e-dialog: Feminism de Dambovita

Feminismul se Alină, dar de vindecat – nu

renata

Înainte de orice, o precizare: mie nu-mi place Alina Mungiu Pippidi.

Sigur, nu-mi place nici fata cea mică a Preşedintelui, dar cu aceasta din urmă neplăcerea mea sfârşeşte repede: nu-mi place din cauză de semianalfabetism („succesuri” nu se naşte din timiditate, ci din prea frecventa utilizare a vocativului „fată”, adică: „Fată, ştii, fată, ce mi-a zis ăsta , fată?...” ), nu-mi place fiindcă, fată de Preşedinte fiind, n-a avut măcar atâta bun simţ (forma minimă a autoconservării), încât să perceapă că ascensiunea tatălui ei poate fi susţinută numai printr-un regim de asceză din parte-i. Adică abţinerea dumisale de la vorbirea fără vocale, de la vorbirea cu subiect la persoana a treia plural şi predicat bun de întâia singular, pe scurt, de la vorbire...

Cu Alina Mungiu Pippidi mi-e mai greu să explic de ce nu-mi place.

Antipatia mi-e, pe deoparte, vagă şi extinsă ca un abur, nu-mi place şi gata, că îşi taie veşnic interlocutorul în orice dialog, folosind un ton repezito-supărat, subliniat de moldovenescul ei accent, cu multe „şî”-uri, pe care, la cât de multă carte are, le-ar fi eliminat în timp. La modul general, tot pe motive de vorbire, nu-mi place nici cucoana asta.

Punctual însă, mi-a devenit strict antipatică de când am prins-o în următoarele ipostaze:

A scris în memoria profesorului George Pruteanu un fel de articol-odă-necrolog. . L-a zdrobit cu dispreţ controlat pe defunct în toate strofele şi la refren i-a cântat „ce mult te-am iubit!”, neuitând să tragă nişte spuză pe turta ei, conform modelului „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se” pe ea.

I-a acuzat pe realizatorii „Sintezei zilei” de sexism, fiindcă şi-au permis să o ironizeze pe Roberta Anastase, fără să observe că ea, Pippidi, practică un feminism cel puţin ilar, grobian, stupid, angoasat, atunci când, ba se grăbeşte să ni-l citeze pe Ion Cristoiu care ar fi declarat că prezenţa dumneaei îi trezeşte complexul de castrare, ba i se năzare că „Valentin Stan si Radu Tudor îşi permit sa saliveze in studio uitându-se la filme” cu preşedinta Camerei Deputaţilor în costum de baie , prefăcându-se a nu înţelege de unde izvorau ridicolul situaţiei şi, în consecinţă, amuzamentul acelor domni.

Când o persoană cu standardul cultural pe care şi-l arogă Mungiu Pippidi dovedeşte atâta elasticitate şi înţelegere faţă de personagii ca Roberta Anastase, al cărei curriculum vitae plantat pe internet miroase de la o poştă a Pile-Combinaţii-Relaţii, ale cărei mici exerciţii de oratorie, absolut obligatorii în funcţia pe care o deţine, sunt nişte modeste încercări în limba papagaleză, fiindcă o aceeaşi frază e repetată de câteva ori cu sintaxa puţin modificată şi care a considerat benefic imaginii sale de politician serios şi cu vocaţie să amintească în acea autobiografie de laurii culeşi la un concurs de frumuseţe, ei bine, când o „doamnă” ca doamna Pippidi e atât de înţelegătoare cu „fata” Roberta, mie începe să nu-mi mai miroasă a „feminism sporadic cu guşă”, ci a interes politic personal şi neprincipial.

Şi cu asta trec la cea de-a treia ipostază pentru care fondatoarea Societăţii Academice Române îmi displace la punct fix: când te numeşti „politolog”, pentru că de politolog te ştie lumea şi nu de şefă de promoţie la medicină, te abţii să intri în vreun partid, mergând cu abnegaţia şi activismul până acolo încât să te visezi europarlamentar din partea acelei formaţiuni politice. Că ce e un politolog? Un veşnic filosof şi teoretician al fenomenului, un observator de sus şi din echidistanţă al acestei „maladii”omeneşti numită politică, în nici un caz un fidel dedicat unei singure doctrine, având înscrise în statutul său de membru dreptul, îndatorirea şi libertatea de-a susţine numai dezideratele partidului în care te-ai băgat.

Prin urmare, îndrăznesc să afirm cu misoginism declarat că, atât frumoasa Elenă cât şi inteligenta Alină, ne sunt tot atât de utile în Parlamentul European, precum o compresă rece la un picior de lemn. Punct.

Cum se fac OT-vedetele

ElZap

Deunăzi, într-o duminică, în familie, stăteam şi mă culturalizam la una din antene, asupra unui subiect de o profundă adâncime sau adâncă profunzime. Se explica acolo, pe îndelete, aşa ca să priceapă tot omul, cum se fac la o adică copiii – progeniturile mai pe înţeles.

Carevasăzică asta era. Adică, până să lămurească problema asta, atâtea generaţii analfabete procreau în ilegalitate, fără o diplomă acolo, măcar cât aia de o culegi, contra unei sume de câteva miare de euroi, de pe la o universitate particulară româno-amerindiană, după ce ai asudat din belşug vreo patru anişori prin cluburile de noapte, de ţi-a mers buhul până pe unde şi-a înţărcat Columb iapa. Brusc mi-a trecut prin cap că am uitat s-o trimit la şcoală pe căţeluşa ce fătase sub scara blocului vreo zece căţei, mai scumpi chiar decât realizatoarea emisiunii împricinate, tot fără şcoală şi fără diplomă şi ea, adică tot în mod clandestin. Asta este. Nu le poţi face pe toate ca lumea.

Dar oamenii? Oameni cum s-or face? Aici bănuiesc că problema e atât de complicată încât nici nu mai merită să ne batem capul cu ea, adică o lăsăm aşa în coadă de peşte, ştiut fiind că un om nu se face nicicum, că el se naşte om, dacă se naşte, sau n-ai ce face oricât te-ai chinui cu el. Dreptu-i că familia, şcoala, satul - cât a rămas din el, că de la oraş slabe speranţe avem - , biserica, etc. etc. mai încearcă să modeleze boţul acela cu ochi, cum bine zicea Creangă, iar dacă nu reuşeşte nicidecum îl lasă aşa cum a venit pe lume.

Mai simplu este însă să faci o vedetă, mai ales când te ia Diaconescu în mod profesionist, aşa cum numai dumnealui ştie, de te dă pe mâna unui macaronar, iar ăla te bagă, în lumea bună, unde câte o vedetă, care deja s-a ajuns, îţi spune galeş, aşa în scârbă: “Bună scumpo! Ce mai faci?”. După asta eşti vedetă, sau OT-vedetă, că doar eşti un produs de firmă serioasă. Nu-ţi mai rămâne decât să-ţi găseşti singură o funie şi o bucată de săpun. De cele veşnice se ocupă tot firma care te-a făcut, că doar n-ar fi frumos să te lase orfană pe lumea de dincolo.

Dacă însă ai neamuri sus-puse, lucrurile se schimbă. Atunci poţi renunţa la funie. Ba chiar şi la săpun. Iei înălţime cât ai bate din palme. Nu trebuie să te înalţe nimeni în ştreang. Atunci trimite babacu un sobor de preotese care se îngrijesc să-ţi ţină trena şi să-ţi netezească cutele inexistente de pe haină. O să-mi zici că se vor lua misoginii de tine. Aş. Numai să încerce, că mintenaş se arată corul vânătorilor, care atacă ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, făcându-se preş la picioarele tale, aşa ca împăratul să-i bage în seamă şi să nu-i scoată din foncţii. Vântură vreo trei zile televiziunile, mai ceva ca Katrina, de nu rămâne piatră pe piatră şi le îngheaţă rânjetul tuturor Ciutacilor.

Dacă n-ai pe nimeni, te gândeşti. Te gândeşti … să te bagi mai întâi în slujbă. Cameristă la un grăjdar de pildă, care şi el la rândul lui este slujbaş la împărat. O să-mi spuneţi că numai femeile au cameriste. Aş, s-au schimbat vremurile. Acum bărbaţii au ajuns egali cu femeile, de când cu războiul de o sută de ani al feministelor. Lumea s-a întors, aşa cum se poate şi constata, că doar toţi doresc să vadă cum plouă de jos în sus, ca să-şi poată admira cum le curg zoaiele proprii pe meclă.

Dacă n-ai pe nimeni, apoi n-ai. Şi dacă nu vrei, nu vrei. Rămâi ca proasta, să răspunzi la întrebările idioate care ţi se vor pune la un ghişeu prăfuit, sau să lucrezi într-un spital oblojind puroaiele, sau să-nebuneşti făcând pe IT-istul până o să-ţi crape ochii pe şiruri de biţi.

Dar economia? La asta nu e nevoie de oameni instruiţi măcar, chiar de n-or fi genii? Las-o dracului de economie. De asta ne arde nouă? Cine mai dă doi bani pe economie, ştiinţă, cultură, bla-bla. Nouă ne vin barabulele gata pregătite din occident, că doar n-o să ne murdărim noi manichiura culegându-le din pământ. Ce, eu le-am pus să crească acolo? De ce nu cresc şi ele în copaci? Măcar de-ar creşte acolo le-am recolta odată cu recoltarea pădurilor. Ce zici Verestoy bacsi?

Cât despre doamna grasă şi frumoasă ce să zic? Mie îmi place. Îmi place mai ales când se ia la harţă cu câte unul de nu-l pot suferi eu. Îmi place cum se revarsă fluviul ăla de vorbe, de nu are timp preopinentul să zică nimic până se termină talk-show-ul de două ceasuri. Asta da femeie la casa omului! Te ia în gură de când virezi pe strada pe care ai avut nenorocul să concubinezi. Nu te lasă să zici nici pâs, măcar că ai dat ortul popii. Aşa i-a trebuit lu’ săracu Pruteanu. Cică e greu ca o persoană vie să ducă în cârcă un om mort, sau unul aproape mort. Mă întreb cât de greu i-o fi unui ţâr de om, care e şi mort pe deasupra, să ducă în cârcă o… . Hai că nu vreau să mă ia CNA-ul în bătaia puştii.