marți, 31 martie 2009

Releu telepatic bidirecţional




ElZap


Indicaţii:

  1. Se va folosi numai de către persoanele compatibile.
  2. Compatibilitatea se va stabili în prealabil printr-un e-mail.
  3. Nu este nevoie de sfatul medicului şi în general nu este indicat niciun sfat.



Contraindicaţie:

  1. Nu se va folosi în timp ce una din persoane este la volan, cu excepţia cazului în care maşina este oprită.



duminică, 29 martie 2009

Opriţi timpul!





ElZap
Televiziunile să fie pregătite!

MARII ILUZIONIŞTI ai Planetei Terra vor oferi gloatelor un superspectacol. Începe OOOORA PĂMÂNTULUI.

Nu uitaţi, repetaţi-vă cu sfinţenie speechul! N-avem nici un chef de bâlbâieli. Ora asta ne-a costat o avere. Nu vrem să ieşim în pierdere. Încă nu v-a intrat în cap că suntem în economia de piaţă?

Cam aşa sunau cu câteva zile în urmă ordinele care înroşeau fibrele optice, hâţâiau sateliţii de comunicaţie pe orbite şi ameţeau monitoarele a tot felul de agenţii şi agenturi. Organizatorii ştiau desigur foarte bine că iluzia este cel mai profitabil aliment cu care poţi hrăni gloatele mapamondului.

Aşadar bagă bine la scăfârlie ce spun blondele astea fără succesuri şi cu foamea-n gât, aciuate pe lângă IUTIVI. Pământul suferă, neghiobule. Marş odată şi stinge lumina. Ce-mi tot bodogăni că ăia care dau ordinele ţin lumina aprinsă chiar şi când dorm? Ce, ăia sunt oameni? Ăia sunt zei, bă. Ce-ai vrea să se împiedice în vis? Numai oamenii trebuie să stingă lumina. Pricepuşi nătângule?

N-am văzut oameni mai cârcotaşi ca românii ăştia. Că o face prostimea, mai treacă meargă, dar cum de n-are pic de responsabilitate planetară regizorul nostru revoluţionar? Ăsta pe ce lume trăieşte? Na, că s-a luat după el şi cântăreţul de jazz. Măcar ăsta totdeauna se punea de-a curmezişul. Pe el nu-l bagi în formaţie nici după ce te integrezi în NATO.

E drept că toate numerele de iluzionism au pagubele lor colaterale. Numărul ăsta Ora Pământului parcă le întrece însă pe toate. Bine că s-a dat de lucru la o armată de reporteri, cameramani, jurnalişti, IT-işti şi multe alte lighioane. Toate de mâna a treia, că serioşii îşi vedeau de treabă, nu se ţineau de goange. Noroc că până la urmă afacerea a ieşit pe profit şi încă unul bunicel.

Acum să nu fim naivi şi să ne închipuim că doar Pământul are ora lui. Există ore pentru tot ce vrei sau nu vrei, după cum o cere orice economie ce se vrea prosperă. Există şi oameni abonaţi la astfel de activităţi educative, de binefacere şi musai televizate.

Uite, o vezi pe cucoana aia de împarte colăcei bătrânilor de la bisericuţa din colţ? Nu-i aşa că aduce puţin cu Maica Tereza? Mai ales când îşi pune băsmăluţa aia trendy pe creştet. Păcat că e o huidumă, de nici nu poate ieşi ca lumea pe uşa de la biserică. Ăsteia îi dă mâna să dea de pomană. Numai din cât a jumulit ieri de la o băbuţă, ar putea să hrănească un întreg azil de bătrâni timp de şase luni. Ăia nu bagă-n ei să se spargă.

Bărbatu-său e mai milos. De aia îi ajută lui Dumnezeu. Când se urcă în Hummer, toate maşinile se fac mici. Pe stradă maşinoiul dumnealui calcă două benzi deodată.

Las’ că la anul o să se organizeze Ora celor ce dau de pomană. Trebuie să scoată şi îmbuibaţii ăştia un ban, că au cheltuit destul cu toţi sărăntocii.

Mai acum câteva zile deschid televizorul şi văd că se derula o altă activitate la fel de instructivă ca ora asta hazlie. Acolo altă tevatură. Cică i se puneau rădăcini României. Ce-are face că prostimea bagă puietul în ţărână pe când altul mai şmecher scoate pădurea pe uşa din dos? Aşa-i în economia capitalistă. Nu-i ca în comunism, când te umfla numai pentru că ţi-a scăpat capra să se alimenteze în păduricea de salcâm. Un Ciufulici cu figură de şarlatan se dădea un fel de şef al heirupismului verde. Dacă n-ar fi purtat o cipilică de şmecher capitalist, mai că aş fi crezut că a coborât din filmele alea cu brigadierii ce dirijau şantierele Bumbeşti-Livezeni. Am spus că dirijau, nu că munceau. Ciufuliciul e specialist în de toate şi pentru toţi. Când vrei deschizi gura el sare şi-ţi bagă degetele în ochi. Pe vremuri i-a băgat unuia mai şef, doar pentru vina că avea prea multe perechi de şosete. Nu degetele. Altceva. Acum cel mai şef este chiar el. Mă gândesc dacă n-ar trebui să instituim de la anul o oră, o zi acolo şi să-i zicem de exemplu Ora verdelui murdar.

Mai e altul căruia tot de la pământ i se trage. Când vine el cu maşina lui cea mai bacă din câte s-au văzut prin Dorobanţi sau prin Ferentari se umple lumea de bancnote ca de râie. Numai ce te atingi de parbrizul lui că te-ai şi trezit cu milionul în buzunar. Nici nu vrea s-audă să ia rest. Ce să mai ia. El a luat până acum. Numai ce aude de verbul a lua şi-l apucă pandaliile. Zice că-i e teamă să nu-l conjuge cineva greşit. Au încercat unii să-l conjuge mai acum un an, dar cu inflexiunile justiţiei noastre legate la ochi, nu le-a ţinut. Deh, oameni sunt şi printre cei ce se ocupă cu conjugarea.

Mă apucă ameţeala numai când mă gândesc câte ore ne-ar putea aştepta în anii care vin. Şi mai ales ce profit ar scoate unii din orele astea.

Eu zic să opriţi însă circul ăsta penibil. Opriţi orele astea buimace. Nu vă crede nimeni. Zadarnic v-aţi pus blana aia de oaie peste părul de lup. Nu vedeţi că toată lumea a băgat de seamă că e pătată de sângele mieilor pe care i-aţi înfulecat la chiolhanul de noaptea trecută?

Aia în care aţi stins luminile ca să nu se vadă ce mai aveţi de împărţit.

sâmbătă, 28 martie 2009

Revista presei

ElZap


Grea treabă şi cu presa asta. Aici se lucrează numai cu fraze meşteşugite. Nu-i aşa de simplu cum crede lumea, ca să-l citez pe nea Matache Măcelarul. Asta dacă ai poftă de un articol ca lumea.

Uite, băieţelule, să te învăţ eu cum se scrie şi cum se vorbeşte în presă.

Dacă vrei să-i aminteşti unuia care te supără, că o mierleşte şi el odată şi-odată, şi-o să-i mănânci coliva, că se va prăpădi după ce că este şi-aşa un prăpădit de-i vai de capul lui, că se va săvârşi şi o să dea el de dracu sau viceversa, că mai are puţin şi va crăpa precum păstaia de Sulfină a lui Topârceanu (stai aşa că asta nu crapă aşa uşor), că se va curăţă lăsând în sfârşit locul curat, că va plesni, sau pur li simplu că va muri, va deceda sau va răposa, tu o iei pe latineşte şi îi spui de la obraz: ascultă bre omule, memento mori. Dacă nu te-ai avut bine cu latina o iei pe englezeşte şi-i zici de la obraz: be mindful of death. Dacă pricepe, bine, dacă nu măcar o să ştie cu cine are de-a face. Tu bate şaua ca să priceapă măgarul.

Din când în când mai poţi s-o laşi moale cu latinismele şi cu englezismele, dacă vrei să te dai băştinaş de culoare şi ţii morţiş să te priceapă şmecherii care au bătut Europa de-a lungul şi de-a latul în vehicule cu tracţiune animală şi cu coviltir decapotabil. Dacă spui sau scrii că un anume Zgâmboi Minune a şmanglit dintr-o parcare occidentală un superb autoturism de teren, ai grijă să-i zici drăciei ăleia gipan. Dacă nu-i gipan, o dai pe merţan, pisicuţă sau S7. Numai dacă vrei să-l umileşti îi spui că şi-a luat un golan autohton. Sau mai bine zici pur şi simplu că şi-a luat o ştadie că vorba asta se potriveşte la orice hurducătoare.

Cel mai cel e când vrei să-i explici unui românaş de-al nostru cum vine cu ciocnirea a doua chestii care se numesc submarine, prin apele înceţoşate ale geopoliticii. Nu spui aşa netam-nesam că s-au ciocnit, ca să nu creadă omul că submarinele ar fi cumva două clarvăzătoare chioare chemate la DD în direct să ne citească Enigma Elodiei. Nu. Tu îi spui că ele au făcut friendly bump şi s-au dus la fund, dacă bineînţeles ele chiar s-au dus. Aici cuvântul bump este un cuvânt cheie, el fiind cunoscut de internauţii ce navighează prin spaţiile slute ale internetului.

Să trecem acum la reviste colorate, care pot fi citite şi de cei ce n-au dat pe la şcoală. Să nu cumva să le numeşti reviste deochiate, porno sau mai ştiu eu cum, că se fac foc şi pară bravii tineri în uniformă care vânează infractorii ascunşi pe la chioşcurile de ziare. Tu să le spui reviste glossy, ca să iei ochii cititorilor. Poţi adăuga după caz şi după gust câteva cuvinte cum ar fi cubitus sau radius, că oricum cei ce n-au avut timp să onoreze la şcoală lecţiile de engleză, e de necrezut că şi-au pierdut vremea pe la anatomie.

Celor ce n-au citit la viaţa lor decât contoarul electric, le recomand să se documenteze asupra efectului adjuvantului cognitiv. Pentru categoria asta de cititori adjuvantul ăsta e ca frecţia la un picior de lemn, adică poţi adjuva cât pofteşti că de ei nu se leagă nici un cognitiv, măcar să-l baţi în pioneze. După ce vă documentaţi, puteţi adăuga un vârf de cuţit de maniheism, puţin dezavuat, puţină retenţie şi un boc irefutabil de mental colectiv. Când ciorba e gata nu uitaţi să o daţi la gustat domnului Veste Bună şi aveţi grijă să luaţi o distanţă corespunzătoare pentru a evita accidentarea prin stropire violentă.

Nu-mi cereţi acum să fac aici năsărâmba să vă vorbesc despre pendulele lui Pandele sau ale lui Foucault, că n-am timp să fac un drum până la Paris, când avem treburi mai importante pe-aici cu recoltatul semnăturilor pentru europarlamentarele astea blestemate. Auz că şi domn’ doctor împinge din greu la supozitoarele astea boante, doar-doar or intra cumva şi scăpăm de dureri de cap sau de hemoroizi, că tot aia e.

Ce vreau să vă zic acum, ca să nu uit cumva. Puneţi mâna pe dicţionare dacă vreţi să citiţi presa, deşi e greu şi-aşa de văzut ce se-ascunde în spatele articolelor astea ciudate.

vineri, 27 martie 2009

Muscoiul




ElZap

M-a amuzat şi m-a mâhnit într-una din zile spectacolul dat de un bărzăune ce ţinea să iasă la aer aşa cum ştie el. Că vroia muscoiul să iasă să se încălzească la soare nu era nimic rău, dar de ce ţinea el să iasă musai prin sticla unui geam închis când alături era un altul larg deschis n-o să pricep în ruptul capului. Probabil că tot de la cap i se trage, dacă ne gândim la zicala populară după care e vai de picioare când nu-i cap.

Muscoiul e un tip pe care-l întâlneşti pe unde nici nu te gândeşti şi ar fi o insultă adusă insectelor cu o singură pereche de aripi, dacă am spune că dumnealui poate fi întâlnit doar în ordinul dipterelor dacă ar fi să vorbesc elevat, aşa cum fac jurnaliştii cu ştaif ce te ţin numai în şuturi lexicografice.

La o vârstă fragedă el poate să se numească Elevul Muscoi. Pe ăsta dacă-l întrebi cât face doi cu doi, primul lucru la care se gândeşte este cum să se uite în caietul colegului de bancă pentru a găsi răspunsul corect. Ce contează că manevra asta i-ar putea produce o entorsă cervicala. Nu merită ştiinţa un sacrificiu? Newton, cât era el de mare, n-a trebuit să facă un cucui, până ce i-a intrat în cap legea gravitaţiei cu gust de mere?

Când este mare, Elevul Muscoi intră la facultate cu banii babacului şi se metamorfozează în Student Muscoi. De fapt e inadecvat să spunem că intră, când toată lumea ştie că el rămâne pe-afară, la discotecile care sunt un fel de anticamere pentru el. Studentul Muscoi nici să-şi ridice diploma nu se sinchiseşte. Profii de la facultate ce treabă au? Oricum trebuie să schimbe documentele de ratificare şi unde ar fi cel mai potrivit loc să o facă decât la o cârciumioară cochetă? Şi discretă, dacă se poate. Nici muscoiul ăsta nu vede geamul deschis, pe care dacă ar fi intrat sau ieşit, după caz, tot s-ar fi lipit ceva de trompa lui.

Muscoii ăştia nu fac nici cât o ceapă degerată puşi alături de Muscoiul Magnat. Dacă îşi pune în cap să devină putred de bogat, muscoiul din familia asta dă cu capul în geam odată, dă de două ori, dă până ce îl aude cine trebuie. Dă cât cere şi ăluia ce îl aude, el luând cât poate şi se cară. Ce contează că potera e tot timpul pe urmele lui aşteptând să-i ia capul. Dă şi poterii că doar şi acolo sunt oameni şi au şi ei o gură sau mai multe de hrănit. Se uită la geamul larg deschis de alături, dar pe-acolo n-ar trece măcar să-l pici cu ceară. Îl înţeleg şi de ce. Dacă geamul deschis este o capcană lăsată ca să pice unii ca musca-n lapte?

Mai mic şi mai nevinovat este Muscoiul Jurnalist. Ăsta nu aleargă din floare-n floare să adune nectar. El doar îi bâzâie pe alţi muscoi mai mari, care dacă nu sunt bătuţi în cap, ştiu că trebuie să-i aducă şi lui ceva de-ale gurii. Orb nu este nici Muscoiul Jurnalist. Vede şi el geamul deschis pe unde nu trece nimeni, dar ce folos ar avea dacă şi-ar bâzâi trompa degeaba? Pe unii îi bâzâie pe aria “bate şaua ca să priceapă musca”, pe alţii îi bâzâie cu dichis, aşa... ca să nu îi bâzâie cineva pe bune. Din bâzâit în bâzâit îşi adună şi el o rezervă alimentară cu care să poată trece iarna. Unii adună cât pentru o eră glaciară.

Ar mai fi de băgat în seamă Muscoiul Parlamentar, care a dat în orbul musculiţelor, de-i ies toate legile strâmbe. Aşa credem noi că-s strâmbe. Noi care am rămas cu prostul obicei de a ne încrede în prinţipuri. Nici legile astea nu se strâmbă aşa după ureche. Trebuie să fii meşter dacă vrei să faci un labirint de legi, din care nu trebuie să scape nici un Teseu, oricâtă sfoară i-ar băga în buzunări coana Ariadna. Pe-aici nu trebuie să treacă decât Minotaurul. Şi nici acela decât dacă este pilotat de o navă condusă de un căpitan meşter în navigatul în zig-zag prin locuri înguste şi ferite de priviri indiscrete.

Că muscoiul îşi sparge devla încă n-ar fi mare păcat, dar de ce trebuie să mă doară pe mine capul pentru că este el tâmp? Oare chiar şi-o sparge capul sau sunt eu greu de cap?

Văd că s-a făcut primăvară şi se aproprie sărbătorile de Paşti.

Oare nici anul acesta nu trece nimeni din cei ce se ocupă cu stârpirea muştelor? Sau crede cineva că astea crapă singure de cât s-au umflat?

joi, 26 martie 2009

e-dialog: Panglicari in ale ţării



Eurozăronii

ElZap



De la Zăroni ni se trag toate. De la el şi de la Doctor Petru Groza.

Acum, dacă am vrea să stăm strâmb şi să judecăm drept, dracul nu-i chiar aşa de negru pe cât este el zugrăvit prin bancurile cu care românii îşi pavau drumul spre canal. Spre primul, cel ce pe care un cunoscut scriitor anticomunist după anii 60 şi mare comunist înainte, îl numea cu îndreptăţită mândrie comunistă „Drum fără pulbere”.

Dacă-l luăm la cercetat pe Doctor Petru Groza, băgăm de seamă că în CV-ul lui a intrat o facultate de drept făcută fără pile la Budapesta, iar prin 1918 ar fi ţinut primul discurs la Adunarea de la Alba Iulia.

Mai fără carte ar fi fost Romulus Zăroni, care n-apucase să facă decât vreo şapte clase. Să băgăm de seamă însă că pe atunci şcoala era şcoală, iar de făceai şapte clase era cam tot atât cât ar valora acum o facultate, sau chiar vreo trei doctorate luate pe bani.

Deh, vremuri grele pe atunci. Copiii n-aveau bani de aruncat să umble pe la facultăţi, iar de maşini Range Rover nici n-aveai voie să pomeneşti. Ei trebuiau să sape şi să are pământul, nu bulevardele Bucureştiului.

Cei ce l-au cunoscut sau măcar ştiau de el din auzite, printre care şi Corneliu Coposu, spun că ar fi adunat în biblioteca lui cam opt sute de cărţi. Dacă le-a citit sau nu nimeni nu garantează. Ce, parcă tinerii ăia de-şi iau diplomele cum şi le iau au citit mai mult de zece cărţi?

După ce i-am făcut această introducere elogioasă bietului Zăroni, mai că mi-e ruşine să amintesc poezioarele ce circulau pe ascuns pe vremea lui. Una tot o s-o pun aici, cu atât mai mult cu cât o ştie toată lumea. Ea sună cam aşa:

Caligula imperator
A făcut din cal senator
Petru Groza, mai sinistru
A făcut din bou ministru

Şi tot Coposu ne spune despre săracul Zăroni cum că a făcut patru clase gimnaziale la un liceu german, ba chiar vorbea fluent germana.

Vedeţi? V-am zis eu! El vorbea germana, pe câtă vreme unii nu vorbesc corect nici limba română. În plus, el vorbea fluent. Fluent şi nu împiedicat, ca unul sau una căruia i-ar fi scos dentistul toate vocalele din gură.

Că Zăroni al nostru şi-a părăsit nevasta n-are sens să mai spun aici, că el era ministru şi nu Primar General. Dacă nu era ministru, o lua pe Alinuţa până la Paris lăsându-şi nevasta acasă şi mai apoi lăsând-o pur şi simplu. Aşa păţesc nevestele ce au bărbaţi primari. Bărbaţii primari îşi mai permit din când în când câte o nevastă secundară.

Norocul nostru pe acele vremuri, dacă putem spune că a fost un noroc cât de mic, rezidă în faptul că pe atunci nu se ştia de Uniunea Europeană şi nici de Bruxelles.

Vă daţi seama ce dandana ieşea cu bietul Zăroni? Cum să aduci de peste ocean, făcut fedeleş un flăcăiandru chipeş doar ca să-ţi facă ţie campanie electorală, când drumul peste gârlă se făcea cel mai adesea cu vaporul?

De unde să faci rost de-atâţia pupincurişti şi pupincuriste care să se repeadă să-ţi facă discursurile periate de greşeli gramaticale, să ţi le citească seara târziu când vii obosită de la discotecă, apoi să te apere de gura presei şi de ciutaci aroganţi cât încape?

Şi-apoi de unde să-ţi găseşti câte o tanti drăguţă care să te ia în spaţiu pe tot timpul campaniei pentru europarlamentare?

Pe-atunci oamenii mai aveau treabă cu prăşitul păpuşoiului, nu vânau câte un poponeţ care să te împroaşte cu verzişori cum fac domnii şi doamnele din zilele noastre care confundă poziţia verticală cu statul culcat.

Băi, europarlamentarilor necopţi sau copţi, ia puneţi voi mai bine mâna pe carte, că ajunge cât ne fac de râs cerşetorii şi hoţii noştri aciuiaţi prin capitalele Europei.

Voi cu ce sunteţi mai buni decât Zăroni?




Ză ronii sau ză viaţa!


Renata

Romulus Zăroni a lăsat două moşteniri în urma sa: una bună, una rea.

Cea rea îşi înalţă si astăzi umbra peste masa românului, frugalizând-o. Ştiinţific şi oficial, s-a numit reforma agrară. Empiric şi în transcrierea lui Zăroni s-a numit „ecspropiere”. Nu ştiu câte cărţi avea Zăroni, dar se poate vedea cu ochiul liber câtă carte avea.

Moştenirea bună, pe care ar fi nedrept să n-o amintim, este apetitul nostru pentru bancul politic. Zăroni i-a dat de furcă sau mai exact de condei – lui Păstorel. Urmaşii întru stupiditate şi impostură ai acestui ministru în bundiţă ne-au alimentat cu generozitate foamea de ironie, de poantă, au dat cep la rezervele strategice de râs ilegal, pe vremea când două sute de grame de salam cu soia, cumpărate „pe buletin”, nu ţineau de foame.

Totul, în ultimă instanţă, derivă dintr-o fericită moştenire: salamul cu buletin e strămoşul creditului în baza aceluiaşi act de identitate , nevoia de poante stă la baza ridicării pe vârfuri a actualului Premier într-o poză de grup, surprins nemilos de fotograf pe când tânjea spre o înălţime pe care n-o va avea vreodată.

Ce să zic! Ceva mă îngrijorează. Stirpea lui Zăroni, departe de a se stinge, devine tot mai ramificată.

Azi, mica lume ce ne reprezintă în Lume riscă să fie formată din cei ce, urmând universităţi, fie ele şi neprestigioase, fie şi part time, cu tendinţă spre „one hour - happy hour”, îşi imaginează că, somându-ne cu „ză ronii sau ză viaţa!”, ne intimidează pe englezeşte, ne dau de capăt, ne pun căluş, ne taie pofta de râs, ne fac „varză”. De Bruxelles.

miercuri, 25 martie 2009

Totul gratis





ElZap

Am aflat cum că ar exista un site minune, care în plus mai are şi un spate de speriat, mai pe înţeles un fel de cocoaşă în care sunt înghesuite în neorânduială sumedenie de magazine. Dacă n-aţi aflat încă de el, o să vă spun că se numeşte totulredus, scris aşa cum vedeţi, împreunat ca să nu se rătăcească în tranziţia asta cât o Siberie. Că aici găseşti tot ce-ţi pofteşte inima e lucru de la sine înţeles. Mai mult, pe aici totul este redus exact aşa cum scrie pe firma de la intrare.

Acesta este de mine, mi-am zis, mai ales că nu mă dau banii afară din casă, dar de dorit tot mi-aş dori câte-n lume şi-n stele.

Mi-am zis să-mi iau şi eu pentru început un vaporaş, cât de mic, doar cât să fac o plimbare cu el pe balta Herăstrău. M-am învârtit eu ce m-am învârtit pe-acolo şi n-am găsit ce-mi căutam. Asta este. Nu oricui îi surâde norocul.

Am căutat şi eu o vilă aşa cum am văzut că au găsit nişte colegi cu mersul şleampăt şi cu buza de jos veşnic coborâtă ca o streaşină întoarsă cu susul în jos. Site-ul a dat din umeri lăsându-mă cu ochii în ceaţă.

Ce n-am căutat eu în magazinul minune? Am scotocit după un hotel la un euro, un combinat la acelaşi preţ desigur, un teren ieftin prin centrul Bucureştiului sau măcar o uzină din alea trecute la capitolul fiare vechi. Mi s-ar fi potrivit ca o mănuşă, numai să nu depăşească in euro.

Nimic din toate astea n-am găsit. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi am aflat că am greşit site-ul, ba chiar şi magazinul. Cică s-ar numi altfel, ba unii spun că ar fi un fel de magazin cu circuit închis, rezervat doar pentru aleşii noştri şi aleşii zeiţei Fortuna.

Numele lui se pare că este totulgratis. De intrat in cercul celor care au acces la acest magazin, n-am reuşit să intru, dar cineva mi-a povestit o anecdotă cu tâlc.

Zice-se că la o vizită peste ocean, Hruşciov ar fi fost invitat să se dedulcească la o casă de plăceri. Gazdele i-au spus că vizita nu l-ar costa prea mult. Doar un dolar. A intrat, a făcut ce-a făcut şi pe urmă s-a dus în treaba lui.

La a doua vizită, amintindu-şi de plăcerea pe un dolar, a solicitat un bis. Gazdele s-au executat, dar surpriză: taxa de intrare era de o mie de dolari. Curios din fire, şi fiind cu bugetul limitat, i-a pierit cheful de plăceri, aşa că nu i-a rămas decât să-şi întrebe gazdele de ce prima oară n-a plătit decât un dolar. Răspunsul l-a redus la tăcere. Cică la prima vizită, restul până la o mie de dolari îl plătise CIA.

Aşadar asta este. Dacă vrei să cumperi un combinat cu un dolar, de la magazinul ăla în care totul e gratis, pe lângă dolarul pe care îl dai ca să pleci cu combinatul în cârcă, trebuie să mai ai în vedere o sumă frumuşică pe care trebuie să o dai cui trebuie.

Nu la CIA.

Atunci la cine? Cine primeşte diferenţa?
Ridică cineva două degete?

marți, 24 martie 2009

Mamona




ElZap


„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”, sunt cuvintele pe care Mântuitorul le-ar fi spus ucenicilor, după cum ne spune evanghelistul Luca, parcă anume pentru a fi auzite de cei iubitori de arginţi.

Cine este acest Mamona este greu de desluşit. Unii, mai puţin citiţi, zic cum că ar fi însuşi Satana, pe câtă vreme alţii mai cunoscători spun că numele lui ar veni de la un cuvânt aramaic ce înseamnă bogăţie şi ca atare ar fi un fel de zeitate ce ar întrupa îmbuibarea, lăcomia şi avariţia toate la un loc.

Că o fi una sau alta contează mai puţin, devreme ce de la un punct încolo cele două înţelesuri sunt tot un drac. Pe de altă parte eu mă pricep tare puţin în a descurca înţelesurile adânci ale cărţilor sfinte.

Vuieşte satul cum că Mamona, sau interpuşii lui, ar fi fost văzuţi pe uliţe, îmbrăcaţi în blană de oaie, behăind încolo şi-ncoace cum că ar vrea să-i ajute pe cei săraci.

Să-i ajute? Ciudată snoavă, mai ales că, din câte se povesteşte, pe unde a trecut Mamona totul s-a vestejit, iar cei ajutaţi îşi blestemă zilele dorindu-şi sfârşitul.

Caraula zice-se că i-ar fi luat la ochi şi ar fi asmuţit câinii, care au sărit la gâtul oaspeţilor nepoftiţi, făcând o hărmălaie de nedescris. Habar nu am cine i-a auzit, dar acum prin sat e o linişte de mormânt. Stau şi mă întreb dacă nu cumva Mamona o fi aruncat şi câinilor şi caraulei o halcă ce i-a dormit, că prea mi se pare suspectă tăcerea ce s-a lăsat deasupra satului. De aici să se fi născut vorba ceea despre satul fără câini?

Mai spune Biblia, că Mântuitorul ar fi dat în încheierea aceleaşi pilde o învăţătură pe cât de ciudată pe atât de greu de pătruns de cei ce i-au urmat întru credinţă. Ea ar suna cam aşa: „faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice”.

Ei da. Acum lucrurile sunt mai clare. Cine nu şi-ar dori fericirea veşnică, mai ales că în condiţiile date ea poate fi chiar în viaţa aceasta, nefiind obligaţi să aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce (poate) va să fie?

Amin.

Să fi auzit şi caraula această pildă? Să-i fi priceput tâlcul?
De ce o fi tăcând mâlc caraula şi nu ne spune şi nouă cu ce trebi a venit Mamona prin sat?

luni, 23 martie 2009

Flori, şi-atât





ElZap



Created with flickr slideshow.

duminică, 22 martie 2009

Jardin des Plantes (2)



ElZap


























sâmbătă, 21 martie 2009

Boieri, Boieri, ruşinatu-m-au păgânul



ElZap



Vorbele de mai sus, după cum povestesc cronicile, le-ar fi strigat boierilor cu mare durere în suflet însăşi Elisabeta, doamna lui Ieremia-vodă din căruţa care o ducea în robie, după ce a fost prinsă de Schindir-paşa.

Că o fi fost aşa sau nu n-am de unde să ştiu, bănuind doar că în acele vremi femeile erau mult mai cuvioase decât ne putem noi închipui. Doar atâta bag eu seama, că stră-stră-strănepoatele acelei Doamne umblă mai tot timpul cu limba scoasă pentru a-şi găsi un Schindir, oricât de amărât ar fi el, care ar fi dispus să le facă de ruşine, măcar atâta cât să-şi ia şi ele nişte bulendre la mâna a doua, cu care să se arate în lume când vor fi poftite să părăsească Paradisul pierdut.

Mai nou aflu însă că preacurvia s-a întins şi la bărbaţi, mai ales la cei care au în mână un pix, din vârful căruia pot izvorî torente de comisioane.

Uite-l pe ăla de colo, de meserie ministru ori de câte ori ajunge la, sau pe lângă putere. Are băiatul ăsta un talent de a spune basme, ceva de speriat, de ai jura că el s-a născut bunic. De câteva ori ne-a spus nişte snoave de a îngheţat Dunărea de la izvoare până-n Deltă, cu Cazane cu tot, măcar că era în miez de vară. Era cât pe-aici să facă chiciură şi hidrocentrala, dacă nu cumva o fi făcut dar nu ştim noi. Nu-i aşa că e o minciună cum că vara nu-i ca iarna?

Acum se aude că e supărat pe unii care au vrut să tragă o autostradă, pe moşia asta care e ca şi a lui, dar banii sau dus pe apa Sâmbetei ce curge liniştită prin nişte scurmături pe unde ar fi trebuit să treacă făloasa autostradă. Banii nu-s, autostrada nu-i. Scor 0-0. Aşadar un bilanţ care se închide perfect.

Numai că ministrul nu-i mulţumit cu un scor alb, aşa că se aud vorbe cum că va fi reziliat contractul. Din afacerea asta noi ne vom alege cu scurmăturile şi ei cu banii. Ăsta e însă doar actul întâi. Urmează “Îngenuncherea ministrului”, o continuare cu schepsis a primului act. Nu mă îndoiesc că replica finală a acestui act va fi copiată din scrierea cronicarului: “Boieri, boieri! ruşinatu-m-au păgânul!”.

Nimic nou sub soare, mai ales că, din câte îmi amintesc eu, replica asta a mai fost dată odată. Tot cu folos şi tot pentru autostradă. De câte ori se va mai da nimeni nu ştie. Se bănuieşte numai că noi vom circula multă vreme de acum încolo tot pe drumuri de pământ.

Că tot veni vorba despre învinşi, cum am putea să trecem peste povestea marelui hidalgo care s-a luat la trântă cu morile de vânt? După ce a văzut că nu le poate învinge s-a hotărât că tot mai bună-i pipa păcii. Mă rog, fiindcă pipa n-a găsit-o, fiindcă i-o rătăcise (Sanchi!), a ales o ţigaretă, apoi alta, şi alta până ce a tuşit şi el o replică ajunsă celebră: “m-au învins serviciile”. Cu alte cuvinte tot un fel de “Boieri, boieri! ruşinatu-m-au păgânul!”. Cu replica asta a făcut pârtie. Cum dădea unul în brânci, văzând că-i apune steluţa cea de sus, cum urla cât îl ţineau bojocii că a fost învins de servicii.

Şi lista celor învinşi ar putea continua, că mult rele au făptuit păgânii, creştinii şi ateii pe-aici.

Un lucru însă nu pricep eu. Cum se face că, pe câtă vreme sărmana Elisabeta a fost dusă în robie, toţi învinşii de păgân ai vremurilor noi au scăpat de temniţă? Măcar aşa de ochii lumii, ar fi trebuit să-i trimită cineva să aducă puţină sare, că n-am auzit să se privatizat şi ocnele.

Ce i-o fi trecut lui Păstorel prin cap de a scris versurile de mai jos?

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării

miercuri, 18 martie 2009

e-dialog: Războiul armazoancelor



O călărire în zori


ElZap



Ziceam şi eu să-mi încerc norocul. Ce iese, iese.

Ce dacă a scris şi Eminescu o poezie cu titlul ăsta? Ce dacă a scris una şi Nichita. Zic eu de Nichita Stănescu, că doar nu era să mă refer la aia cu ‘c’ din kilogram, care dă interviuri din baia luată cu împrumut pentru un interviu acasă la TV sau la TV Acasă. Originala aia a auzit ceva despre Lucius Annaeus Seneca şi isprava lui din baie. Ce a uitat însă a fost esenţial. Filosoful se zice că şi-ar fi tăiat venele, lucru pe care diva de cartier l-a omis. Se mai zice că el ar fi dictat amicilor nişte fraze ce au rezistat peste două milenii, pe câtă vreme diva turuie într-una fără să rămână nimic după ce a terminat de spus ceea ce ţinea să ne spună cu anasâna.

Acum, la cât ne călăresc toţi, am putea scrie un roman, iar viermuiala din societatea românească aduce cu bătălia de la Rovine, sau poate cu cea de la Călugăreni, dacă ar fi să ne luăm după cum se luptă pentru ciolan în România.

Nu la Călugăreni însă mă ducea pe mine gândul când am purces să scriu aceste rânduri, ci la războiul troian, sau de ce nu la răpirea sabinelor. Zău că mă gândeam că am putea imagina o luptă în care ostilităţile ar fi duse numai de femei şi tot de femei ar fi conduse.

Uite, să zicem că Elena (din Troia, se înţelege) ar prelua comanda în calitate de mare general. Deocamdată se pregăteşte, studiind Strategia şi Tactica Răzbelului Modern. Din surse, sau de pe surse, vine informaţia cum că Elena noastră se pregăteşte la o Mare Universitate de Apărare. După ce şi-a luat masteratul în Securitate şi Apărare Naţională, cică ea ar trebui să-şi susţină un ditamai doctoratul. Deocamdată nu se ştie cu ce se va ocupa, şi poate va rămâne mai secret decât polimerizarea poliperilor, dar tocmai aici e chichiţa. Inamicul va fi luat prin surprindere şi va fi făcut cu siguranţă şah-mat. Dacă mat nu se reuşeşte, de pat n-are cum scăpa. Acum să nu ne închipuim că o s-o lăsăm singură-singurică pe marea războinică Elena din Troia, ca să bată doar ea câmpul de bătaie în lung şi-n lat cu plasa aia în care toţi cred că se găsesc niscaiva prăjiturele, când de fapt plasa aia este arma secretă cu care o să sucească gâţii duşmanilor. Nu.

Tot din surse, publice de astă dată, aflăm că va porni la luptă secondată de o tânără şi de nădejde luptătoare, despre care toţi cred că este o biată copiliţă naivă, când în venele şi arterele ei clocoteşte un sânge răzbunător moştenit de la moşi-strămoşi. În mod sigur de la părinţi. Numai ce s-au zborşit duşmanii la ea că, mintenaş ea le-a trimis o carte pe care scria clar şi răspicat (şi cu litere mari, ca să vadă chiorii ce poate ea) doar atât: “NU MĂ TEM DE VOI!”.

Eu n-am cum să ştiu dacă ea se temea sau nu de ei, dar e clar că ei se temeau de ea. Poate de ea, poate de oamenii de arme care o înconjoară mai ceva decât o făceau pentru Ioana d’Arc. Cu aşa viteji credincioşi sigur nu va pierde nicio luptă.

Iar am rămas orfan de titlu. Cum adică o călărire? Păi e simplu. Nu purcede orice războinic, fie el femeie sau bărbat, la luptă călare? Vă arde să le trageţi distinselor noastre luptătoare bidiviul de sub şezut tocmai acum când e lupta mai crâncenă?

Şi cu zorii cum rămâne? Hai s-o dregem şi pe asta. Vă arde de şotii să daţi drumul unui cal, să plece în toiul nopţii fără să ştie pe unde s-o apuce? Dacă nimereşte în tabăra vrăjmaşă la o adică?



Băi, Conquistadore!



Renata


Ei bine, Conquistadore, armazoanca ne cheamă la arme!

Lăsaţi, vă rog, plimbările ecvestre matinale şi aruncaţi-i prosopul Nikitei, să iasă decent din baie! Fata asta, pe care văd că n-o prea aveţi la suflet, promite mult şi, într-un viitor apropiat, ne-ar putea reprezenta şi ea cu cinste la orice nivel, doar pentru că a înţeles la timp că, dacă nu deţii alte mijloace de călărire, vii cu baia de dârlogi în faţa lumii si o faci.

Băile, că sunt de spume sau de mulţime, au efecte benefice asupra pielii si-a culorii ei: era de porc şi portocalie, devine de căprioară şi independentă. Intri în baie copil timid şi ieşi femeie în toată firea.

O fi calul un animal fermecat, dar are un singur plural: cale.

Pe cînd baia!...

Avem o dată varianta baie – băi. Forma „băi” se foloseşte când vrei să dai frâu liber imaginaţiei şi să editezi un discurs care să conţină cel puţin un cuvânt greu, cum ar fi „determinare” . Zici aşa: Băi, fraierilor! „Ştiu la ce m-am înhămat, o asemenea campanie presupune resurse financiare importante, dar şi energie, ambiţie şi determinare.”

Dacă din cauză de răutate a domnilor moguli care deţin arma de inducere în eroare a maselor - televiziunea, nu se aude începutul, nu-i bai, că electoratul subînţelege că lui i te-ai adresat.Cealaltă formă acceptată, fiindcă în materie de plural totul este permis, nu poate fi decât “baiuri”. Baiurile sunt, în cazul de faţă două la număr: cum să strângi numai o sută de mii de semnături până în 7 aprilie, când fostul şi viitorul tău partid are un efectiv mai numeros şi cum să fii nepoata propriului tău tată?

Ce s-o mai lungim, dacă e cum zice Zeus-tatăl, care a mai tranşat odată scurt apele, dis de dimineaţă, după ce le-a tăiat în lung şi-n lat o viaţă întreagă, dacă mica Elenă e aşchia ce nu sare departe de trunchi, la cum a scăldat-o azi în conferinţa de presă, trebuie să-şi ia cu ea, la Bruxelles, nu doar o cadă, ci o baie comunală, dar nici aceea nu văd cum ar spăla-o de ridicol.

Prin urmare, daţi drumul nobilului patruped, să plece, să fugă unde o vedea cu ochii, fiindcă la tot ceea ce presimt că va să urmeze, se va găsi cineva să întrebe “Da’ cu calu’ ce-aţi avut?” si nu ştiu, zău, ce-o să răspundeţi!

Cocteilul albastru



ElZap

Mai lăsaţi-mă în pace cu coctailul Molotov. De unde naiba să fac rost de benzină, ulei de motor şi alte ingrediente pentru tâmpenia asta, pe o criză de hidrocarburi de zici că se apropie era glaciară? Şi-apoi credeţi că suntem in Finlanda, ca să ne batem de la egal la egal cu Armata Roşie? Nu vedeţi că armata aia s-a destrămat sau poate doar şi-a schimbat culoare? O să-mi ziceţi că putem să ne mutăm în Spania să vedem dedesupturile războiului civil, nici acum îndeajuns descâlcite, sau măcar prin Polonia ca să vedem cum a fost cu revolta aia din Varşovia împotriva unora din cotropitori, sau mai pe-aproape pe la noi, când ne jucam de-a hoţii şi vardiştii, de nu ştia nimeni cine cu cine se bate şi pentru ce se bate.


Nu. Refuz categoric să mă bag în treburile alea de care habar n-am. Nu-i mai bine să ne băgăm în treburi ce se desfăşoară live, pe la televiziunile astea prea democratice? E drept că nici aici nu pricepem nimic, dar măcar ne dăm cu părerea. Aici lupta se poartă măcar cu cocteiluri umane, încărcate din plin cu sânge albastru iar lupta se poartă fără săbii de Toledo, numai şi numai cu fraze manufacturate cu măiestrie de armurierii specializaţi în luptele de idei.


Să zicem de pildă că icsulescu sau icsuleasca s-au ciocnit într-o parcare prin Bucureşti. Problemă complicată desigur, ce nu poate fi rezolvată punând-o într-o ecuaţie oablă din care să extragem o rădăcină suculentă, la fel cum scoatem napii dintr-o tarla de CAP, mai ales că alea au foste deja revendicate de cine trebuie. Ce-i de făcut atunci? Nu ne rămâne decât să adunăm un sobor de gâşte care să-şi dea cu părerea, iar dacă se poate astea ar trebui să fie cât mai pestriţe.


Una foarte potrivită ar fi gâsculiţa ceea bătrâioară pe care n-o revendică nimeni de aţoasă ce e, dar despre care tot omul ştie că are sânge albastru. Asta le ştie pe toate, şi chiar dacă n-ar şti nimic tot e bună ca sistem de referinţă cartezian, măcar că atunci când ea va scoate un gâgâit, celelalte surate o să aibă bunul simţ să nu-i scoale pe adormiţii cetăţii eterne.


Pentru eficienţa cocteilului se ataşează la cârd, o cunoscută personalitate ce poate să aducă cu ea parfumul grosier al mahalalei. Asta când îţi bagă degetele în ochi, e semn că are sigur dreptate. Fiţi convinşi că, pentru a fi mai elocventă ea ţi le bagă ce puţin pe toate cinci odată, dacă desigur nu eşti greu de cap. Are fata asta, sau naiba mai ştie ce-o fi, o filozofie de a speriat agora anticei Atene. Nici măcar când se dă în tiribombă n-o părăseşte duhul înţelepciunii. Din câte se aude, şi ea ar avea sânge albastru. Unii spun că ar bate spre albastru intens sau chiar bleumarin.


Dar raţiunea? Logica, raţiunea, bunul simţ, înţelepciunea, nu cumva lipsesc din acest cocteil? Nici o problemă. Se rezolvă. Un simplu telefon şi îşi face apariţia urmaşa demnă a Atenei, fiica cunoscutei Bunica Omida care le ştie pe toate. Nu eşti mulţumit de ce-ţi spune ea prin telefon? N-ai decât s-o consulţi la cabinetul personal, că ghicitu-i pe bani. Nici nu ştii ce uşor o să te simţi după ce vei fi consultat ca lumea. O leţcaie nu-ţi mai lasă asta prin buzunar, nici măcar să-ţi iei antinevralgic.


După gust, la cocteilul minune se poate adăuga: un zbanghiu care va fi însoţit de un glob şi o duzină de lumânări, un laptop cu o periferică doamnă grasă ce dă ochii peste cap şi peste ochelari, o cântăreaţă cheală ce a fost cândva cântăreţ şi orice credţi că mai puteţi colecta de la groapa Glina.


Nu uitaţi însă de Marele Guru. O fi el mic de statură, dar e tare voinic. Ăsta face toţi banii.


În cocteilul ăsta de culoare murdară se plămădeşte viitorul nostru, al tuturor. Amestec de mizerie, filozofie de baltă, de interese obscure şi fraze cu grijă lustruite, de şmanglitori şi escroci, el este supa primordială a lumii ce se pregăteşte să se nască.

marți, 17 martie 2009

Stenograma unei Apocalipse



ElZap
Habar n-am dacă ar putea exista mai multe apocalipse sau nu. Din câte se pare nu, dar asta rămâne de verificat. Nici măcar n-am avut prilejul să asist până acum la derularea uneia in direct, live, sub ochii mei. Noroc cu tehnica asta modernă. Mă aşez frumos la calculator, îmi potrivesc tastatura asta cu tastele imobilizate de scrum de ţigară şi de zgura ce-mi mai cade din monitor pe când citesc presa, pe urma îmi aleg un post de televiziune sau radio ce emite online şi ascult.

Ascult cum se transmite in direct Apocalipsa. Eu îmi iau notiţe, un fel de stenograme pe fundalul unei tehnici electronice. Le-am putea spune e-stenograme, că tot sunt la modă e-urile.

Se vând copiii. Aşa începe una din emisiuni. Copiii ăştia se vând precum Daciile vechi, date la REMAT pentru a-ţi lua o maşină mai acătării. Aud că se vând pentru piese de schimb. Halucinant. Dai copilul, iei banul şi pe urmă te uiţi la ăia cum ţi-l dezasamblează. Ăia sunt nişte doctori bănuiesc. Din cei ce ar trebui să salveze vieţi. Piesele vietăţii ăleia nevinovate se vând la bucată. Unul cumpără un rinichi, altul un ficat, celălalt un ochi, etc. etc. Parcă ar fi rachete multifocoase, ce abia aşteaptă să treacă gârla pentru a se înşuruba în organismele unor indivizi plini de bani. Mă întreb dacă organele astea, odată demontate au vreo şansă să simtă cumva? Poate ar fi fericite dacă sunt adoptate de vreun îmbuibat. Măcar ca piese de schimb.

Brusc îmi amintesc de o scenă lugubră, la care am asistat doar cu mintea. O căţeluşă fătase nişte pui nedoriţi de stăpân. Ăla a decis, că doar ăsta e rolul stăpânului, să-i mătrăşească, aruncându-i pe undeva, unde nu mai puteau fi găsiţi şi trebuiau să sfârşească în agonie. Animalul i-a căutat şi a găsit un singur pui şi acela mort. L-a adus în culcuşul ei şi a început să-l îngrijească crezând că-l va readuce la viaţă. Un pui de căţel mort îngrijit ca unul viu.

Oare de ce nu putem fi şi noi, măcar din când în când câini? Ar merita. Ne-m ridica şi noi oamenii în poziţia verticală pe care am pierdut-o demult.

În sfârşit, se termină şi scena cu uciderea pruncilor. Brueghel n-a fost decât un pictor de duzină, dacă n-a apucat vremile moderne. Abia acum ar fi putut să înţeleagă că Irod putea fi mult mai rău.

Începe repriza cu aruncatul cu prunci. Abia cum pricep de ce toate televiziunile îşi îngheaţă instantaneu programele. Bănuiesc că e vorba de un eveniment comparabil cu fenomenul Tungusk. Aştept să intre Terra în fibrilaţie. Îmi închipui că bomba ce a fost azvârlită în glumă asupra Hiroşimei, aselenizarea omului doar de dragul de a ne privi de sus, criza rachetelor vor păli după ce se va fi consumat marea ştire ce urmează a ni se servi. Principalele televiziuni, începând cu OTV-ul, urmat de una din antene trec la disecarea evenimentului. Mă aştept să intre in emisie până şi CNN-ul şi BBC-ul, şi…

Se anunţă că o mare vedetă a intrat cu capul înainte în portbagajul unui jurnalist sau fotograf sau poate nici una nici alta, de i-a confiscat toată aparatura ca pradă de război, pe urmă l-a lipsit şi de cheia de contact a maşinii. Acum carele de reportaj stau cu antenele parabolice orientate spre cer, gata să înfulece ştirea cu zgârciuri cu tot. Scena e demnă de aterizarea a cel puţin zece nave extraterestre, venite să depună jurământul de credinţă pământenilor.

Până la urmă aflu că vedeta este o oarecare Mihaela şi reclamă ceva de la un oarecare om cu bani mulţi pe nume … dar aici îmi pică sonorul odată cu curentul electric. Noroc că nu ţine mult pana asta de curent, că e cât pe-aici să fac atac de panică sau de cord, că în astfel de situaţii nu e bărbat să nu se piardă cu firea. Deschid şi presa electronică desigur, şi văd ca o jurnalistă de soi vorbeşte de una pe care ar chema-o Mihaela Ciumac. Acum chiar că nu pricep nimic. Eu ştiam de o mare doamnă Ciumac, dar pe aia o chema Magda şi ea se otevea pe la Dan Diaconescu toată ziua şi mai ales toate nopţile. Sa fie rude? Să fie din aceeaşi gaşcă? Să fie din acelaşi aluat? Nimeni nu poate să mă dumirească.

Cum îi cheamă pe actorii evenimentului mă interesează mai puţin acum, devreme ce eu nu i-am chemat. Dau să sun un avocat. Aş avea un chef nebun să-i dau în judecată pe toţi indivizii ăştia care sunt sănătoşi la cap. Cum pentru ce? Pentru tulburarea liniştii publice. Nici nu ştiţi ce hărmălaie s-a iscat pe scara blocului de când a început circul acesta. Eu cum mai pot să dorm? Constat însă că n-am bani îndeajuns pentru un proces răsunător. Bine că au ei. Nici nu mai îndrăznesc să întreb de unde au. După ce arunc de câteva ori cu căciula de scara blocului, că n-am eu norocul să stau la parter, o ridic de jos, mi-o trag pe cap şi plec la culcare. Poate până într-o lună se termină bâlciul.

Nu ajung bine la monitor şi vad că s-a schimbat programul. Ba nu. Acum e pauză publicitară. E vorba de Prostenal. Lasă că mă apuc să stenografiez şi despre ăsta. Mai încolo o să fac o listă cu toate reclamele idioate ce curg pe sticlă. Şi despre acesta, şi despre pisoarul acela de-l urmăreşte pe stăpân cu credinţa de câine în tramvai, şi despre pasta aia miraculoasă de-ţi fixează proteza în aşa hal de poţi participa liniştit la concursurile alea de tractat camioane cu dantura, şi despre…

Se termină şi pasta de lipit proteze. Mă rog reclama.

Începe o discuţie despre diplome,care cică s-ar vinde la kilogram, mai ceva ca ceapa verde. Acum pricep eu cum vine cu sângele proaspăt folosit pentru a se face transfuzie clasei noastre politice. Lucrul e o noutate pentru mine. Nu ştiam de el decât de prin 90. Oare cât sânge proaspăt a fost injectat de atunci în sistem? Al naibii copii. Părinţii habar n-aveau cum îşi fac ei rost de diplomele ale ce se leagănă graţios în rame. Nici serviciile habar n-aveau. Până şi Bucureştiul e luminat a giorno, tot graţie sângelui proaspăt injectat ce curge în sens invers curentului alternativ. Altfel spus se bâţâie şi el de colo-colo prin discoteci, după cum vorbeşte presa de aiurea. Habar n-am pe unde curg banii. Sau poate autostrada asta o fi cu trei sensuri. Un sens subteran o fi rezervat pentru bani? Poate.

Mă apucă o bucurie iremediabilă când mă gândesc cum o să-mi umble prin dantură un stomatolog ce a muşcat şi el o diplomă din astea. Cum or arăta politicienii care ne vor reprezenta pe glob, inginerii ce vor construi poduri şi autostrăzi. Sper să nu se dea diplome din astea şi piloţilor.

Acum s-a schimbat iar sunetul flaşnetei. Aud că se vorbeşte de cod. Am crezut întâi că e vorba de cod fără cap, poate şi fără coadă. Nu. Se pare că ar fi vorba de coduri juridice. Până la urmă văd că tot fără cap şi fără coadă a ieşit treaba şi aici. Cică oricât furi tot atâţia ani primeşti.

Tot răul spre bine. Ce fericire pe bietul găinar care o să împartă celula cu multimilionarul a cărui familie e putred de bogată. Mâncărică, mâncărică, distracţie cât încape. Numai din ce pică din pachetul ăluia, e de ajuns ca să se comită un atentat la regimul alimentar sănătos. Seara cei doi amici întru celulă vor fi vizitaţi de trupe de balet, luate cu împrumut de la trupele de manelişti. Tot de sânge proaspăt e vorba şi aici. Ce fericire să fii adormit cu unduiri de cadână!

Flaşneta asta ce transmite Apocalipsa în direct turuie întruna. Păcat ca mi s-a terminat cerneala de la tastatură.

luni, 16 martie 2009

Jardin des Plantes (1)



ElZap






























duminică, 15 martie 2009

Doar cateva minute cu Tudor Gheorghe






Primavara


Lied



...
Toamna mi te ia,
Vis stingher, cu ea.
Lacrima de dor,
Strop de margarint,
Trandafirii mor,
Visurile mint.


Toamna



...
Si-n poala zabuna
A norilor orbi
Vazduhul aduna
Sinoade de corbi.

Dezmierzi o lumina?
Se stinge... De-acum
Ti-e mâna de tina,
Obrazul de fum.


Salcamii


...
Nu-mi vezi sufletul cum iese
In haotice cuvinte,
Au innebunit salcamii
Si tu vrei sa fiu cuminte?


Cantec de leagan


...
Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra vanturi bat si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.
...


Ludmila


...
Ce mai faci Ludmila ? In ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarba luneci cu genunchii calzi ... ?
Flori de mar presate, oarbe flori de crin
Mai pastrez si astazi intr-un colt de scrin
...


Albatrosul ucis


...
Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,
Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.
...

vineri, 13 martie 2009

e-dialog: Feminism de Dambovita







Feminismul se Alină, dar de vindecat – nu
renata
Înainte de orice, o precizare: mie nu-mi place Alina Mungiu Pippidi.

Sigur, nu-mi place nici fata cea mică a Preşedintelui, dar cu aceasta din urmă neplăcerea mea sfârşeşte repede: nu-mi place din cauză de semianalfabetism („succesuri” nu se naşte din timiditate, ci din prea frecventa utilizare a vocativului „fată”, adică: „Fată, ştii, fată, ce mi-a zis ăsta , fată?...” ), nu-mi place fiindcă, fată de Preşedinte fiind, n-a avut măcar atâta bun simţ (forma minimă a autoconservării), încât să perceapă că ascensiunea tatălui ei poate fi susţinută numai printr-un regim de asceză din parte-i. Adică abţinerea dumisale de la vorbirea fără vocale, de la vorbirea cu subiect la persoana a treia plural şi predicat bun de întâia singular, pe scurt, de la vorbire...

Cu Alina Mungiu Pippidi mi-e mai greu să explic de ce nu-mi place.

Antipatia mi-e, pe deoparte, vagă şi extinsă ca un abur, nu-mi place şi gata, că îşi taie veşnic interlocutorul în orice dialog, folosind un ton repezito-supărat, subliniat de moldovenescul ei accent, cu multe „şî”-uri, pe care, la cât de multă carte are, le-ar fi eliminat în timp. La modul general, tot pe motive de vorbire, nu-mi place nici cucoana asta.

Punctual însă, mi-a devenit strict antipatică de când am prins-o în următoarele ipostaze:

A scris în memoria profesorului George Pruteanu un fel de articol-odă-necrolog. . L-a zdrobit cu dispreţ controlat pe defunct în toate strofele şi la refren i-a cântat „ce mult te-am iubit!”, neuitând să tragă nişte spuză pe turta ei, conform modelului „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se” pe ea.

I-a acuzat pe realizatorii „Sintezei zilei” de sexism, fiindcă şi-au permis să o ironizeze pe Roberta Anastase, fără să observe că ea, Pippidi, practică un feminism cel puţin ilar, grobian, stupid, angoasat, atunci când, ba se grăbeşte să ni-l citeze pe Ion Cristoiu care ar fi declarat că prezenţa dumneaei îi trezeşte complexul de castrare, ba i se năzare că „Valentin Stan si Radu Tudor îşi permit sa saliveze in studio uitându-se la filme” cu preşedinta Camerei Deputaţilor în costum de baie , prefăcându-se a nu înţelege de unde izvorau ridicolul situaţiei şi, în consecinţă, amuzamentul acelor domni.

Când o persoană cu standardul cultural pe care şi-l arogă Mungiu Pippidi dovedeşte atâta elasticitate şi înţelegere faţă de personagii ca Roberta Anastase, al cărei curriculum vitae plantat pe internet miroase de la o poştă a Pile-Combinaţii-Relaţii, ale cărei mici exerciţii de oratorie, absolut obligatorii în funcţia pe care o deţine, sunt nişte modeste încercări în limba papagaleză, fiindcă o aceeaşi frază e repetată de câteva ori cu sintaxa puţin modificată şi care a considerat benefic imaginii sale de politician serios şi cu vocaţie să amintească în acea autobiografie de laurii culeşi la un concurs de frumuseţe, ei bine, când o „doamnă” ca doamna Pippidi e atât de înţelegătoare cu „fata” Roberta, mie începe să nu-mi mai miroasă a „feminism sporadic cu guşă”, ci a interes politic personal şi neprincipial.

Şi cu asta trec la cea de-a treia ipostază pentru care fondatoarea Societăţii Academice Române îmi displace la punct fix: când te numeşti „politolog”, pentru că de politolog te ştie lumea şi nu de şefă de promoţie la medicină, te abţii să intri în vreun partid, mergând cu abnegaţia şi activismul până acolo încât să te visezi europarlamentar din partea acelei formaţiuni politice. Că ce e un politolog? Un veşnic filosof şi teoretician al fenomenului, un observator de sus şi din echidistanţă al acestei „maladii”omeneşti numită politică, în nici un caz un fidel dedicat unei singure doctrine, având înscrise în statutul său de membru dreptul, îndatorirea şi libertatea de-a susţine numai dezideratele partidului în care te-ai băgat.

Prin urmare, îndrăznesc să afirm cu misoginism declarat că, atât frumoasa Elenă cât şi inteligenta Alină, ne sunt tot atât de utile în Parlamentul European, precum o compresă rece la un picior de lemn. Punct.





Cum se fac OT-vedetele
ElZap


Deunăzi, într-o duminică, în familie, stăteam şi mă culturalizam la una din antene, asupra unui subiect de o profundă adâncime sau adâncă profunzime. Se explica acolo, pe îndelete, aşa ca să priceapă tot omul, cum se fac la o adică copiii – progeniturile mai pe înţeles.

Carevasăzică asta era. Adică, până să lămurească problema asta, atâtea generaţii analfabete procreau în ilegalitate, fără o diplomă acolo, măcar cât aia de o culegi, contra unei sume de câteva miare de euroi, de pe la o universitate particulară româno-amerindiană, după ce ai asudat din belşug vreo patru anişori prin cluburile de noapte, de ţi-a mers buhul până pe unde şi-a înţărcat Columb iapa. Brusc mi-a trecut prin cap că am uitat s-o trimit la şcoală pe căţeluşa ce fătase sub scara blocului vreo zece căţei, mai scumpi chiar decât realizatoarea emisiunii împricinate, tot fără şcoală şi fără diplomă şi ea, adică tot în mod clandestin. Asta este. Nu le poţi face pe toate ca lumea.

Dar oamenii? Oameni cum s-or face? Aici bănuiesc că problema e atât de complicată încât nici nu mai merită să ne batem capul cu ea, adică o lăsăm aşa în coadă de peşte, ştiut fiind că un om nu se face nicicum, că el se naşte om, dacă se naşte, sau n-ai ce face oricât te-ai chinui cu el. Dreptu-i că familia, şcoala, satul - cât a rămas din el, că de la oraş slabe speranţe avem - , biserica, etc. etc. mai încearcă să modeleze boţul acela cu ochi, cum bine zicea Creangă, iar dacă nu reuşeşte nicidecum îl lasă aşa cum a venit pe lume.

Mai simplu este însă să faci o vedetă, mai ales când te ia Diaconescu în mod profesionist, aşa cum numai dumnealui ştie, de te dă pe mâna unui macaronar, iar ăla te bagă, în lumea bună, unde câte o vedetă, care deja s-a ajuns, îţi spune galeş, aşa în scârbă: “Bună scumpo! Ce mai faci?”. După asta eşti vedetă, sau OT-vedetă, că doar eşti un produs de firmă serioasă. Nu-ţi mai rămâne decât să-ţi găseşti singură o funie şi o bucată de săpun. De cele veşnice se ocupă tot firma care te-a făcut, că doar n-ar fi frumos să te lase orfană pe lumea de dincolo.

Dacă însă ai neamuri sus-puse, lucrurile se schimbă. Atunci poţi renunţa la funie. Ba chiar şi la săpun. Iei înălţime cât ai bate din palme. Nu trebuie să te înalţe nimeni în ştreang. Atunci trimite babacu un sobor de preotese care se îngrijesc să-ţi ţină trena şi să-ţi netezească cutele inexistente de pe haină. O să-mi zici că se vor lua misoginii de tine. Aş. Numai să încerce, că mintenaş se arată corul vânătorilor, care atacă ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, făcându-se preş la picioarele tale, aşa ca împăratul să-i bage în seamă şi să nu-i scoată din foncţii. Vântură vreo trei zile televiziunile, mai ceva ca Katrina, de nu rămâne piatră pe piatră şi le îngheaţă rânjetul tuturor Ciutacilor.

Dacă n-ai pe nimeni, te gândeşti. Te gândeşti … să te bagi mai întâi în slujbă. Cameristă la un grăjdar de pildă, care şi el la rândul lui este slujbaş la împărat. O să-mi spuneţi că numai femeile au cameriste. Aş, s-au schimbat vremurile. Acum bărbaţii au ajuns egali cu femeile, de când cu războiul de o sută de ani al feministelor. Lumea s-a întors, aşa cum se poate şi constata, că doar toţi doresc să vadă cum plouă de jos în sus, ca să-şi poată admira cum le curg zoaiele proprii pe meclă.

Dacă n-ai pe nimeni, apoi n-ai. Şi dacă nu vrei, nu vrei. Rămâi ca proasta, să răspunzi la întrebările idioate care ţi se vor pune la un ghişeu prăfuit, sau să lucrezi într-un spital oblojind puroaiele, sau să-nebuneşti făcând pe IT-istul până o să-ţi crape ochii pe şiruri de biţi.

Dar economia? La asta nu e nevoie de oameni instruiţi măcar, chiar de n-or fi genii? Las-o dracului de economie. De asta ne arde nouă? Cine mai dă doi bani pe economie, ştiinţă, cultură, bla-bla. Nouă ne vin barabulele gata pregătite din occident, că doar n-o să ne murdărim noi manichiura culegându-le din pământ. Ce, eu le-am pus să crească acolo? De ce nu cresc şi ele în copaci? Măcar de-ar creşte acolo le-am recolta odată cu recoltarea pădurilor. Ce zici Verestoy bacsi?

Cât despre doamna grasă şi frumoasă ce să zic? Mie îmi place. Îmi place mai ales când se ia la harţă cu câte unul de nu-l pot suferi eu. Îmi place cum se revarsă fluviul ăla de vorbe, de nu are timp preopinentul să zică nimic până se termină talk-show-ul de două ceasuri. Asta da femeie la casa omului! Te ia în gură de când virezi pe strada pe care ai avut nenorocul să concubinezi. Nu te lasă să zici nici pâs, măcar că ai dat ortul popii. Aşa i-a trebuit lu’ săracu Pruteanu. Cică e greu ca o persoană vie să ducă în cârcă un om mort, sau unul aproape mort. Mă întreb cât de greu i-o fi unui ţâr de om, care e şi mort pe deasupra, să ducă în cârcă o… . Hai că nu vreau să mă ia CNA-ul în bătaia puştii.

luni, 9 martie 2009

e-dialog: Pe fundal de manele







Maneaua vremurilor noi
ElZap


Mulţi o să-mi spună că am înnebunit. M-a apucat aşa netam-nesam sau viceversa să mă îndrăgostesc de manele, când până mai ieri mă plângeam că nu pot dormi din cauza programului de reeducare culturală, pe care mi-l bagă pe gât, urechi şi nas nişte agenţi culturali ai noii ordini muzicale mondiale?

Nu, n-am înnebunit, ba chiar şi acum când scriu îmi amintesc o scenă petrecută cândva în cursa Bucureşti-Paris cu un pico-lăutar minune pe care l-am confundat cu un minor adoptat de un cârd de lebede negre, pornite cu avânt să îi culturalizeze pe concetăţenii mei zburătăciţi prin lumea largă de o tranziţie năucă. Să nu-mi cereţi să o spun aici că e prea lungă şi prea anostă.

Nici nu ştiţi însă ce dor mi-e acum de stolul acela de lăutari, când văd câte falsete se interpretează pe malurile Dâmboviţei de oameni cu mai puţin talent şi cu mult mai multe ifose. În fond cu ce greşeau ei că îşi câştigau o pâine folosindu-se de talentul incontestabil pe care mai degrabă l-au moştenit decât l-au obţinut prin sudoare?

Ei vindeau ceva ce putea fi măsurat, fie şi într-un mod vag, pe câtă vreme unii dintre concetăţenii mei, cu obraz mult mai subţire, vând umbrele unor cai verzi pe pereţi.

Unul mai şmecher, de pilda, ce veşnic ne priveşte chiorâş, ne cere la modul imperativ să trăim bine, ca şi cum aş putea plăti la supermarket cu snoave ticluite prin mahala. Bine că nu ne cere să sărim din avion fără paraşută. Dar să nu vorbim de paraşute în casa spânzuratului.

Alt personaj, ce întruchipează noţiunea abstractă de blondă absolută, îmi cere să mă bălăcesc ca la Sovata în plin centru al Bucureştiului, într-o copaie de minciunele însăilate la repezeală, după ce a aflat că trebuie să încălzească un fotoliu de ministresă. Ce contează că nimeni nu o crede? Totul e să ne vadă în fundul gol, gata pregătiţi pentru scaldă, că ea schimbă ministerul, sau pleacă în capitala Europei, de unde o să ne trimită bezele prin curierat rapid.

Nu-i vorbă că, un distins predecesor ce umbla cu un palmier în braţe şi-l planta de câte ori vroia el şi pe unde vroiau muşchii lui, ne-a plimbat şi el prin toată ţara în căutarea locului de amplasare a Disneylandului românesc botezat Dracula Park. Până la urmă dracu’ l-a luat şi pe ăsta. Zic eu de parc, că de oameni capabili de asemenea isprăvi nici Necuratul nu se apropie, cât o fi el de păcătos.

Numai că minciuna fiind şi ea o boală ca toate celelalte beteşuguri, ba pe deasupra dobândind şi caracter epidemic, s-a pripăşit şi prin spitale, de au început până şi doctorii să o ia razna. Unul de pildă, citind pare-se o poveste de adormit copii, ne ameţeşte cu nişte poduri de basm ce vor trece peste zgârie-norii capitalei, de a început să mi se facă rău de înălţime numai auzindu-l. Ăsta, bag seamă şi-a zis că dacă am înghiţit noi o autostradă întreagă, ce mare lucru ar fi să înghiţim găluşca unui pod. Şi apoi de ce ar trebui ei să termine autostrada, când bine se ştie că marele Schubert, cât o fi fost el de renumit, tot a lăsat o simfonie neterminată.

Acum după ce am văzut ce urechişti sunt cei ce ne conduc, de ce nu vreţi în ruptul capului să cânte fiecare după limba lui? Măcar aşa am vedea pe viu cum a fost cu turnul Babel, de şi-au încurcat aia limbile.

Turnul Babel nu-l facem nici noi, dar cel puţin ne trezim peste noapte o Românie de poligloţi. Oricum mare scofală nu facem că vorbim aceeaşi limbă, dacă de înţeles tot nu ne înţelegem.

Singura noastră salvare rămâne cântecul duios al manelei.

Maneaua sub vremi

renata

Nu, ElZap, nu de femeia-manea, nu de minciuna-manea, nu de guvernantul-manea speram eu să-mi povesteşti, ci de maneaua-manea, de cântecul dulce-întristat al înamoratului, de fiorii dairelei, de minorul oriental, ăla care oftează galeş şi se întinde, pisică răzgâiată şi ostenită, peste încă un semiton. De ritmul şchiopătat al geamparalei (-dobrogene, de cântecul lui Anton Pann, adică numai de ecourile manelei-manea, fiindcă e tot ce-ai putea găsi asemănător cu cea autentică, în ziua de azi.…

Altminteri, ceea ce sparge acum piaţa şi timpanele domniei tale, sfidându-te la semafor, nu e manea. E…

1990 ne-a găsit sătui. De folclor nou cu „dragu mi-i bădiţa cu tractoru”, de iubiri constructive, de lăutăreasca ce-i plăcuse „tovarăşei”, de revelioanele cu dansatoare îmbrăcate cuviincios şi de circari ruşi.

Cimitirul Eroilor Revoluţiei a îngropat nişte naivi şi-a dat liber la AC/DC şi la Scorpions care, oricât ar fi fost de buni şi de universali, nu se potriveau cu melancolia nuntaşului pe la patru dimineaţa, cu nevoia lui de-a filosofa la nimicnicia vieţii. Mai băga orchestra un café-concert, mai dădea o grecească, mai un Tarkan - gűzel-gűzel…dar tot nu era destul.

Treceau zile, săptămâni, luni şi românul citea ziare pe uscat, legăna brichete aprinse în Piaţa Universităţii pe uscat, plângea emoţionat la gândul că ar putea fi, odată şi-odată liber, pe uscat. Adică în tăcere.

Şi-atunci, în liniştea serioasă ce se aşternuse, careva a dat iama prin Bosfor, a furat iaşmacul si tamburina, a subţiat timbrul percuţiei, a dat hammondul mai încet, a sărăcit armoniile, a corectat ritmul mixt, şăgalnic, senzual şi rafinat al geamparalei, l-a băgat în mă-sa şi în dou-a patra, a netezit disonanţa tânguitoare a lascivei secunde mărite, a întărit aiurea timpul neaccentuat al măsurii, a pus nişte vorbe să rimeze din coada de topor, dar pe româneşte şi nu s-a mai gândit nimeni la plagiat, la pângărire şi prosteală, ci numai la un nou gen muzical autohton. Gata. Nu mai era tăcere. Avea românul pe ce plânge când „sta şi el să bea un pa’ar dă vin”.

Brusc, „careva”-ul a devenit „românaş d-al nostru”, a pus smoching la şosetele albe, a uitat că nu ştie note si s-a simţit ca şi cum le-ar şti, a uitat că n-are voce, dar de-o gâjâială încă există şi s-a apucat de treabă. Tot începutul trebuie să poarte un nume şi i-a zis “manea”.

La început maneaua românească a fost şi ea de dragoste, ca pe vremea Mavrocordaţilor. De dragoste întristată, fiindcă mai frumoasă decât iubirea e doar iubirea pierdută . Ori că moare ea, ori că pleacă după altu’, ori că n-au lăsat-o părinţii, sfârşitul era trist.

Publicul bea, mânca, plătea, asculta şi pleca lăcrimat, parcă mai bun, mai împlinit, mai cu scop, mai “vai steaua lui”.

Pe urmă, fondatorul jelaniei cu parfum de Fanar n-a mai fost doar un simplu copil minunat, începător, s-a făcut costi, s-a făcut salam, a devenit mai vijelie, percepea onorariu greu pe lacrimă la botez, nu mai era la începuturile lui, îi plângea masa, îi plângea casa după spoturi în tavanul roşu din dormitor, o confratesă de-a lui tocmai îşi prezentase vila într-o emisiune televizată şi se jura că o făcuse numai şi numai după gustul ei, venise momentul să arate şi el că e cineva, prinţesa sa, ci-ca la-ca ci-ca cea, aia care fugea, putea fi adusă înapoi la eroin pe alte criterii, „pă interes” de merţan şi de vilan, trebuia schimbat puţin textul, acum, că avea bâta în portbagaj şi avocat la scară şi casă de discuri.

Melodia puhavă s-a mai îmbăţoşat, creatorul s-a mai stilat, ţipa el din rărunchi “ooooooooof”, cât îl duceau foalele pe mâncate, de te rupea, dar când merge treaba în sistem turbo, când iei 3000 de para la un chiolhan de politicieni, numai ca să le-o cânţi pe-aia cu care te-ai lansat, nu-ţi mai deranjezi nici deşteptătorul, să-l pui să sune pe mai puţin şi devii om de afaceri.

Dintr-un „stau şi plâng în faţa ta” , manelistul s-a făcut instituţie, cere drepturi de autor, măcar că s-a autoplagiat în toate cele 200 de piese create, e înregistrat la OSIM, e invitat în emisiuni tv, persoane carismatice devenite brand se gudură pe lângă el, îl numesc bunul meu prieten, bat tactul cu piciorul, bâţâie din cap în transă, ştiu strofe întregi pe dinafară şi nu se liniştesc decât când el le dăruieşte un CD cu autograf şi le zice „Deci, da, vreau să spun că şi eu te consider prietena mea.”


Realizatorul îşi face show-ul, audienţa se dă cu capul de tavan, ultima compoziţie e retrasă de pe internet, e piesă grea, nu-i s-o asculte amărăştenii moca, nişte băieţi care au terminat muzicologie şi-au scremut creierii să scrie o prezentare pe coperta albumului, au reuşit să găsească până şi-o explicaţie ştiinţifică aberaţiei ritmice, coliva sonoră e numită melos, lansarea e un triumf, momentul e mai înălţător ca simfonia „ a nouă” a lui Beethoven care, cel puţin odată, a fost şi ea sanctificată ca manea, ridicată la rangul de muzica noroadelor, cu prilejul intrării în Comunitatea Europeană, asta s-a întâmplat în pofida a orice, a bunului simţ, a dispărutului profesor Pruteanu, a mea, a ta, a noastră, care ascultăm încă, în păcat şi ilegalitate, „Für Elise”. Tot un fel de manea.

duminică, 8 martie 2009

Vremuri de cumplită nesimţire



ElZap



Nu ştiu dacă am spus-o pe-aci sau prin altă parte, dar eu am un respect deosebit pentru ţărani, femei de serviciu, hamali şi nenumărate alte meserii. Cu o singură condiţie: fiecare să aibă bunul simţ de a-şi face meseria pentru care a fost dăruit de Creator, sau pe care o merită după silinţa pe care şi-au dat-o în tinereţe.

Dacă soarta te-a ţintuit pe patul meseriei de paznic, bodyguard, sau poliţist comunitar încă n-ar fi aşa de rău, dar ce te faci când zugravul îşi confundă bidineaua cu penelul unui pictor de geniu. Sunt slujbe de care oricine se poate apuca, dar sunt şi meşteşuguri de care nu ai voie să te atingi decât dacă de la început ai fost turnat în forma potrivită pentru ele.

Trăim vremuri de cumplită nesimţire, după cum din păcate ne este dat a vedea în fiecare zi. Admirăm oameni care dau asalt scenei, marelui sau micului ecran fără a putea să scoată altceva decât nişte penibile scremuşuri sau scălâmbăieli ce încântă cel mult periferia mahalalei.

S-a umplut lumea de creatori de stihuri pentru cântăreţii de manele, dar şi pentru scrisori roz-bombon trimise cu diverse ocazii, domnişoarelor de pică de către craii de treflă.

Stau şi mă gândesc dacă lumea în care trăim, n-ar trebui să instituie un fel de pensie viageră pentru toţi nehăruiţii sorţii care nu se pot dezlipi de gândul că ei reprezintă ceva în lumea în care trăiesc şi că musai ar trebui să ne fericească auzul sau văzul cu producţiunile lor. Un fel de diplomă-recompensă ar fi potrivită, pe care să scrie cu litere mari de-o şchioapă: “îţi dăm de mâncare doar pentru efortul de a tăcea din gură”.

Ce mă supără cel mai mult însă este faptul că în spatele unor handicapaţi sunt postaţi câte unul sau doi dulăi fioroşi, cu foncţie de secretăraşi prin cine ştie ce ministere sau institute, care te hămăie numai ce ai curajul să spui că nu-ţi place borşul pregătit în cuhnia peste care ei împărăţesc pe bani grei. Ăstora îmi vine să le arunc borşul în obraz, cât să le dea borşul pe nas.

Ar mai fi multe de spus, despre cucoane ce umblă din pomană în pomană, înfulecând ca nesimţitele din hălcile de batali puşi la proţap, de nişte batali-poeţi, în amintirea unor poeţi care chiar au scris ceva la viaţa lor, n-au umblat din crâşmă-n crâşmă ca să fie băgaţi în seamă de câte un maestru milos şi naiv ce urma să moară dintr-o doar bănuită beţie.

Şi de ce n-am aduce vorba şi despre loaze promovate “în sus” prin metoda supozitorului, mânuit cu mare delicateţe de preotese ale templului?

Să aducem vorba? Nicidecum, că oricum ne răcim gura de pomană şi cânii latră, porcul merge înainte spre troaca plină. Poate doar dacă se stârneşte un “Vânt de libertate”, dar cum Dunaevski s-a prăpădit cam de multişor, sunt slabe şanse să se schimbe ceva. Poate doar să se stârnească praful pe care să ni-l arunce unii şi alţii în ochi.

Ipse Dixit. Ipse autem erat Pythagoras.

Ulei pe canavaţă



ElZap


Dacă despre Sabin Bălaşa ştiam ceva de multă vreme, mărturisesc că habar n-aveam cine e acest Benedek Levente, şi promit că nici nu voi avea habar în viitorul apropiat sau îndepărtat. Nu că ar fi lovit el în vreun fel anume în sentimentele mele patriotice, ci pur şi simplu pentru că a izbit ca un ţap ispăşitor în preferinţele mele artistice. Sper că în lumea asta, în care până şi ceea ce trebuie să ne placă este dirijat de la centru, mai ceva ca în excursiile organizate la Monumentul Ideii Ciuce, o să mi se permită să nu ţin isonul gloatei şi o să fiu lăsat să trăiesc în ignoranţa pe care mi-o aleg singur. Stau şi mă întreb: ce păcate atavice o fi încărcat Marele Preot pe capul încornorat al acestui mascul al caprei?

Mă duc pe blogul lui şi văd scris cu litere mari şi îmbârligate: “Ceci n’est pas un blog”. Corect Benedekule. Nu e. Problema e că nici dracu’ nu ştie ce e. Mă uit ceva mai la vale şi văd o explicaţie lămuritoare pentru muritorul de rând: “ulei pe canavaţă”. Mda. Acum pricepui şi eu. Pricepui că Benedekul strică uleiul pe canavaţă când l-ar putea folosi mult mai bine la unsul unor ţâţâni care scârţâie. Scârţâie îngrozitor de neplăcut. Hai că am dat în pleonasme şi ăsta nu e semn bun.

Citesc pe alte tărâmuri desţelenite de Google, cum că Secretarul de stat al Ministerului Culturii şi Cultelor, onor Virgil Niţulescu a declarat pentru o revistă, n-are importanţă care, că dacă cineva doreşte să depună o plângere pentru porcăria numită creaţie se poate adresa Poliţiei. Dăştept răspuns ai nea escule. Dar, dacă cineva îţi violează domiciliul sau orice altceva ce ai apropiat, unde mergi matale cu jalba-n băţ să-ţi depui lacrimile? Nu-i aşa că mergi la Ministerului Culturii şi Cultelor? Siiiiigur că da. Păi doar Ministerul matale de stat degeaba nu e ocupat cu nimic. Cu absolut nimic.