Postări
ElZap
Nu urlu, aşa cum şi-ar închipui cei cărora le-a intrat în obişnuinţă statul cu castronul de tablă în mână pe la toate sindrofiile, la care gazda este pregătită cu polonicul spre a răsplăti cu gulaş, ploconirea de bună voie a veşnicului îmbuibat-flămând.
Nu urlu, pentru că mi-am făcut un "modus vivendi" din a sta şi a judeca drept, atât cât îmi stă în putinţă, frumosul şi jegul uman, indiferent de unde ar veni aceste extreme ale comportamentului indivizilor pe care-i întâlnesc în drumul meu.
Nu urlu, pentru că am învăţat de "pe când mă dam pe gheaţă" că oamenii ireductibili nu pot fi convinşi în nici un fel să-şi schimbe modul lor de a fi. Ei o ştiu pe-a lor, o ţin pe-a lor, nu au alternative de a judeca lumea în care trăiesc, nu au îndoieli ci doar certitudini cretinode.
Nu urlu, pentru că am posibilitatea de a comenta la rece faptele, am posibilitatea de a aşeza ca într-o oglindă aceste fapte şi de a le cere lor să să se privească în această oglindă.
Aşadar...
De la demnitatea la care are dreptul orice grup trăitor pe acest pământ...
... şi până la răbufnirile unor resentimente primitive...
... pe care nici săracul YouTube nu le mai rabdă ... nu e decât un singur pas.
Un pas mic, ca o paranteză care închide întregul conţinut al unui fenomen greu de înţeles.
Nu urlu, pentru că am posibilitatea să-ţi amintesc nişte versuri.
"Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape;
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă)
Obscuritatea ta — de suprafaţă,
Şi profunzimea ta — de două şchioape."
Atât.
Nu urlu, aşa cum şi-ar închipui cei cărora le-a intrat în obişnuinţă statul cu castronul de tablă în mână pe la toate sindrofiile, la care gazda este pregătită cu polonicul spre a răsplăti cu gulaş, ploconirea de bună voie a veşnicului îmbuibat-flămând.
Nu urlu, pentru că mi-am făcut un "modus vivendi" din a sta şi a judeca drept, atât cât îmi stă în putinţă, frumosul şi jegul uman, indiferent de unde ar veni aceste extreme ale comportamentului indivizilor pe care-i întâlnesc în drumul meu.
Nu urlu, pentru că am învăţat de "pe când mă dam pe gheaţă" că oamenii ireductibili nu pot fi convinşi în nici un fel să-şi schimbe modul lor de a fi. Ei o ştiu pe-a lor, o ţin pe-a lor, nu au alternative de a judeca lumea în care trăiesc, nu au îndoieli ci doar certitudini cretinode.
Nu urlu, pentru că am posibilitatea de a comenta la rece faptele, am posibilitatea de a aşeza ca într-o oglindă aceste fapte şi de a le cere lor să să se privească în această oglindă.
Aşadar...
De la demnitatea la care are dreptul orice grup trăitor pe acest pământ...
... şi până la răbufnirile unor resentimente primitive...
... pe care nici săracul YouTube nu le mai rabdă ... nu e decât un singur pas.
Un pas mic, ca o paranteză care închide întregul conţinut al unui fenomen greu de înţeles.
Nu urlu, pentru că am posibilitatea să-ţi amintesc nişte versuri.
"Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape;
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă)
Obscuritatea ta — de suprafaţă,
Şi profunzimea ta — de două şchioape."
Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu