale cu Cel de Sus.

Bunăoară, dacă interesele lor o cer, fii sigur că nu vor ezita să-ţi ia oasele în cârcă plimbându-se cu ele prin pieţele publice, pe la încăierările cu inamicii, ba chiar folosindu-se de ele pe post de ghioage, ca să fie primite loviturile aplicate vrăjmaşilor în numele tatălui. Al tatălui lor, care de meserie era torţionar.

Nu contează că aceşti misiţi de oseminte nu sunt decât nişte netrebnici. Important e că ei poartă în cârcă ca pe o cocoaşă moaştele unui sfânt. Lumea o să creadă despre ei că cel pe care-l târăsc cu ei de colo-colo, este vreun strămoş de-al lor, care i-a învăţat încă din pruncie legile sfinţeniei.

Acultându-l pe George Brassens, am aflat că ar fi existat cândva o meserie oribilă, aceea de a muşca cadavrele de degetul de la picior, ca să se asigure că mortul este un mort de-a binelea, nu unul prefăcut. Meserialii ăştia purtau numele de croque-mort.



Mă întreb, dacă aceşti croque-mort contemporani şi-au făcut ca lumea meseria.

Că dacă n-au muşcat degetul ca lumea, se pot trezi că mortul pe care-l duc în spate se trezeşte şi-i ia la ciomăgeală.

Ştiu că nu dă bine în zilele noastre să te referi la versurile scrise de Eminescu, dar mi-e greu să mă abţin, mai ales...

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,