Aşa s-a clădit cleptocraţia

ElZap

De câte ori trec pe lângă el las capul în jos. El trece înainte cu privirea pierdută, visând poate la un viitor pe care nu-l va avea niciodată. Nu din cauza mea, dar faptul că sunt contemporan cu oamenii care i-au curmat dreptul de a fi cineva, mă face să vomit de câte ori mă privesc în oglindă.

Îl ştiu de pe când era de-o şchioapă. Un băieţel liniştit, mult prea liniştit faţă de media colegilor săi.

Termină liceul cu o notă mai mult decât onorabilă. Se avântă spre Facultatea de Arhitectură, împreună cu nenumăraţi piloşi care intră doar după ce încearcă de nenumărate ori. Intră fără probleme, cu o medie aproape de zece. Aşa se intra acolo, pe vremea aceea. Acum nu ştiu, dar am informaţii că nici azi nu se intră chiar fluierând.

L-am întâlnit de nenumărate ori pe când era încă student. Student la arhitectură. Era cineva, nu un terchea-berchea visând la etnobotanice! Totdeauna respectuos, schimba cu mine două trei fraze şi pleca mai departe.

Uneori îl întâlneam la braţ cu câte o fată. Ce e rău în asta? Fiecare din noi am încercat să punem aripi unor vise. Şi câte vise nu am mai risipit! Unele care au împins noiane de zăpezi în crengile cireşilor japonezi. Probabil o colegă. Era nalt, bine făcut, cu o privire inteligentă, dar lipsită de umbra aceea de copil încrezut, pe care-o afişează exemplarele bovine de Dorobanţi.

Termină cu puţine sutimi sub media zece. Ajunge consilier la o primărie. Pe merit şi pe pe felia lui desigur.

Funcţia asta i-a schimbat viaţa. Definitiv. Fără nicio posibilitate de întoarcere.

Încep intervenţiile. De sus, de jos, din lateral. Cu bani, cu ameninţări, cu ifose. Omul rezistă. Niciodată nu a vorbit nimănui despre calvarul său. Calvarul unui om care a cerut foarte puţin de la semeni săi. A cerut să fie lăsat să fie corect. A rezistat o vreme.

Într-o zi am aflat că era internat în spital. Nu făcuse atac de cord. Cei ce l-au ameninţat s-au ţinut de cuvânt. Într-una din seri o conducea pe prietena lui acasă. Haidamacii au năvălit în haită. L-au umplut de sânge. Se pare că lovitura la cap i-a afectat viaţa mai mult decât toate loviturile la un loc.

A început să aibă pierderi de memorie, să devină încoerent. Violent nu a devenit niciodată. Acum face de două ori pe lună nişte injecţii extrem de scumpe. Îl ajută cei apropiaţi.

Dacă nu ar fi fost consilier, intransigent pe de-asupra, acum ar fi căsătorit, cu copii. Aşa... se plimbă cu privirea în gol, poate chiar inconştient de nenorocirea care s-a abătut asupra lui.

Dacă aţi ajuns până aici, nu trebuie să vă gândiţi că am scris textul ăsta pentru că vreau să-l ajutăm cumva. Nici nu cred că realizează ce este acela ajutorul semenilor. Este o legumă. Una care nu ştie când trebuie să coboare din tramvai sau din maşină. Nu ştie să spună în ce loc se află, dacă este sunat pe telefon.

Nu am scris nici pentru a stoarce o lacrimă de la persoanele mai sensibile. Nici eu nu pot să las să cadă o lacrimă. Sunt prea împietrit de lumea în care trăim.

Şi atunci?

Am scris pentru a vă cere să vă priviţi în oglindă ori de câte ori aveţi în minte o cale ocolită prin care aţi putea ajunge îmbuibaţi.

Să vă amintiţi de privirea aceea care cade în gol peste visele voastre de mărire, la fel ca o ghilotină.

Să vă amintiţi că un om are viitorul definitiv închis, din cauza unor semeni de-ai mei. Poate şi de-ai voştri.

Să vă gândiţi că puteţi trăi fericiţi, într-o lume alta decât cea pe care am clădit-o.