marți, 29 martie 2011

Cutremur

ElZap

Mi-am instalat o drăcie pe calculator, ce îmi citeşte cu vocea lui Carmen Expressivo, cele mai importante ştiri ale zile. De aici mi s-a tras.

Aşa am aflat că una ce-mi era necunoscută total a mărturisit. A mărturisit că a rămas. În două luni. Cu altul. Al câtelea?

Asta înseamnă că are şi ea instalat un fel de instrument de video-chat, că din greşeală a înghiţit webcam-ul, că peste fix alte şapte luni o să vină pe lume un monitor, că... Aşadar nu degeaba a asudat Norbert Wiener. Că dacă el nu ar fi născocit cibernetica, cum ar fi ştiut damele de pică ce-i cu cyber-xxx?

Şi când te gândeşti că mai sunt unii care încă mai

"scriu poemul florii de cartof,
cea mai umilă floare cunoscută"!

Când m-am ridicat de la la calculator am constatat că iar s-a cârmit axa Pământului. Am priceput şi de ce se zgâlţâie din ce în ce mai des. Dacă e aşezat pe un arbore cotit.

luni, 28 martie 2011

Defilarea cadavrelor

ElZap

În ce lume trăim! Ce dictatori cruzi a fătat planeta noastră! Poate singura din univers pe care se târăşte de colo colo o trestie gânditoare.

Ca orice dictator, făcut iară nu născut, Marele Frate Conducător e înnebunit după parade. Aşa se face că a încolonat cadavrele şi le-a trimis în faţa eliberatorilor. Le-a trimis cu braţele pline de flori, ca să-şi întâmpine fraţii. Fraţii, ca orice fraţi iubitori recitau cunoscuta arie internaţională "Fără violenţă!" şi trăgeau în aer Rafale Dassault.

În întâmpinarea detaşamentelor de cadavre umblătoare au fost trimise Carele Alegorice Tomahawk. La vederea lor cadavrele au căzut în genunchi pline de admiraţie. Oare a câta oară?

În urma lor, o doamnă bine, ce dă să intre în vârsta a treia şi ceva, aduce un coş cu chifteluţe. Astea cică sunt pentru cadavre, că a auzit dumneaei că sunt obosite de atâta cale.

Undeva la umbra unor palmieri, aduşi anume pentru eveniment, stau tolăniţi scribii. Ei urmează să scrie istoria. Deocamdată nu au primit indicaţiile de trebuinţă, aşa că se distrează cu nişte zaruri.

Unii spun că le aruncă ca să ghicească soarta Marelui Frate.



duminică, 27 martie 2011

La umbra unor frânturi de texte (4)




"Iar mâna mea în veci nu sta-va-ntinsă
La pâinea voastră, aruncată-n silă
Chiar dacă steaua mea demult e stinsă
Mă torn mai bine-n lut decât în milă."


(Loredana Cristea)


sâmbătă, 26 martie 2011

Corupţia nemuritoare

ElZap

În fiecare sfârşit de săptămână (week-end cum i se mai spune pe româneşte), dau o raită prin piaţă ca să văd cum se mai simte Doamna. Doamna corupţie, despre care se tooot aude că s-a căţărat pe năsălie.

Moartă-moartă Doamna, dar rumenă şi plină de viaţă. E drept că pe unde mă plimb eu, nu vezi decât corupţia de tip IMM, adică mică şi mijlocie. Atâta ne-a lăsat şi nouuă moştenire defunctul regim la anul de graţie 89.

Unii zic că ne-a lăsat mai mult, dar cine să-i creadă? Ce să-mi spună unii de Murzuk, când este ştiut că aia a fost o înţelegere între doi dictatori? O înţelegere care a trebuit să fie democratatizată de Văcă, ca să intre şi ea în rândul lumii civilizate. Aproape că-mi vine să cred că toată lumea civilizată s-a ridicat pe spinarea unor dictaturi nenorocite. Cred că şi Inca a fost un dictator, dar nu a vrut să recunoască. De aia a trebuit să-l democratizeze europenii, nu ca să-i ia lui Roşia lor Montană.

În piaţă, Corupţia Minoră îşi strigă în gura mare oferta generoasă. Unii îţi oferă pantofii purtaţi la al treilea rând de o doamnă bine, ce se odihneşte acum pe la Reînvierea, alţii îţi oferă clanţe, robineţi, şi diverse obiecte recuperate de la nişte case unde au poposit dezvoltatorii imobiliari pripăşiţi pe la noi din defunctul Imperiu Otoman. Ăştia or să ne facă nişte case ce n-o să se dărâme la cutremur, că se lasă pe-o rână cu mult înainte.

Undeva, un stol de baragladine alimentează viciul fumătorilor cu ţigări aduse prin contrabandă. Le scot de sub fustele lor largi, unde au fost ţinute la dospit se pare. Nu-s nici ele de capul lor, că undeva mai deoparte stă starostele ce veghează ca totul să meargă ca la carte. El le apără de potera comunitară, care n-are atâta ţinere de minte ca să ştie cine are sau nu dreptul să acţioneze pe piaţa liberă.

- Ia ţigări, şefule! se înfige una în traseul meu.

Ţigări nu iau, dar mă bag şi eu în vorbă cu o întrebare.

- O indecentă n-ai?

Atâta mi-a lipsit. Specialista în cyber sex, îmi cere mailul. Cică îmi bagă una în aşternut în două ceasuri.

- Bine, dar nu are passwordul bolnav? întreb eu.

Până la urmă ajung la raionul de urzici, care deşi dubioase, au măcar şansa să te lase sănătos.

Pentru muritorii de rând ne-au rămas doar urzicile. Şi ştevia. Şi loboda.

miercuri, 23 martie 2011

La umbra unor frânturi de texte (3)


ElZap

"Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — şi sătui,
În cuiburi calde şi ferite
Ne-mperechem şi scoatem pui
Ce s-or hrăni ca şi părinţii
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioşi ai suferinţii,
Noi nu ne ducem la război!"

(George Topîrceanu - Balada corbilor)

Aşadar ne urnim şi noi. Ca la 1877. Ca în Primul. Ca în Al Doilea. În al doilea ne-am eliberat. Întâi de ruşi şi mai apoi cu ruşi.

Bănuiesc că şi acum, ca şi în 1877, ne vom câştiga independenţa. De sub crunta dominaţie bla-bla. După ce o vom câştiga, o vom şi pierde. Ca de obicei. De fapt nu avem nimic de pierdut. Am cam pierdut totul.

Aşadar mergem la răzbel. Problema nu e cu cine mergem, că asta e clar. Mergem cu cine ne cheamă, sau ne ordonă, sau ne solicită, sau.... Mergem împotriva răului, a axei răului, a tartorelui, a bla-bla.

Problema e cu ce merge?

Mergem cu fregata.
Aha! Aia luată de la REMAT (Holding SRL pe înţelesul românilor). Pe bani frumoşi. Ca tramvaiele alea elveţiene, donate pe bani frumoşi, noi nouţe.

Şi ce face fregata? Păi, dacă e nevoie, ea poate să facă poc. Adică, să tragă cu tunul, ca să nu se înţeleagă greşit.

Decât cu tunul, că rachete nu-s. Ele o să vină cu altă ocazie. Cu altă ocazie şi cu alţi bani.


luni, 21 martie 2011

Opinie

ElZap

Eu nu am nicio opinie. Nici măcar una mică-mică.

Opiniei au doar ei. Cam cum avea reprezentantul Mongoliei la întâlnirile CAER, care în mod regulat avea opinia URSS, ce abia urma să fie formulată. Cine naiba e de vină că Mongolia începe cu M mare?

Opiniilie lor se înlănţuie armonios, mai ceva ca la şedinţele alea de FDUS. Doar prima formulare a opiniei colective e mai dificilă. Formularea următoare este deja caldă, taman cum era mâncarea crudă cosumată în serie pe frontul din Vietnam. Nici măcar nu li se face greaţă.

La ce bun să am opinii, când e clar că tot o mitralieră trebuie să iasă? Mai bine îmi iau scripca, mă aşez în faţa monitorului prin care se scurge internetul în viaţa mea şi mă prefac că îl bruiez.

Dacă cineva mă întreabă ce opinie am, o dau şi eu ca ăsta:



E bună? Dacă nu e bună pot să aleg orice număr par de cai. Sau spuneţi-mi dumneavostră care trebuie să fie opinia mea. Nu-i mai bine aşa?





Iepurele turbat

ElZap

Pe ăsta nu l-am văzut cu ochii mei, dar nu e nici urmă de îndoială că aşa au stat lucrurile. Şi cum să nu stea aşa, dacă toate fiarele pădurii au hotărât în cor că Urechilă a turbat. Decizia a fost luată cu unanimitate. Am spus fiarele pădurii, că habar n-am ce au hotărât aricii, melcii, căprioarele şi alte sălbăticiuni care se hrănesc cel mai adesea cu iarbă.

Şi fiindcă Urechilă turbase, nu se făcea să fie lăsat în libertate, ca nu cumva să atace vreun urs, lup sau vulpe. Poate că s-ar fi dat şi la lei, că de turbat ce era, nu făcea deosebire dintre un morcov şi un leu, sau un tigru.

Treaba e că până la urmă Urechilă a fost căsăpit cu toate rugăminţile lui fierbinţi, cu toate că a jurat pe ce avea el mai sfânt că e sănătos tun. Nici măcar să aducă dovadă de la doctor nu a avut cum, că fiarele se temeau ca nu cuva să-l contamineze şi pe dumnealui.

Se înţelege că după osteneala care le-a cuprins pe fiare, tot alergând iepurele, li s-a făcut o foame de nu vedeau înaintea ochilor. Nu vedeau decât friptură de iepure, cu mujdei şi cu sos de petroleum. Aş se face, că turbat au ba, iepurele a ajuns pe masa dobitoacelor. Şi ce chef s-a mai întins la masa verde. Până şi gaiţele dădeau din plisc de bucurie şi ciuguleau din ce le pica de la masa preacuvioaselor jivine, ca să nu mai vorbesc de coţofene care băteau ca apucatele din cozi, neştiind nici ele ce le-a apucat.

Acum aştept şi eu să văd ce-or păţi cinstiţii meseni, ştiut fiind că turbarea se ia, mai ales că nu se pomeneşte ca în codru să se gătească un iepure cu tot felul de e-uri.

Se ia?!

Păi atunci cum de nu s-a luat pe când îi luau lui Urechilă morcovul câştigat cu atâta trudă?

Ehe, atunci Iepurilă nu era turbat.

Şi în fond, ce atâta tura-vura pentru un iepure? O să i se facă autopsia, după ce nişte scormonitori de meserie o să analizeze rezultatul consumului de iepure turbat. Scormonitorii ăştia sunt mai ceva ca cronicarii, ca scribii-sclavi.

În fond, toată istoria cu iepurele turbat de la ei am aflat-o.

duminică, 20 martie 2011

Fiecare cu preţul lui



ElZap

Ştiam că la noi totul se vinde, totul se cumpără. Vreau să spun că se vinde cinstit, negustoreşte, conform valorii intrinseci, ş.a.m.d, ş.a.m.d. Că din valoarea asta adăugată ni se trage şi prosperitatea noastră, care nu poate fi pusă la îndoială.

Sigur că...

Atunci când politicianul român iese la rampă el este de un alb imaculat. Pe reverul hainei nu i-ai găsi nicio scamă, chiar dacă ai căuta-o cu lupa. Dar ce zic, eu? Nici dacă-l pui la microscop nu-i găseşti urme de impurităţi.

E clar că marile averi s-au făcut exclusiv prin muncă cinstită, aşa cum ne linişteşte şi presa noastră cea de toate zilele. De aici rezultă cum că proprietatea este sfântă, iar dacă este sfântă putem cânta imnuri religioase pe la toate crucile drumurilor. Lăsaţi-mă cu chestia aia cu funia corăbiei care trece sau ba prin urechile acului. Asta a fost doar aşa o vorbă, o pildă, o... Ce-are-a face creştinismul cu spusele lui Cristos?

Până una-alta m-am lămurit.

Ce nu mi-e clar mie e altceva.

De ce parlamentarul ăla european a cerut doar 12.000 de euro? Păi toţi trei au cerut împreună cam 100.000 de euro, ori suma asta împărţită la trei ar fi trebuit să ne dea mai mult. Să îi dea, ca să fim riguroşi.

Oare chiar aşa de ieftin ne vindem? Un fel de centură? De moralitate.

Şi mai e ceva cu care nu m-am lămurit.

Mai sunt şi alţii care se vând? Tot aşa de ieftin?

Aşadar, avem de toate.

Comerţ cu conştiinţe, cu rinichi, cu copii, cu neveste, fete, băieţi şi alte animale domestice.

Ca la piaţă.

sâmbătă, 19 martie 2011

De ce nu m-am împotrivit tătucului Stalin

ElZap

Pe vremea când încă se plimba tătucul pe pământ, eu nu am făcut nimic ca să mă împotrivesc lui. A venit vremea să-mi pun cenuşă în cap, să-mi sfâşii hainele la crucile drumului, ba chiar să mă îmbrac în sac. Îmi vine să mă arăt pe mine însumi în oglindă şi să rostesc cu o mână la ochi, ştergându-mi o lacrimă artificială, deja cunoscuta frază: "să-ţi fie ruşine elevule!".

Deocamdată nu am început ritualul ăsta de exorcizare, de rupere cu trecutul stalinist, din motive de memorie. Scleroză ar spune unii. Eu zic că nu e vorba asta.

Până să încep, e cazul ca să analizez la rece faptele.

Nu m-am împotrivit pentru că nimeni nu ar fi ascultat de un mucos, care ar fi avut cel mult trei ani când tătucul a dat colţul. Trebuia să mai fi trăit şi el un pic, ca să vadă ce-i făceam eu dacă aş mai fi crescut niţel.

Nu am făcut-o, nu că mi-ar fi fost frică de tătucul Stalin, că tovarăşul era mult prea departe şi era prins cu alte treburi. Nu l-am luat de piept pe tătuc, de frica gâştelor. Da, de frica gâştelor, că făceau astea o gălăgie că îmi stricau auzul. Ele l-au salvat pe tătuc de o confruntare cu mine shoulder to shoulder, taman cum au salvat pe vremuri cetatea eternă. Toată ziulica se plimbau pe uliţele satului şi strigau lozinca aia cu:

Stalin si poporul rus,
Libertatea ne-au adus

De câte ori se schimbă ceva în istorie, primele care se înscriu la cuvânt sunt gâştele.

Cum era să ridic eu glasul împotriva dictatoului de la Moscova, când toţi îi înălţau osanale? Nu mă refer la ţaţa Veta, care a schimbat cojocul cu o superbă haină de piele, şi şi-a instalat un coc de activistă. Dacă ar fi fost doar Veta activista, tot i-aş fi aruncat tătucului două vorbe de la obraz tătucului.


Cu Veta-gâsca aş fi scos-o eu la capăt, dar ce mă făceam cu revista alăturată.

Acum că Stalin s-a dus, că eu am crescut, ar fi cazul să trec la exorcizare. Cum s-o fac însă, când ar trebui să trec cu vederea peste atâţia stalini care nici măcar n-au fost băgaţi în seamă ca dictatori? Unii au trecut şi au rămas ca mari stâlpi ai democraţiei.

Şi totuşi...

Parcă m-aş apuca să-mi torn cenuşă, dar nu ar avea cine să-mi ţină de urât. Mă refer la contemporanii mei, desigur.

La ăştia de ultimă oră.


vineri, 18 martie 2011

Chaplin rebel

ElZap

Chaplin a fost rebel în mai multe feluri. Cred că nici el nu-și dădea seama cât de rebel este. A fost un rebel inconștient, aș îndrăzni să zic eu. Un rebel de înaltă clasă ar zice alții.

Unii zic că s-ar fi pus și cu McCarthy, dar asta nu-i treaba mea. S-a pus el și cu Marele Dictator, dar ăla nu i-a făcut niciun rău. Cum era să-i facă, dacă el stătea de cealaltă parte a gardului? Sau a gârlei, ar zice unii.



Le-a dat o lecție tuturor celor care doresc să se lupte cu dictatorii. O lecție de tactică, ba chiar de strategie. Cică cu ăștia e potrivit să te pui bine cât sunt în viață. Că vorba aia: de nu cură, picură. Tot îi subminezi cu ceva milioane, și ai putea să-ți tragi și o campanie electorală pe cinste. Dacă vrei să te pui rău, trebuie să te asiguri că te desparte un gard de ei. Trebuie să te asiguri că ești în curtea unuia care urăște dictatura și pe dictatori. Că mai picură și ăla ceva.

Cel mai indicat e să te pui cu ei după ce au dat cotul. Atunci poți țipa la ei cât vrei, că tot nu te aud. Nu te aud dictatorii, dar te aude cine trebuie. Dacă cel care trebuie e generos, om te-ai făcut. Te umple de bani.

Dar nu de felul ăsta de a fi rebel vroiam eu să vorbesc. M-am luat cu vorba și am deviat de la idee. Eu voiam să mă uit în rebelul Chaplin pe când se bătea în ringul de box. Parcă ring i se spune. Aici.



Să nu-mi spună cineva că Chaplin nu ar fi aici un fel de rebel. Unul care se bate cu unul loial puterii. Un fel de David care îl doboară pe Goliat.

Și dacă loialul ăla mușchiulos îl învinge? Păi nu are cum.

Nu are cum pentru că între cei doi se află un reprezentant. Ăla îi asigură rebelului protecție. Una pe cinste. Mai ia și el niște pumni ce-i drept, dar asta-i datoria lui. Să ia pumni cât trebuie.

Până una-alta el nu-i decât un prăpădit de reprezentant.


miercuri, 16 martie 2011

marți, 15 martie 2011

Creşteţi şi vă înmulţiţi!

ElZap

"Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"



Acum eu ce să zic? Se poate cineva pune cu porunca Domnului?

Dacă fata asta este bunică la doar 23 de ani, ce-o să fe ea la 46? O să aibă nişte nepoţele care o să fie şi ele bunicuţe. Cu o aşa bunicuţă să tot faci copii. Şi dacă, Doamne fereşte, fata asta se gândeşte să schimbe partenerul de viaţă? Nu s-ar spune că nepoţelele o să aibă un bunicuţ cu ceva ani mai tânăr ca ele?

Despre peştii, de care făcea vorbire Domnul, numai de bine. Ca şi despre păsări de altfel, doar să nu le treacă prin cap să plutească ca peştii, că nu se ştie ce năzbâtie le poate trece prin capul nepoţeilor.

Măcar aşa ajungem să punem o talpă ţinutului "China Town", că altfel o să ajungem să învăţăm limba chineză jucând, după ce am învăţat limba rusă cântând, iar pe cea americană luptând. Luptând şi cântând, ca Teo Peter. Sau ăla a învăţat limba asta cântând şi murind?

Dar dacă tot ne înmulţim, dup spusa Domnului, nu s-ar spune că am avea nevoie să populăm Pământul? Poate chiar şi Luna, că ne-o iau oblicii înainte. Am putea începe cu Sahara? I-am putea ajuta pe francezi să-şi sporească natalitatea? Tot ce se poate, mai ales că avem stabilit acolo un cap de pod. Ce-ar spune nenea Sarkozy? Poate găseşte o bunicuţă pe care ar vrea să o adopte. Ca nepoţică, desigur. Dacă-i dă voie Carla Bruni, desigur.




Nu urlu

ElZap

Nu urlu, aşa cum şi-ar închipui cei cărora le-a intrat în obişnuinţă statul cu castronul de tablă în mână pe la toate sindrofiile, la care gazda este pregătită cu polonicul spre a răsplăti cu gulaş, ploconirea de bună voie a veşnicului îmbuibat-flămând.

Nu urlu, pentru că mi-am făcut un "modus vivendi" din a sta şi a judeca drept, atât cât îmi stă în putinţă, frumosul şi jegul uman, indiferent de unde ar veni aceste extreme ale comportamentului indivizilor pe care-i întâlnesc în drumul meu.

Nu urlu, pentru că am învăţat de "pe când mă dam pe gheaţă" că oamenii ireductibili nu pot fi convinşi în nici un fel să-şi schimbe modul lor de a fi. Ei o ştiu pe-a lor, o ţin pe-a lor, nu au alternative de a judeca lumea în care trăiesc, nu au îndoieli ci doar certitudini cretinode.

Nu urlu, pentru că am posibilitatea de a comenta la rece faptele, am posibilitatea de a aşeza ca într-o oglindă aceste fapte şi de a le cere lor să să se privească în această oglindă.

Aşadar...

De la demnitatea la care are dreptul orice grup trăitor pe acest pământ...



... şi până la răbufnirile unor resentimente primitive...

















... pe care nici săracul YouTube nu le mai rabdă ... nu e decât un singur pas.

Un pas mic, ca o paranteză care închide întregul conţinut al unui fenomen greu de înţeles.

Nu urlu, pentru că am posibilitatea să-ţi amintesc nişte versuri.

"Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape;
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă)
Obscuritatea ta — de suprafaţă,
Şi profunzimea ta — de două şchioape."


Atât.







luni, 14 martie 2011

Telefon

ElZap

Dacă ai chef să vorbeşti, îţi iei un telefon. Orice telefon e bun, deşi e indicat să fie unul fără fir. Asta ca să ai libertate de mişcare.

Naiba ştie dacă o s-o ai. Am auzit că nu se mai planteză microfoane. Acum microfoanele se pun pe undeva prin aer, de când cu moda asta a lui "cloud computing". De mişcare o să ai parte, dar n-o să ai parte de libertate, că te aude cel de sus.

Telefonul poate fi oricum. Poate fi chiar şi ieftin. Acum se găsesc şi de-astea, aşa că nu-i o problemă dacă nu ai bani.

Problema e dacă ai bani. Dacă ai, îţi iei unul ca cel de mai sus. Aur, diamante, safir, ce mai! Unul ca ăsta îţi ia ochii. Dai un ban, dar stai în faţă.

Am auzit pe undeva că americanii, care oricum sunt mult înaintea tuturor, chiar şi înaintea noastră, nu se pricep să folosească drăciile astea. Adică ştiu, dar ştiu numai pe sfert. Orice telefon şi-ar cumpăra ei tot pe post de cartof îl folosesc.

Unul ca ăsta de mai sus, nici nu trebuie să ştii să-l foloseşti. El nu este pentru vorbit. El este pentru scos din Vuitton. El este pentru arătat. Te faci doar că vorbeşti la el.

La astea nici nu trebuie să răspunzi. Odată ce lumea bagă de seamă că ai un Vuitton şi mai scoţi şi un telefon din el, îi piere glasul. Se bâlbâie înainte chiar de a scoate o vorbă.

Acum, stau şi eu şi mă întreb, dacă n-ar fi util şi un e-mail cu safire de-astea. Sau măcar un Facebook.

Măcar dacă nu te emailează nimeni, să stea lumea la intrare şi să se mire când bagă parola. Să se mire şi să se întrebe, de ce vrea să-ţi scrie?


duminică, 13 martie 2011

La umbra unor frânturi de texte (2)

ElZap

"Şi, fala lor uitând-o toată
Mureau zdrobiţi, şi ca să poată
Să-şi scape capul, rupţi şi goi
Fugeau în gloată.
O, şi la ziua cea de-apoi
Vor râde-aceste văi de voi!

Tu-n gând bolboroseai o rugă
Şi nu gândeai decât la fugă,
Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus
Vestmânt de slugă
Un gând nebun mi te-a adus
Şi-acum te bate Cel-de-sus!"



(George Coşbuc - Carol Robert)

vineri, 11 martie 2011

De ce m-ar interesa?

ElZap


Motto:

Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămânda, bolnavă şi pe moarte.


(Nicolae Labiş - Moartea căprioarei)


Aud că pe undeva, prin subsolul istoriei noastre zbuciumate s-au mai găsit nişte dosare. Cineva a colaborat cu ceva. Habar nu am, cine cu cine, şi de ce, şi...

Am senzaţia că mă plimb printr-un muzeu cu rafturile pline de cioburi lipite unul lângă altul, spre a întregi un adevăr mincinos. Atunci când istoria fabrică în serie minciuni nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să le ignori.

Nu ştiu dacă X a colaborat cu Y, nu ştiu de ce a colaborat, nu văd de ce m-ar interesa. Pur şi simplu nu mai vreau să aud povestea asta. Nu-mi ţine de cald sau de frig, nici de foame, nici de sete. Un fapt banal care trebuie bifat şi atât.

Şi de ce m-ar interesa?

De ce m-ar interesa, când oamenii încep să se arunce de la balcoane, împinşi de cea mai cruntă disperare? E o disperare reală, nu una teatrală, precum ţipetele isterice ale celor care doresc ceva de care nu au nevoie. Unii se aruncă sub nasul unui prim-ministru tot atât de indiferent precum ţăranul care priveşte cum îi pică o pară din plopul din faţa casei.

Unii nu se aruncă de la balcoane, ca să poată fi înmormântaţi creştineşte, ca să nu-şi facă de râs copiii, care nu i-au vizitat de câţiva ani. Ăştia iau un pumn de hapuri şi adorm liniştiţi, visând o lume care ar fi putut să fie.

De ce m-ar interesa, când ţara arată mai rău decât după un bombardament nuclear? Peste tot numai ruine. Peste tot numai câmpuri invadate de natură, aşa cum a fost ea la începutul începuturilor.

Degeaba ne tot amăgim cu vorbe. Vorbele nu fac să crească cartofii la super-market. Vorbele lărgesc pustiul nostru cel de toate zilele. Prin anii cincizeci şi ceva, oamenii îşi hrăneau porcii cu cartofi. Cartofii mai frumoşi îi foloseau ei, că de pâine nu se putea vorbi. Nu se putea vorbi, decât dacă ştiai ruseşte. Atunci îi vânam pe cei de ce au luptat în răsărit. Acum nu am luptat nicăieri, dar cartofi tot nu avem. Am putea hrăni porcii cu portocale, dar norocul nostru e că nu avem porci. Toţi porcii s-au făcut domni. Pe atunci se făceau tovarăşi cu haină de piele doar porcarii. Porcii nu.

De ce m-ar interesa, când dosarele astea sunt scoase la atac, precum ai scoate un pion, un cal sau o tură? Nici cai nu prea avem, deşi avem călăreţe. Avem numai nebuni, dar pe ăştia nu-i scoţi la atac. Ei atacă noaptea, ca orice negustor cinstit şi neprins. În haită.

Dosarele se scot, numai dacă e nevoie. Cele mai multe se dosesc, că de aia sunt dosare. Se dosesc, nu pentru că unii nu ar fi ciripit ceva. Se dosesc pentru a nu se mai şti ce au făcut alţii. Ăia despre care s-a ciripit.

De ce m-ar interesa, când ar fi trebuit să fie citite cu glas tare, în pieţele publice, toate dosarele, nu numai cele alese? De ce nu am vrea să-i ştim şi pe cei ce au colaborat pe alte planuri, pe alte ţinuturi, dar mai ales cu alte scopuri. Poate că noi am vrea, dar nu vor ei. Doamne, câte nemernicii ne-ar fi dat să aflăm. Pe unele o să le aflăm odată. Pe cele mai multe nu le vom afla niciodată.

De ce m-ar interesa, când cei îndrituiţi să organizeze ţara cum îi taie pe ei capul, o lasă de izvelişte? Ba se mai şi bucură când statisticile mai scot un milion de români la cerşit sau la muncă prin alte ţinuturi. Sau la furat, că pe la noi n-au loc de ei. Cincinalele post-decembriste se fălesc cu numărul de indivizi scoşi la pensie. Scoşi la pensie în speranţa că nu mai au mult de trăit, că pensiile oricum au fost topite. La fel ca uzinele, căile ferate, combinatele, flota, etc.

Jupâne, te-i interesat cumva de flotă în anii ăştia din urmă? Măcar de curiozitate. Sau de ochii lumii. Flota nu e o vaporoasă blondă care pluteşte prin visele matale.

Am auzit cumva în anii din urmă cu se zvîrcolesc în ţepe, bandiţii de care făceai vorbire? De la înălţimea poziţiei tale ai fi avut posibilitatea să le fi spus o vorbă de îmbărbătare.



joi, 10 martie 2011

La umbra unor frânturi de texte (1)

ElZap


Ce aş mai putea adăuga, când nimeni nu are chef să asculte?
Readuc aici nişte fragmete, ce se vor usca sub privirea noastră nepăsătoate.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.





luni, 7 martie 2011

duminică, 6 martie 2011

Vremea cumplitelor gorgone

ElZap

Lumea s-a umplut de vitejie. Peste tot sunt numai urmase ale temutelor gorgone.

Medusa by Carvaggio

Sau gorgoni, dacă sunt cumva şi gorgone de genul invers. O să dau cu întrebarea pe un site specializat în chestii cu facebook-uri pluraliste.

Astea unt ceva de speriat. E de-ajuns să pună puşca la ochi şi să o îndrepte spre un invizibil de orice origine ar fi el, că ăla cade-n coadă şi aşa rămâne. Se zice că nici nu ar trebui să apese pe trăgaci. Dacă japonezii ar fi avut nişte gorgone, nici n-am fi auzit de Hiroşima. Bombele alea ar fi îngheţat în aer. Am fi avut un muzeu de gheaţă cu bombe nucleare.

Aşa e în războiul modern. Nu se poartă decât cu nişte amazoane, cu nişte gorgone, cu naiba ştie ce-or fi ele. Toate sunt clar de vârsta a trei spre a cincea şi peste.

Mint ăia care spun că e o diversiune, că babele astea ar fi nişte juni instruiţi în agenturile străine. Ştiu eu că e o diversiune, că era un banc pe vremea când erau doar două lagăre şi ceva nealiniate pe mantinelă.

Îl reproduc aici, atât cât pot eu să dau cu copy-paste.

„un tractor ara pasnic la granita sovieto-chineza când a fost atacat miseleste de o escadrila de avioane rusesti. Tractorul chinez a ripostat ferm, doborând 15 dintre atacatori.”

Diversiune! Diversiune! Diversiune!



Kalinka

Viburnum opulus snowball tree






sâmbătă, 5 martie 2011

Aşa s-a clădit cleptocraţia

ElZap

De câte ori trec pe lângă el las capul în jos. El trece înainte cu privirea pierdută, visând poate la un viitor pe care nu-l va avea niciodată. Nu din cauza mea, dar faptul că sunt contemporan cu oamenii care i-au curmat dreptul de a fi cineva, mă face să vomit de câte ori mă privesc în oglindă.

Îl ştiu de pe când era de-o şchioapă. Un băieţel liniştit, mult prea liniştit faţă de media colegilor săi.

Termină liceul cu o notă mai mult decât onorabilă. Se avântă spre Facultatea de Arhitectură, împreună cu nenumăraţi piloşi care intră doar după ce încearcă de nenumărate ori. Intră fără probleme, cu o medie aproape de zece. Aşa se intra acolo, pe vremea aceea. Acum nu ştiu, dar am informaţii că nici azi nu se intră chiar fluierând.

L-am întâlnit de nenumărate ori pe când era încă student. Student la arhitectură. Era cineva, nu un terchea-berchea visând la etnobotanice! Totdeauna respectuos, schimba cu mine două trei fraze şi pleca mai departe.

Uneori îl întâlneam la braţ cu câte o fată. Ce e rău în asta? Fiecare din noi am încercat să punem aripi unor vise. Şi câte vise nu am mai risipit! Unele care au împins noiane de zăpezi în crengile cireşilor japonezi. Probabil o colegă. Era nalt, bine făcut, cu o privire inteligentă, dar lipsită de umbra aceea de copil încrezut, pe care-o afişează exemplarele bovine de Dorobanţi.

Termină cu puţine sutimi sub media zece. Ajunge consilier la o primărie. Pe merit şi pe pe felia lui desigur.

Funcţia asta i-a schimbat viaţa. Definitiv. Fără nicio posibilitate de întoarcere.

Încep intervenţiile. De sus, de jos, din lateral. Cu bani, cu ameninţări, cu ifose. Omul rezistă. Niciodată nu a vorbit nimănui despre calvarul său. Calvarul unui om care a cerut foarte puţin de la semeni săi. A cerut să fie lăsat să fie corect. A rezistat o vreme.

Într-o zi am aflat că era internat în spital. Nu făcuse atac de cord. Cei ce l-au ameninţat s-au ţinut de cuvânt. Într-una din seri o conducea pe prietena lui acasă. Haidamacii au năvălit în haită. L-au umplut de sânge. Se pare că lovitura la cap i-a afectat viaţa mai mult decât toate loviturile la un loc.

A început să aibă pierderi de memorie, să devină încoerent. Violent nu a devenit niciodată. Acum face de două ori pe lună nişte injecţii extrem de scumpe. Îl ajută cei apropiaţi.

Dacă nu ar fi fost consilier, intransigent pe de-asupra, acum ar fi căsătorit, cu copii. Aşa... se plimbă cu privirea în gol, poate chiar inconştient de nenorocirea care s-a abătut asupra lui.

Dacă aţi ajuns până aici, nu trebuie să vă gândiţi că am scris textul ăsta pentru că vreau să-l ajutăm cumva. Nici nu cred că realizează ce este acela ajutorul semenilor. Este o legumă. Una care nu ştie când trebuie să coboare din tramvai sau din maşină. Nu ştie să spună în ce loc se află, dacă este sunat pe telefon.

Nu am scris nici pentru a stoarce o lacrimă de la persoanele mai sensibile. Nici eu nu pot să las să cadă o lacrimă. Sunt prea împietrit de lumea în care trăim.

Şi atunci?

Am scris pentru a vă cere să vă priviţi în oglindă ori de câte ori aveţi în minte o cale ocolită prin care aţi putea ajunge îmbuibaţi.

Să vă amintiţi de privirea aceea care cade în gol peste visele voastre de mărire, la fel ca o ghilotină.

Să vă amintiţi că un om are viitorul definitiv închis, din cauza unor semeni de-ai mei. Poate şi de-ai voştri.

Să vă gândiţi că puteţi trăi fericiţi, într-o lume alta decât cea pe care am clădit-o.



Roşii defecte

ElZap

Acum câteva luni am mers la doctor.

Începusem să mă bănuiesc singur. De paranoia.

De la nişte roşii mi s-a tras. Le bănuiam că sunt defecte. Stricate nu erau, că le-aş fi zis alterate. Şi nici desfrânate nu era, că de-abia s-au dat jos de pe spalier, nu de pe videochat. Săracele nu auziseră încă nici măcar de Facebook, de hi5 sau de meebo.

Roşii erau, deşi numai roşii nu erau. Le mâncam cu ochii. Doar cu ochii, că după primul test gustativ, îmi provocau dezgust. Aveau gust de nimic, miros de nimic, dar aveau culoare de roşii, ce mai.

Roşiile au fost simptomele bolii. Sau simptomul, dacă vreţi, că de la roşii s-a întins la alte chestii.

Am început să bănuiesc brânza, sucurile astea supernaturale, florile luate din colţul străzii, de care nu se apropie nicio albină (şi albinele au dat în paranoia!?).

Acum boala s-a întins la presă, la mass-media în general, la CNA, la CNSAS şi la alte comitete şi comiţii. Feriţi-vă să nu vă întâlniţi cu mine. În mod sigur o să vă bănuiesc de ceva. De altfel nu prea aveţi cum să vă întâlniţi, devreme ce nici nu exist. Sunt o banală maşină virtuală care a fost proiectată să scrie texte.

Când deschid televizorul îmi pun masca de gaze pe figură. Mi-e teamă să nu mă intoxic.

De internet nici nu mai încape vorbă. Cum caut un subiect de actualitate, peste mine se revarsă fluvii de ştiri. Toate una şi una. Nimic nu e policolor. Totul e alb ca varul sau negru precum ugerul lui Satan. Dacă e negru, e de la sine înţeles că şi laptele pe care vreau să-l mulg de-acolo tot negru e. Ca şi brânza, ca şi caşcavalul, ca şi iaurtul. În iaurtul ăsta n-are sens să suflu, că ia foc. Ia foc agenţia de ştiri, vreau să zic.

Chestia e cu doctorul. Cu doctorul mi s-a înfundat. S-a defectat şi el. În loc să-mi dea o bulină acolo, un placebo măcar, el m-a făcut nebun. Zicea că sunt sănătos, că nu am nimic cu capul, că aşa sunt roşiile astea, că şi presa e la fel, etc. etc.

Aşadar acum sunt sănătos!

Sunt sănătos dar trebuie să am grijă de domnul doctor. El este în spital. L-au băgat în cămaşă de forţă. Îl tratează numai cu roşii.

Cică i-au zis că nu trebuia să-mi spună că sunt sănătos. Că acum toată lumea o să afle ce nu trebuia să ştie decât o anumită ELITĂ.

Aşadar asta e? ELITA este. Şi ea nu este defectă?

joi, 3 martie 2011

Porumbeii atomici

ElZap

Motto:

"Nu ştiu cum se va lupta în al treilea război mondial, dar pot să vă spun ce vor folosi în al patrulea - pietre!"
Albert Einstein


De unde era să ştie genialul savant, că se vor inventa porumbeii? De unde era să ştie el că de la un pui ca vai de mama lui, ca ăsta de mai jos de exemplu, ni se va trage sfârşitul veacurilor?

Pigeon 6536

De unde era să ştie el că prăpădenia asta de pui o să ajună un fioros terorist gata să ucidă cu sânge rece tot ce-i iese în cale? Ăsta atacă din orice poziţie, loveşte din picioare, din aripi, din cap şi în cap, trage din ambulanţe, din clopotniţe, din cristelniţe, şi de unde vreţi. Este spaima celor mai consolidate democraţii.



















Şi când te gândeşti că o să fie armate de astfele de porumbei invincibili. Cum să se apere bieţii oameni de aceşti monştri? De unde să facă ei rost arme? De unde să facă rost de drone, de elicoptere, avioane şi portavioane? Mai ales că banii sunt număraţi. O parte din ei se vor duce la copiii subnutriţi, alţii pe manuale gratuite pentru tinerii din Dorobanţi (care se specializează în fiecare seară în videochat), alţii sunt destinaţi culturii (de etnobotanice mai ales), ş.a.m.d, ş.a.m.d.

Despre puiul ăsta fioros, am aflat din presă, după cum este de bănuit. Tot ce scriu eu aici, tot ce cred eu îmi este băgat pe gât de presă. De o parte a ei, desigur. Nu numai mie.

Ce bagi aia scoţi. Ce ne bagă presa în cap aia credem. Acţionăm după cum ne taie capul, iar capul ne trage şi după ce ni s-a băgat în el. E drept că din chestia asta se scoate un insignifiant epsilon, reprezentând jurnalismul care s-a culcat pe laurii idealismului bleg. Se mai scoate ceva şi din cauză de analiză critică pe text, dacă ai timp şi cap să o faci. Restul e format din resturi. Rămăşiţe de presă. Mărunţiş ar spune unii.

Aşadar, nu ne rămâne decât să doborâm toţi porumbeii de pe cerul planetei, inclusiv Porumbelul Păcii! Al lui Pablo Picasso, desigur. Numai atunci vom avea pace deplină pe planetă.

Sau poate găsim o altă soluţie.

Poate îl tragem de mânecă pe jurnalistul care a lansat o astfel de ştire. Poate nu a fost doar jurnalist.

Până ne hotărâm cum rezolvăm problema asta complicată, eu zic să citim niţel din Topîrceanu. Poate ne vine mintea la cap.

— I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
... Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
— Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!