Vremuri de cumplită nesimţire

ElZap

Nu ştiu dacă am spus-o pe-aci sau prin altă parte, dar eu am un respect deosebit pentru ţărani, femei de serviciu, hamali şi nenumărate alte meserii. Cu o singură condiţie: fiecare să aibă bunul simţ de a-şi face meseria pentru care a fost dăruit de Creator, sau pe care o merită după silinţa pe care şi-au dat-o în tinereţe.

Dacă soarta te-a ţintuit pe patul meseriei de paznic, bodyguard, sau poliţist comunitar încă n-ar fi aşa de rău, dar ce te faci când zugravul îşi confundă bidineaua cu penelul unui pictor de geniu. Sunt slujbe de care oricine se poate apuca, dar sunt şi meşteşuguri de care nu ai voie să te atingi decât dacă de la început ai fost turnat în forma potrivită pentru ele.

Trăim vremuri de cumplită nesimţire, după cum din păcate ne este dat a vedea în fiecare zi. Admirăm oameni care dau asalt scenei, marelui sau micului ecran fără a putea să scoată altceva decât nişte penibile scremuşuri sau scălâmbăieli ce încântă cel mult periferia mahalalei.

S-a umplut lumea de creatori de stihuri pentru cântăreţii de manele, dar şi pentru scrisori roz-bombon trimise cu diverse ocazii, domnişoarelor de pică de către craii de treflă.

Stau şi mă gândesc dacă lumea în care trăim, n-ar trebui să instituie un fel de pensie viageră pentru toţi nehăruiţii sorţii care nu se pot dezlipi de gândul că ei reprezintă ceva în lumea în care trăiesc şi că musai ar trebui să ne fericească auzul sau văzul cu producţiunile lor. Un fel de diplomă-recompensă ar fi potrivită, pe care să scrie cu litere mari de-o şchioapă: “îţi dăm de mâncare doar pentru efortul de a tăcea din gură”.

Ce mă supără cel mai mult însă este faptul că în spatele unor handicapaţi sunt postaţi câte unul sau doi dulăi fioroşi, cu foncţie de secretăraşi prin cine ştie ce ministere sau institute, care te hămăie numai ce ai curajul să spui că nu-ţi place borşul pregătit în cuhnia peste care ei împărăţesc pe bani grei. Ăstora îmi vine să le arunc borşul în obraz, cât să le dea borşul pe nas.

Ar mai fi multe de spus, despre cucoane ce umblă din pomană în pomană, înfulecând ca nesimţitele din hălcile de batali puşi la proţap, de nişte batali-poeţi, în amintirea unor poeţi care chiar au scris ceva la viaţa lor, n-au umblat din crâşmă-n crâşmă ca să fie băgaţi în seamă de câte un maestru milos şi naiv ce urma să moară dintr-o doar bănuită beţie.

Şi de ce n-am aduce vorba şi despre loaze promovate “în sus” prin metoda supozitorului, mânuit cu mare delicateţe de preotese ale templului?

Să aducem vorba? Nicidecum, că oricum ne răcim gura de pomană şi cânii latră, porcul merge înainte spre troaca plină. Poate doar dacă se stârneşte un “Vânt de libertate”, dar cum Dunaevski s-a prăpădit cam de multişor, sunt slabe şanse să se schimbe ceva. Poate doar să se stârnească praful pe care să ni-l arunce unii şi alţii în ochi.

Ipse Dixit. Ipse autem erat Pythagoras.