e-dialog: Războiul armazoancelor

O călărire în zori

ElZap

Ziceam şi eu să-mi încerc norocul. Ce iese, iese.

Ce dacă a scris şi Eminescu o poezie cu titlul ăsta? Ce dacă a scris una şi Nichita. Zic eu de Nichita Stănescu, că doar nu era să mă refer la aia cu ‘c’ din kilogram, care dă interviuri din baia luată cu împrumut pentru un interviu acasă la TV sau la TV Acasă. Originala aia a auzit ceva despre Lucius Annaeus Seneca şi isprava lui din baie. Ce a uitat însă a fost esenţial. Filosoful se zice că şi-ar fi tăiat venele, lucru pe care diva de cartier l-a omis. Se mai zice că el ar fi dictat amicilor nişte fraze ce au rezistat peste două milenii, pe câtă vreme diva turuie într-una fără să rămână nimic după ce a terminat de spus ceea ce ţinea să ne spună cu anasâna.

Acum, la cât ne călăresc toţi, am putea scrie un roman, iar viermuiala din societatea românească aduce cu bătălia de la Rovine, sau poate cu cea de la Călugăreni, dacă ar fi să ne luăm după cum se luptă pentru ciolan în România.

Nu la Călugăreni însă mă ducea pe mine gândul când am purces să scriu aceste rânduri, ci la războiul troian, sau de ce nu la răpirea sabinelor. Zău că mă gândeam că am putea imagina o luptă în care ostilităţile ar fi duse numai de femei şi tot de femei ar fi conduse.

Uite, să zicem că Elena (din Troia, se înţelege) ar prelua comanda în calitate de mare general. Deocamdată se pregăteşte, studiind Strategia şi Tactica Răzbelului Modern. Din surse, sau de pe surse, vine informaţia cum că Elena noastră se pregăteşte la o Mare Universitate de Apărare. După ce şi-a luat masteratul în Securitate şi Apărare Naţională, cică ea ar trebui să-şi susţină un ditamai doctoratul. Deocamdată nu se ştie cu ce se va ocupa, şi poate va rămâne mai secret decât polimerizarea poliperilor, dar tocmai aici e chichiţa. Inamicul va fi luat prin surprindere şi va fi făcut cu siguranţă şah-mat. Dacă mat nu se reuşeşte, de pat n-are cum scăpa. Acum să nu ne închipuim că o s-o lăsăm singură-singurică pe marea războinică Elena din Troia, ca să bată doar ea câmpul de bătaie în lung şi-n lat cu plasa aia în care toţi cred că se găsesc niscaiva prăjiturele, când de fapt plasa aia este arma secretă cu care o să sucească gâţii duşmanilor. Nu.

Tot din surse, publice de astă dată, aflăm că va porni la luptă secondată de o tânără şi de nădejde luptătoare, despre care toţi cred că este o biată copiliţă naivă, când în venele şi arterele ei clocoteşte un sânge răzbunător moştenit de la moşi-strămoşi. În mod sigur de la părinţi. Numai ce s-au zborşit duşmanii la ea că, mintenaş ea le-a trimis o carte pe care scria clar şi răspicat (şi cu litere mari, ca să vadă chiorii ce poate ea) doar atât: “NU MĂ TEM DE VOI!”.

Eu n-am cum să ştiu dacă ea se temea sau nu de ei, dar e clar că ei se temeau de ea. Poate de ea, poate de oamenii de arme care o înconjoară mai ceva decât o făceau pentru Ioana d’Arc. Cu aşa viteji credincioşi sigur nu va pierde nicio luptă.

Iar am rămas orfan de titlu. Cum adică o călărire? Păi e simplu. Nu purcede orice războinic, fie el femeie sau bărbat, la luptă călare? Vă arde să le trageţi distinselor noastre luptătoare bidiviul de sub şezut tocmai acum când e lupta mai crâncenă?

Şi cu zorii cum rămâne? Hai s-o dregem şi pe asta. Vă arde de şotii să daţi drumul unui cal, să plece în toiul nopţii fără să ştie pe unde s-o apuce? Dacă nimereşte în tabăra vrăjmaşă la o adică?

Băi, Conquistadore!

Renata

Ei bine, Conquistadore, armazoanca ne cheamă la arme!

Lăsaţi, vă rog, plimbările ecvestre matinale şi aruncaţi-i prosopul Nikitei, să iasă decent din baie! Fata asta, pe care văd că n-o prea aveţi la suflet, promite mult şi, într-un viitor apropiat, ne-ar putea reprezenta şi ea cu cinste la orice nivel, doar pentru că a înţeles la timp că, dacă nu deţii alte mijloace de călărire, vii cu baia de dârlogi în faţa lumii si o faci.

Băile, că sunt de spume sau de mulţime, au efecte benefice asupra pielii si-a culorii ei: era de porc şi portocalie, devine de căprioară şi independentă. Intri în baie copil timid şi ieşi femeie în toată firea.

O fi calul un animal fermecat, dar are un singur plural: cale.

Pe cînd baia!...

Avem o dată varianta baie – băi. Forma „băi” se foloseşte când vrei să dai frâu liber imaginaţiei şi să editezi un discurs care să conţină cel puţin un cuvânt greu, cum ar fi „determinare” . Zici aşa: Băi, fraierilor! „Ştiu la ce m-am înhămat, o asemenea campanie presupune resurse financiare importante, dar şi energie, ambiţie şi determinare.”

Dacă din cauză de răutate a domnilor moguli care deţin arma de inducere în eroare a maselor - televiziunea, nu se aude începutul, nu-i bai, că electoratul subînţelege că lui i te-ai adresat.Cealaltă formă acceptată, fiindcă în materie de plural totul este permis, nu poate fi decât “baiuri”. Baiurile sunt, în cazul de faţă două la număr: cum să strângi numai o sută de mii de semnături până în 7 aprilie, când fostul şi viitorul tău partid are un efectiv mai numeros şi cum să fii nepoata propriului tău tată?

Ce s-o mai lungim, dacă e cum zice Zeus-tatăl, care a mai tranşat odată scurt apele, dis de dimineaţă, după ce le-a tăiat în lung şi-n lat o viaţă întreagă, dacă mica Elenă e aşchia ce nu sare departe de trunchi, la cum a scăldat-o azi în conferinţa de presă, trebuie să-şi ia cu ea, la Bruxelles, nu doar o cadă, ci o baie comunală, dar nici aceea nu văd cum ar spăla-o de ridicol.

Prin urmare, daţi drumul nobilului patruped, să plece, să fugă unde o vedea cu ochii, fiindcă la tot ceea ce presimt că va să urmeze, se va găsi cineva să întrebe “Da’ cu calu’ ce-aţi avut?” si nu ştiu, zău, ce-o să răspundeţi!