Barabule cu parfum de Ciocofleandură

ElZap

Păcat că regimul trecut a marginalizat-o pe coana Ciocofleandura. Ea ar fi indiscutabil îndreptăţită să primească un certificat de revoluţionară, că m-aş îndoi că ar exista un certificat de marginalizată a regimului, iar dizidenţii de rit acceptat trebuie să aibă terminate niscaiva cursuri pe la Academia Ştefan Gheorghiu. La momentul tranziţiei din anii ’50, care înainta victorioasă pe drumurile patriei în ritmul marşului funebru al autodubelor cu gratii la geamuri, ea a fost integrată în sistem printr-o operaţie estetică banală. Regimul de atunci a făcut-o agitatoare şi i-a instalat un conci ce el singur impunea prestanţă, chiar în lipsa inutilei extremităţi superioare a corpului. Rolul de Ilenuţă tractoristă în opereta Colectivizarea Veselă n-a vrut să-l ia în ruptul capului.

Acum că acel comunism s-a împotmolit, sau a fost împotmolit chiar de cei ce l-au fătat, coana Ciocofleandura şi-a deşurubat cocul şi s-a integrat în noile realităţi capitaliste.

Aşa de pildă, dacă dânsa vede că lumea bună se plictiseşte de zoaiele telenovelei familiale, aruncate din hârdăul conjugal direct pe ecranele televizoarelor, iar pliciul mânuit cu dibăcie de d’Artagnanul ei zburdalnic nu mai contribuie la educaţia soaţelor zvăpăiate nici cât negrul de sub unghiile ei date cu ojă, coana Ciocofleandura trece la chinuitul patrupedului din dotare. Îl înşfacă şi-l duce la însurătoare, cu taraf, nuntaşi şi alte lighioane, ca să priceapă neghiobul care sunt responsabilităţile unui cap de familie. Măcar scapă de grija de a fi prins de hingheri şi aruncat după gratii pentru corupere de minore în călduri. Ce-or face sau ce n-or face tinerii însurăţei este treaba lor căţelească, dar mă sparie gândul când îmi închipui moaca socrului Pârţă când va fi pus sa treacă la scărmănatul lânii tinerei soacrei, sau când doamne fereşte soţul coniţei prea-zglobii îl va aşeza pe punctul cu var şi îi va imprima un straşnic impuls mecanic.

Dacă cumva Ciocofleandura constată că i s-a fleşcăit ratingul, de ajung să vomite până şi boschetarii octogenari, coana supraponderală cu apucături de luptătoare skandenberg, apelează la mirajul gadgeturilor numite camere video. Fără regizor, fără scenarist, aproape singurică, dacă îl excludem pe junele flămând pe post de actor secundar, ea trece la turnarea unor filmuleţe de scurt metraj. Filmările au ca decor dormitorul, sufrageria fiind ticsită de recipiente nespălate, iar în bucătărie bătând un vânt de paupertate. Imaginile unei balene eşuate pe o plajă a neputinţei sunt preluate electronic de siteuri tematice, după ce au încântat privirile tâmpe ale marelui guru Precomátos asistat de un sobor de indivizi cu mintea boantă.

Ca jună, Ciocofleandura este un fel de iadă, şi ca orice iadă behăie pre limba lui maică-sa (sau poate a lui taică-su) sărind peste mai multe case deodată, de ajunge dintr-o ţopăitură taman în capitala Europei. În însufleţirea ei, impulsionată de sângele tânăr ce-i bolboroseşte prin vine, ea face pulbere tot ce întâlneşte în cale. Corniţele ei schilodesc orice limitare impusă de ortografie, ortoepie, sau gramatică, iar bieţii academicieni o tulesc speriaţi în tufişurile de pe marginea drumului ca şi cum ar asista la aterizarea forţată a unui superjumbo. Doar unii jurnalişti mai bat nişte mătănii imitând o hernie de disc contractată în urma unor aventuri pe o autostradă neterminată de câţiva zeci de ani. Până şi rolul de toreador o prinde bine pe juna Ciocofleandură. Îl vedeţi pe taurul ăla fioros, cu fruntea veşnic încruntată şi ochelari pe nas ce rumegă în grajdul familiei? Nu-i trebuie ieduţei decât să arunce o privire şi matahala copitată trece la trasarea unor dâre de culoare cafenie care se vor înmănunchea într-o superbă odă ca un covor aranjat să treacă în pas voios tot corul denunţătorilor contrabandiştilor de smochine .

Ajunsă la venerabila vârstă de 64 de anişori, Ciocofleandura se trezeşte că a uitat lecţia de română neterminată şi o ia pe coclauri, aidoma unei lebede înaintea ultimului cântec. N-are importanţă că până şi puţinele pene ce i-au mai rămas abia se mai ţin pe corpul ei marcat de cute pronunţate cărora grăsimea şi transpiraţia le conferă un aspect dezolant şi nici faptul că vasele sanguine îi desenează pe corp oribile linii albastre. Ea dă sfoară în ţară că este plină de viaţă şi-şi caută, nu unul ci plutoane de lebeduşi cărora să le ţină piept.

Cum n-am de gând să rescriu “O mie şi una de nopţi”, deşi întuneric ar fi din belşug, iar “Comedia umană” a scris-o altcineva cu mult înainte, va trebui să mă opresc aici. Oricine se plimbă însă prin ţara asta îşi poate găsi o Ciocofleandură care abia aşteaptă să-şi ocupe un binemeritat loc în insectarul goangelor de noapte şi de vremuri învolburate. De la o vreme, pe care o ştim noi bine, ele s-au înmulţit mai ceva ca ciupercile de bălegar după o ploaie de vară, că nici măcar Honorabilul de Balzac n-ar prididi să le înşire pe sfoară, sau măcar pe o frânghie data bine cu săpun. Pe de altă parte, sunt slabe speranţe să se usuce singure pe picioare de soarte bună.

Am uitat, şi pentru asta le cer iertare, să enumer un întreg şir de Ciocoflendure, cum ar fi: ciocofleandura ministresă ce bate drumuri europene, vizitând ţări care n-au fost niciodată în Europa; ciocofleandura artistă ciumacă, specialistă în dansul pe şi sub masă, de ajunge să dezamorseze dintr-o lovitură o Ogivă marca 6 din 49 cât ai zice DD în direct; ciocofleandura parlamentară, specialistă în dat cu gura prin toate camerele, fie superioare, fie inferioare. Pentru astea sper însă să scriu un necrolog, dacă am acest mare noroc.

O să mă întrebaţi acum unde au dispărut barabulele în toată povestea asta? Ei bine, tocmai aici e durerea cea mare. Din cauză că vremurile s-au schimbat, toate întorcându-se cu 180 de grade în jurul unei axe orizontale, barabulele s-au putregăit odată cu Ciocoflendurele care stau precum liliecii în poziţie de repaus zicându-şi ele între ele VIP-uri. Mirosul lor acru a pătruns în toate păturile sociale şi nici măcar parfumul scump şi de proastă calitate, produs special pentru ţoapa Ciocofleandură, nu e în stare să facă respirabil aerul din jur.

În nopţile călduroase, barabulele încep să fiarbă de ciudă şi aruncă din burta lor, asemenea unor vulcani noroioşi, cuvinte de ocară la adresa Ciocoflendurii, pomenind de frumoasele vremuri pe când Coana Mare nu avea titlu nobiliar şi le sorta graţios. Spun barabulele că pe atunci, Ciocofleandura avea parcă mai multă minte şi in mod sigur mirosea a vrednicie.