vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun fericit




Update 1:
















Update 2:

La un pas de casa lui Moş Crăciun.
(ăla al lor)


View Larger Map


Update 3:

Pentru poze:





Update 4:

Şi satul lui Moş Crăciun în direct:







miercuri, 8 decembrie 2010

Nu ajunge, vream să zic...


Tudor Arghezi - Talharul pedepsit

Curat violare

ElZap


Uite de-aia mai deschid eu cartea lui Caragiale, ca să nu uit ce ne învăța el. Mă bazez pe vorbele Eclesiastului, se înțelege. Alea cu nimic nu-i nou sub soare.

Ieri, neavând eu treabă, mă uit pe scrisoarea aia pierdută. Uite-acilea. Minutul doi fix și ceva.



Păi, pierdută nu era, că s-a multiplicat în câteva sute de scrisori de le zice acuma... mirrors. Habar n-am de ce o copie se numește în zilele noastre oglindă. Poate că așa trebuie să se numească.

Și nu mai pricep eu de ce-i spune violare. Asta de azi, că aia de-atunci s-a comis fără consimțământul violatului.

Gurile rele spun că asta de-acum a fost cu bună înțelegere. Numai pe la actul doi sau trei a gângurit Zoițica aia a lor că n-ar mai vrea. Siguri nu suntem, că toți martori la eveniment erau muți. Trebuie doar să dăm crezare celor două Zoițici de pe la ei de poartă numele de cod Miss A și Miss W (dubluveul ăsta vine în mod sigur de la Walter, că dacă venea de la Tipătescu se scria T cu coada în sus). Și cum n-am da crezare unor pioase profesioniste?!

Acum Ghiță Pristanda stă cu pălăria în mână și așteaptă să primească o renumerație babană. Păi la ce ispravă a făcut chiar că merită.

Am uitat să vă spun că lui Ghiță i-au schimbat ăia uniforma. Acuma are una de camuflaj. După pamblica de la pălărie l-am recunoscut.

Are una cu pătrățele. Cam ca tabla de șah.

Lumea nu joacă șah pe pambilca asta a lui Pristanda. Lumea joacă șotron.

Las'că merită!


marți, 7 decembrie 2010

Dă-te Radule legat!

ElZap



„Nu este nimic nou sub soare”, spunea Eclesiastul. Și mai apoi a adăugat: „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece”.

De unde știa el treburile astea e greu să mă pronunț, dar se pare că le știa de undeva, devreme ce „nimic nu e nou sub soare”.

Numai sărmanul Radu nu știa. Sau poate știa și vroia să încerce marea cu degetul.

Cine l-a pus pe Radu mamii să se pună pe băute cu ăia de au gologani. Poate nici nu a băut, dar ăia l-au băgat la înghesuială. De fapt nici nu l-au înghesuit ăia. L-a înghesuit potera, după cum ne spune cântecul. Ei doar l-au acuzat de toate alea. Poate l-au acuzat și de hărțuire sexuală, mai știi? Deși, dacă stau să mă gândesc, tot ei au fost cei care au violat pe toată lumea. Da, dar asta este dreptul lor. Ei au dreptul, cam cum aveau dreptul primei nopți boșorogii ăia de se numeau șefi de trib, cacici, șamani sau cum i-o fi chemând. Deh, ăia erau personalități, oficialități. Soțul nerăbdător primea ce a rămas după.

Geaba te lauzi tu că ești voinic cu fruntea lată, că ăia tot te umflă. Te umfă și te aruncă în temniță. Acolo o să-ți putrezească oasele. Ei nu au fruntea lată, dar au ceafa groasă și nas subțire.

Dar restul?

Restul o să rămână un simplu rest, adică o mulțime neglijabilă, o mulțime de măsură nulă. Și ce crezi c-o să facă restul ăsta? Păi o să facă ce face restul de mii de ani încoace. O să se pună la băut cu ăia de au gologani. O să te bălăcărească cotra-cost.

Doar nu crezi că o să intri în legendă? Până și Radul de mai sus a intrat
în legendă din pură întâmplare, sau poate doar din calcule politicianiste despre care nu ni se spune nimic în cântarea de mai sus.

Pe restul ăsta o să-l pună ăia de au gologani cu botul pe labe. I-au pus ei pe toți. Nimenea n-a scăpat până acum.

Și mâine?

Ce întrebare stupidă.

Mâine „... pe-aceeaşi stradă solitară
Vor trece îndrăgostiţii pe-nserat,
Visând în fiecare primăvară
Un vis pe care şi tu l-ai visat.”





duminică, 5 decembrie 2010

Ilenuţa tractoristă

ElZap

Vouă nu vi s-a făcut dor de cântecul ăla?
Parcă se numea Ilenuţa tractorista, dacă nu mă înşel.

În lipsa lui vă aduc aici o horă. A tractoriştilor. Cam tot pe-acolo vine şi chestia asta.




Ilenuţa aia s-a stins demult, iar mai nou s-au topit şi tractoarele. Pasămite de dorul ei, al Ilenuţei. Cine să conducă în vremurile noastre tractoare? Tractoarele s-au topit, navele au luat-o la vale, drumurile se urcă la cer... Minuni după minuni.

Ştiu că o să-mi zică A.M. că am înnebunit. O să-mi zică aici sau prin vecini, contează prea puţin. S-ar putea chiar să aibă dreptate. În ziua de astăzi dacă nu înnebuneşti puţin s-ar zice că nu eşti sănătos la cap.

De ce m-a apucat aşa dorul de Ilenuţa aia tractorista? S-o luăm metodic. Pe puncte, aşa cum am învăţat pe la şcoală.

1.
Păi, decât să stea femeia aia de nebună în fruntea satului, tot mai bine era că se urca pe tractor. Nu se urcă pe tractor, cine ştie pe cine se urca. Cine ştie dacă nu i se urca la cap. Pe tractor era perfect pentru familia ei. Tractorul ţinea, cât să o suporte pe dumneaei.

2.
Odată urcată pe tractor, s-ar zice că avea femeia treabă Dacă n-ar fi avut şi-ar fi făcut ea treabă, şi asta n-ar fi fost tocmai bine. Cine dracului mai ştie ce-i trecea prin cap nebunei? O să-mi ziceţi că seara venea ruptă de oboseală, că nu făcea faţă, că bla-bla. Aiurea! Abia atunci duduiá dudúia. Dacă tot e să tragă de fiare, măcar s-o facă cu un folos, acolo. Creşte prazul, cresc cartofii, cresc roşiile. Restul se învaţă fără şcoală.

3.
Mie mi s-a făcut frică de duduile astea puse pe intrigi, pe uneltiri pe la palate şi pe sub baldachine. Tu o iei de sfioasă şi ea te dă în gât, când ţi-e lumea mai dragă. Acum e cu tine, dar mâine mai ştii tu cu cine o să fie? Că n-ar fi cu tine n-ar fi mare bai, dar dacă te trezeşti cu ea în tabăra duşmanilor? La câte-i trec prin capul ăla blond, mai ştii?

4.
Apoi, de la vârstă orice fată trebuie să aibă un rost. Dacă nu are, o ia pe arătură. Prin Dorobanţi, că acolo creşte prazul, cresc castraveţii muraţi, morcovii, sau alte chestii de-astea. Nu se apucă nebuna să umble după silicoane, după clostridium botulinum ca să-i facă look-ul, după tot felul de fierari care să-i bage un body piercing unde nici cu gândul nu gândeşti? Până dă în sida, de care scapă repede ca să dea în altcineva. Aşa zice ea, deşi aş crede că el a scăpat de ea. Ce credeţi că a făcut cânda scăpat, e lesne de înţeles. Ne spune chiar Topârceanu.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire si trei parastasuri!


Greu să-i rezişti ăsteia două ceasuri, când după un singur ceas treci la mişcări necontrolate, de om scăpat de la balamuc.


Acum, dacă ar fi să mă iau după Topârceanu, şi mi-ar da mâna eu aş înălţa vreu două duzini de mănăstiri. O duzină în care să le bag pe toate piţipoancele, pe toate nebunele ce se cred talentate, pe toate şmecherele astea.

A doua duzină aş face-o drept mulţumire că am scăpat de ele.

De ce nu vrea să vină şi la mine Moş Nicolae învingătorul în seara asta? Nu că i-aş cere ceva, dar măcar să mi-i ia pe ăştia de pe cap şi tot ar fi o afacere.


sâmbătă, 4 decembrie 2010

Samurache

ElZap

Vă mai amintiţi de bietul Samurache?

Ăla de s-a trezit lătrând în front fără aprobare de la "Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare"? Micuţul ăla amărât despre care ne povestea Grigore Alexandrescu pe vremurile demult apuse?



Ăla de n-a înţeles o iotă din cuvântarea democratică a pugleului gâlcevitor, care-i preda o lecţie de democraţie unui bou oarecare, nenominalizat în fabula cu pricina? Bănuiesc că Alexandrescu l-a lăsat aşa fără nume pentru că nu era defectiv de plural, ba am putea spune că era un bou comun, din categoria acelor pe care-i întâlnim pe la toate intersecţiile unde se pune de câte un festival cu cântări, mititei şi alte bunătăţi ascunse privirii muritorilor de rând.

Ce-i spunea Samson boului dispus să-l asculte cu evlavie? Păi, el îi aducea la cunoştinţă cum că:

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.


Aşa o fi, dar eu zic că egalitatea asta se impune a fi verificată.
Că dacă nu o verificăm păţim ca ăla de şi-a dat cu dreptul în stângul şi a întrat cu ambele picioare taman unde nu-i fierbea lui oala, adică în chestia aia de se cheamă pe englezeşte cablegate.

Habar n-am cum s-ar traduce pe la noi, că pe-aici nu-i nevoie să te bârfească nimenea telegrafic la poarta cea nouă. La noi se înjură lumea bună face to face, ca la uşa cortului.

Să nu fi auzit ăla de trăgea cu urechea la capătul cablului replica lui Samson?
Aia în care-i bagă-n capul lui mic:

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.

Şi ce trebuia să facă în aste condiţiuni bietul Samurache?
Eu zic că avea la îndemână nenumărate soluţii elegante pentru a se afirma pe plan jurnalistic, ca să zic aşa.

Bunăoară, ar fi putut chelălăi cât pofteşte la lună, la coadă, sau de ce nu la prăpăditul ăla de coteţ în care îşi roade coaja de pâine pe care i-o aruncă cu dispreţ stăpânul cel mare. Ce treabă avea el să se bage în treburile coteţului ăla somptuos şi coliliu?

Ar fi putut să-i latre după partitură pe lupii, pe urşii sau pe leii care erau hăăăăt departe. Ăia oricum nu l-ar fi auzit, aşa că ar fi trecut drept un căţel viteaz în ochii contemporanilor, cam aşa cum au făcut confraţii mei bipezi cu carnet dosit şi cu stele unde trebuie, ca să nu mai vorbesc de ăia cu stagiu prin străinătăţuri. Dacă leii ăia erau morţi şi îngropaţi cu atât mai bine, că doar nu devii erou luptându-te cu un leu în carne şi oase, cu unul împăiat.

Sau putea să tacă, lăsând democraţia plină de transparenţă să se fâţâie underground. Să nu fi auzit Samurache ăla de peste mări şi ţări de hainele cele noi ale împăratului? Aş putea să-i spun eu acum povestea, dar ce folos?




Acum se vede treaba că Samson a pus potera pe urmele lui şi i-a tăiat şi cablul prin care privea pe gaura cheii ca să vadă cum se-njură lumea cea bună.

O fi România o ţară mică, dar nu strica să fi citit domnul ăla şi nişte poveşti de pe la noi. Poate şi-ar fi scăpat pielea.

vineri, 3 decembrie 2010

Guţă Popândău

ElZap

..."Dragă verişoară,
Ai auzit ca P.P.K. se-nsoară
şi vrea să ia o fată din Buzău ?..."

Pe alta scrie numai: "Cugetare :
Amorul e un lucru foarte mare."
Şi iscăleşte : Guţă Popândău.


(George Topârceanu - Albumul)

Aşadar P.P.K.-ul ăsta se însoară. Nu numai că se însoară, dar îşi ia o o fată taman din Buzău. Asta ca să fie nenorocirea completă.

Aşa spunea şi Popândău, că tot nu avea ceva de spus.

O lume de nebuni. Păcat că Guţă ăla nu ştia de OSIM. (ăsta e Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) Nu ştia guţă ăla, lucru care însă nu i-a scăpat blondei de Buzău. Ea a depus-o!



Acum OSIM-ul ştie cine pe cine iubeşte. Ce nu ştie el este cât timp ţine iubirea asta nebună sau nebunia asta iubăreaţă.

Sau iubăreaţa asta ... cum zisei.

Nici nu ştiu dacă Guţă ăla o fi fost rudă cu Guţă ăsta.

Ăsta face vorbire de o mie de cocoşei, ca să fie masa bogată. Să fie o aluzie?


miercuri, 1 decembrie 2010

Azi



"Şi-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.

Dezmierzi o lumină?
Se stinge… De-acum
Ţi-e mâna de tină,
Obrazul de fum."



luni, 29 noiembrie 2010

Paranoia

ElZap

Cică boala asta ar ţine de minte, sau poate de lipsa ei. Despre un paranoic unii ar spune că i-a luat Dumnezeu minţile. Poate aşa este, că nu degeaba sunt unii mai deştepţi decât alţii.

Ca să despicăm firul în patru (şi luând doar ce ne interesează), paranoic ar fi unul care suferă de mania persecuţiei. Dacă X crede că cei din jur îl bârfesc la greu, am zice că este puţin paranoic.

Numai că...

De câte ori nu aţi asistat la scene de genul celei de mai jos?

Vine X în vizită la familia F după o lungă perioadă în care nu s-au văzut nici măcar la telefon. Scene de efuziune, de încep să-ţi dea lacrimile. La plecare aceleaşi scene. Abia acum cade masca. Gazda cea excesiv efuzionată, se uită dacă X a ajuns destul de departe şi dă drumul la opinii sincere. Din nesimţit sau nesimţită n-o scoate. Ba mai adaugă şi alte epitete şarmante. Dacă X află, şi se pronunţă în consecinţă s-ar zice că el este paranoic?

Cam este, aş spune eu. Asta pentru că ar fi trebuit să ştie de la început că lumea nu e aşa cum vrea să pară. Şi dacă ar fi ştiut, de ce i-ar mai păsa?

Dar nu depre X, Z, Y sau F am vrut să scriu.

Mă gândesc cum ar trebui să se poarte înaltele feţe politice şi diplomatice după ce se deschide chestia aia de se cheamă WikiLeaks? Că până la deschiderea ei toţi se purtau numai şi numai cu mănuşi.

Oare cine este persoana care „Se teme de riscuri şi rareori se arată creativă"? E tot aia căreia i se spune şi „madame teflon”?

Dar „masculul alfa” cine o fi?

Poate aflăm cine este acel individ „vanitos şi ineficient ca lider european modern”.

Şi câte am putea afla în zilele ce vin.
Parcă am asista la desfacerea unor plăcinte cu răvaşe.
Parcă am asista la povestea aia de logică cu filosofii greci mânjiţi pe faţă. Toţi râd, dar niciunul nu ştie cine râde de el.

Politicienii ăştia or fi bolnavi de paranoia cu toţii?

Nu m-ar mira, după cele pe care urmează să le aflăm în zilele care o să vină?

Dar cei ce au deschis cutia Pandorei, de ce au făcut-o? La ordinul cui au făcut-o?

Greu de spus.
Nu cumva...?
Se prea poate.

Curiozităţi





duminică, 28 noiembrie 2010

Relâche

ElZap



















Criză

ElZap
(text în gama search)

Ieşirea din criză în 2011 este o iluzie.



sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Păcălici

ElZap
Mi se umple inima de mândrie patriotică.

Au fost nişte vremuri...

Vremurile au fost, numai că eu nu eram. Nu eram încă. Abia mai târziu m-am hotărât să fiu. Ce-i drept nici decizia asta nu mi-a aparţinut mie.

Îmi amintesc doar călătorind pe Google Map şi pe Panoramio. Pe-atunci nici astea nu erau încă făcute.

Zice-se că brigadierii au făcut asta.

E bine că au făcut şi atât. Ar fi putut să stea cu burta la soare. Ar fi putu să stea la crâşmă. Ar fi putut să meargă la discotecă. Ei la discotecă şi ele la Chippendales.

Şi mai e ceva bun în toată treaba asta. Când ăia făceau nimeni nu avea curajul să desfacă. Dacă ar fi avut, apoi acum toată calea asta ferată ar fi fost vândută la fiare vechi. Cu banii luaţi pe ea am fi avut nişte viloaie... Mamă ce vile ne mai făceam.

Cam cum s-a întâmplat cu viaductul ăsta.

Praf şi pulbere s-a ales din el. Zici că a trecut aviaţia inamică la joasă înălţime. Şi când te gândeşti că ăsta e doar un mizilic din mulţimea de isprăvi democratice. Cei slabi de inimă ar fi bine să se abţină de la acest link. Nu se ştie niciodată ce te apucă.

N-ai zice că pe viadictul ăsta au circulat odată trenuri. A intrat şi-n gura Wikipediei. Ba chiar şi în cea a Amazonului.

Acum, treburile s-au cam complicat. Sau poate doar s-au perfecţionat.

Acum nu furăm după ce s-a făcut ceva. Acum furăm anticipat. Bunăoară pădurile.

Întâi le furăm şi apoi le plantăm. De aici avem un dublu câştig. Întâi câştigă ăia de sunt puşi pe bărbieritul dealurilor şi munţilor. Ceva tot rămâne însă. Rămâne loc pentru un spectacol de zile mari. Un fel de circ ar zice unii. Un circ televizat.

Nu se mai numeşte Cântarea României. Aia nu e bună. Aia a fost de Russo. De Alecu. Acum circul se numeşte România prinde rădăcini.



Parcă am văzut chestia asta. Sau am auzit-o.




Prinde? O fi, dacă zice domnul de mai sus. Problema e că nu ştim pentru cine prinde, că dacă am şti, parcă n-ar strica să fie prins şi ăla sau ăia. Să prindă şi ei rădăcini.

Acum, mă întreb şi eu ca omul prost: oare ar putea prinde unii rădăcini în sare? Că dacă e pe-aşa, parcă ar merita să-l concurăm pe tovarăşul Miciurin.

Doamne ce corespondenţă a mai purtat ăsta cu tovarăşul Stalin. Şi ce cânepă mai făcea el pe-atunci. Roşie. Ca focul. Nici nu se compară cu cânepa asta de azi, de o găsim la etnobotanice.



Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.


Acum mă întreb care este următoarea creaţie pe care o cloceşte telespicherul nostru cel voinic. Că pe prima ne-o amintim.

Aia cu Decembrie Roşu.



vineri, 26 noiembrie 2010

joi, 25 noiembrie 2010

O oglindă

ElZap

Asta aşa ca să fie. Oricine are voie a o şperge, dar să o facă în limba spargă.



"Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de nituraşi.
Atâţia venizei de bori mărgaşi…
Atâtea alne strămătând, estrave…"


luni, 22 noiembrie 2010

O spusoare pierdută

ElZap

Motto

„Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.”


Toată lumea o dă pe șoric în zilele astea.

Poate o ține până hăt spre ignat când se rezolvă porcii. Mai nou prin asomare, că așa e la modă pe plan european.

Asomarea asta ne cam lovește și pe noi, mai ales când avem în vederea amețirea prin metode moderne. Un popor asomat? O Europă asomată? O lume asomată? Măcar de s-ar opri la asomare. Dacă se trece și la etapa următore?

Acum, despre Șoric cel propriu nu am a mă pronunța eu, că n-am competența necesară. Nici cei ce o au nu se pronunță și nu se vor pronunța multă vreme de acum încolo. Nu se pronunță fiindcă Șoricii trebuie să-și facă treaba. Sunt sigur că și-o fac.

Ceva tot nu pricep eu din bâiguiala lui Șoric.

Șoric dixit:
„Câți nu dau bani? Sunt și procurori care dau bani...”

Asta nu pricep eu.

Sau asta nu intră la izvod, cum ar fi spus „moş Istrate-voievod”?

Sau poate este păstrată pentru mai târziu, când vine o altă asomare.

Până la urmă câți sunt ăia care dau bani cu camătă?

Există printre ăia și un nume propriu, cu CNP, adresă și foncție?

Nu de alta, dar dacă ar fi să-mi cumpăr o frunză, ar trebui să mă grijesc de unde iau banii, că nu sunt puțini.

Cu frunza asta aș acoperi rușinea căderii în păcatul originar.
Așa cum a procedat...

Eva, desigur, pe vremea când Adam nu avea încă concureță.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Sarkozy vrea

ElZap

Nici nu ştiu dacă vrea Sarkozy sau vrea Franţa, că după cum văd eu nu-i chiar acelaşi lucru. Chestia e că cineva vrea. Cineva? Păi s-ar putea să mai vrea şi alţii.

Vrea un nou sistem monetar, după cum urlă presa de pe toate meridianele. Nu chiar de pe toate, că pe măsură ce presa urlă, o altă presă încearcă figura cu căluşul în gură.

Parcă ştirea asta am mai auzit-o cândva. Doamne ce tânăr eram pe-atunci! Şi ce viitor luminos se arăta în faţa omenirii. Atunci a vrut de Gaulle. A vrut el multe.

Habar n-am ce-a avut el cu sistemul ăsta monetar, dar e clar că nu i-a plăcut de el, şi unde nu-i dragoste se zice că ar fi căsătorie cu sila. Unii mai cârcotaşi ar zice că ar fi chiar un fel de viol.

Ce i s-a năzărit lui de Gaulle atunci nu ştiu, dar a început să vorbească ceva de conferinţa de la Bretton Woods. Aia prin care fraţii noştri de la răsărit,se angajau că bagă aur acolo unde au băgat hârtie. Pricepeţi dumneavoastră unde şi cum. De la răsărit?! Da, de la răsărit, că dacă o ţin tot spre răsărit pot ajunge şi în Japonia şi dacă merg mai departe şi în... Marea Bering... şi aşa mai încolo.

Aurul nu a fost băgat, în schimb a fost băgată o revoltă cum nu s-a mai pomenit. Aşa de mare a fost revolta, că de Gaulle a trebuit să plece. Uitasem să spun că revoluţia asta nu a fost în România, că pe atunci România se plimba în caleaşcă regală, că... şamd.

De Gaulle a plecat, repetând celebra frază:

Après moi, le déluge

Potopul n-a venit după plecarea lui, dar ceva tot ştia el. Ştia, dar de spus n-a spus-o. N-a spus că se referea la un potop ce avea să vină la ceva zeci de ani după. Avea să vină la noi, că tot suntem din acelaşi aluat latin.

Aluat?! Aiurea! Parcă aş fi Vanghelie. Nu a luat. Au luat. Au luat toţi, ca să fie cu socoteală. Au luat ai noştrii, dar au luat şi ai lor. Şi încă maia. Mai ia. Mai iau. Doamne ce ţi-e cu Diacritica asta. Sper să nu mă vadă, că se ia şi ea de mine. Acum secară! Se cară pe dracu. Măcar de s-ar căra. Doar proorocul Brucan ştia cât mai stau, că el a fost la cei mari în audienţă. El la ei sau ei la el?

N-a venit potopul, n-au venit lingourile, ba mai mult cei ce aveau hârtie verde au rămas cu ea, în timp ce preţul aurului s-a tot dus în sus.

Chestia e relativă, cam cum ar fi aia cu plopii care fug de tren. Aurul a stat pe loc, în timp ce dolarul a coborât de nu se mai vede. Cam aşa a fost.



A fost bine, nu-i aşa?

Sarkozy vrea, aşadar.
Charles de Gaulle a vrut.
Dar ei or să vrea?

Şi dacă n-or vrea? Ce-o să se aleagă de freza lui Sarkozy?

Om trăi şi-om vedea.

Dacă om trăi.


luni, 15 noiembrie 2010

Ce ne-or zice americanii?

ElZap

Uite că nu mai e mult până ce vor glăsui. O oră acolo mai avem şi noi răbdare.

Şi dacă o să ne spună că vine cometa?

Păi... dacă o să ne spună treaba asta, atunci o să suportăm cu mare uşurinţă criza asta planetară, de care nimeni nu se face vinovat. În timp ce noi o să ne chircim, ca să nu ne ia cometa capul, criza o să tot crească. Cei ce ştiu ce e cu ştirile astea groaznice o să se găsească la locul potrivit în momentul potrivit.

Ca la revoluţie. Aia de pe la noi. O să se şi îmbogăţească unii, că aşa-i în lumea asta. Unii se..., alţii nu se..., sau se... în sens imvers.

Vă amintiţi de romanul ăla S.F. al lui Jules Verne? Goana după meteor se numea. Unii au scăpat atunci. Noi nu avem cum, că în timp lumea s-a modernizat.

Şi dacă o să ne spună că au pus la punct o chestie tare de tot?

Ei, asta ar fi ceva. Păi ne-au cam spus de nenumărate ori. Parcă nu trebuiau la vremea asta să circule navetele alea în sus şi-n jos, mai ceva decât un montagne russe? Au spus, dar de circulat nu circulă. Cică se odihnesc, ca să poată să circule. Când? Când l-o veni vremea.

Sau poate o să ne anunţe că au un proiect pe care-l scot la lumină.

Aşa?!!?
Păi dacă-l scot la lumină, e clar că vor intra banii. La întuneric, că aşa-i cu proiectele astea.

Dar n-ar fi mai bine să stăm şi să aşteptăm?

Vorba părintelui.
Să stăm, bine să stăm, cu frică să luăm aminte.

Uite-aş s-au separat şi atunci apele. Unii au rămas sus, iar alţii au coborât în subsol ca să se ocupe de produsele petroliere. De unele numai. Vreau să zic de smoală, ca să nu mi se spună că sunt criptic.

Păi, dacă n-au vrut să stea.

Noi o să vrem, nu-i aşa?

Şi dacă ne spun că vin extratereştrii? Vin în vizită ca nişte rude îndepărtate.

Păi, dacă i-am aşteptat noi pe americani atâţia ani, de ce n-am avea răbdare şi cu extra ăştia? Avem şi răbdare. Parcă mare scofală dacă vin. Ei n-au venit? Şi cu ce ne-am ales? O să vedem cum umblă extratereştrii cu covrigi în coadă? O să... Noi ne vom ţine după ei ca să ne înfruptăm cu câte un covrig. Dacă ne dau voie, se înţelege.

Măcar gaura covrigului tot ne-o dau. Că nu-s chiar aşa de răi pe cât se spune. Am mai păţit noi lucruri mai rele şi tot aicea suntem.

Deh, unii umblă cu secera şi cu ciocanul, alţii cu steaua în cinci colţuri. De ce n-ar umbla şi ăştia cu covrigul.

Dar dacă e cumva gata muşcat? Nu s-ar zice că seamănă cu o... cu o...

Semilună! Asta vroiam să zic.

Păi asta n-a fost mai demult?

Update.

În sfârşit, misterul s-a lămurit.
Ne paşte o gaură neagră.

Tot e bine. Dacă era colorată? Nu trebuia să-mi iau acum televizor de ăla în 4 culori? RGBY. De unde să mai fac rost şi de galben. Poate de la Dragonul Roşu.




Dacă-i pe-aşa trebe să dau fuga la un dicţionar.

Vai de capul nostru. După ce am învăţat limba rusă cântând, engleza aşteptând, mai trebuie să învăţăm şi limba lui Cio-Cio San.

Doamne! Şi să nu zici că îţi vine să Mika Mori.



duminică, 14 noiembrie 2010

Hic Rhodus

ElZap

Aţi auzite de fabula atletului ăla lăudăros.
Ăla de se lăuda că la Rhodos a sărit de a lăsat lumea cu gura căscată, după cum ne povesteşte Esop.

Şi eu am auzit o poveste prin 69, pe care am şi crezut-o la vremea aceea. Ba mă şi luam la harţă cu unii care nu credeau.

Acum...

Acum mi se strecoară o umbră de îndoială în suflet.

Şi dacă nu a săltat?

Şi dacă nu a fost nici un salt gigant pentru omenire?

Căci istoria nu cunoaşte situaţii în care tehnologia să fi dat îndărăt.

Nu ştiu ca să fi renunţat unii la plugul cu brăzdar de fier, aşa dintr-o toană.

Şi nici Columb nu s-a întors în Europa doar ca să ne spună poveşti de adormit copiii, despre oamenii pe care i-a văzut pe unde a umblat el.

Şi nici omenirea nu a renunţat la construcţia locomotivelor cu acare să alerge pe drumuri de fier. Cu excepţia României, desigur. Cu România însă e o altă poveste.

Şi nici stimatele noastre consoarte nu au aruncat pe fereastră maşina de cusut, ca să se bizuie exclusiv pe ac şi pe degetar.

Nu ar fi mai înţelept să mă iau după René Descartes? Ăla cu... Dubito ergo cogito...

Întreb şi eu ca prostul.
Nu dau cu parul.

Că dacă atunci, la Rhodosul ăla al lor ar fi săltat... acum nu ar sta cu lunile pe rampă, ca să tot verifice dacă curge au nu curge...

Să fi fost atunci luaţi de proşti?
Chiar aşa?!

Şi dacă mai există şi alte poveşti, pe care Esop n-a avut îndrăzneala să ni le spună?!

Sau poate a avut interesul să tacă?

Încurcate poveşti mai spune omenirea.
Încurcate poveşti înghite ea?

Oare să mai aibă Esop şi alte poveşti în tolbă?
Sau alţii, dacă nu Esop.

Poate nici Descartes nu a spus ceea ce a spus.

Ce mai contează însă.

De la el tot ne-am ales cu ceva folositor.

Cu îndoiala.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Strigoiul

ElZap

Zece!

Lume cât poate să încapă locul şi el îngust.
Nişte ochelari fumurii de orb ieşit la cerşit.
Un pitic atomic aruncă de jos priviri peste capetele oamenilor. Vrea să vadă dacă este văzut pasămite. Panglici cât să înconjuri locul de nenumărate ori. Fanfară? Poate era nevoie. Să cânte un marş. Poate Mahler, poate altceva.



Zâmbete de complezenţă, amestecate cu un tupeu fără margini.

Undeva, nici nu se ştie unde se mişcă ceva.
Un bătrân dă la o parte pământul de deasupra.
Gura-i plină de ţărână vrea să spună ceva.
Să spună?
Să râdă?
Se ineacă cu ţărână.
Se zgâlţâie. Izbucneşte în hohote.
Nu poate face nimic.
Hainele-i miros încă a silitră şi a pucioasă. Aerul îi iese prin ceafă într-un şuierat sinistru.

Peste capul simandicoasei adunări, trece o întrebare ca un şuier de bici. Vorbe bâlbâite amestecate cu ţărână.

Doar zece?! Atâta aţi fost în stare?

Undeva mai la o parte un cor de maimuţe, salvează situaţia cu gălăgia lor penibilă.

Dirijorul lor vorbeşte fluent engleza. Asta am dedus eu.

De unde?
What!

Atât a putut să spună.
Un WHAT de nota zece.

10xu mister NIX.

vineri, 12 noiembrie 2010

Maimuţoiul

ElZap

Maimuţoiul latră?

Uneori latră.
Cei mai mulţi ar spune că nu latră şi s-ar putea să aibă dreptate.
Nu pretind că doar eu am dreptate.

Pentru asta ar trebui să fiu şi eu maimuţoi.
M-aş aşeza în coada unei turme de lei şi m-aş crede leu. Atunci aş răgi.
Dacă m-aş aşez în coada unei haite de câini, aş lătra.
Dacă m-aş aşeza în coada unei turme de porci aş grohăi, aş guiţa.

Treaba asta cu a te aşeza în coada turmei e cu skepsis.
E nevoie ca ea să te adopte. Dacă te adoptă te şi protejează. Dacă te protejează îţi împrumută partitura. Tu nu trebuie să născoceşti nimic.
Nu te adoptă însă, o păţeşti. Răgeşti degeaba. Ba mai poţi să te trezeşti şi cu blana făcută ferfeniţă, cât oi fi tu de ros în dos.

Maimuţoiul despre care vorbesc aici se vrea dulău. Şi nu unul oarecare, ci un fioros pitbull. Se plimbă de colo-colo ca un veritabil dulău pus pe lanţ. Pe lanţ şi pe sârma aia oţelită, care-i ghidează traseul. Asta ca să aibă libertate de mişcare, zice el. Cine l-ar crede? Lanţul nu se vede, că de când cu tehnologia asta wireless, toată lumea se mişcă într-o relativă libertate. Nu-i ca pe vremuri. Relativă? Sigur că da. Toată lumea e legată de un ruter.

Maimuţoiul nostru e legat de un laptop. Dacă se schimbă treaba îşi ia laptopul şi se mută. Trece de la haită la turmă. Două grade de liberate îi ajung.

Ca pitbul latră la leu.

L-a citit oare pe Macedosncki?
Versul ăla...
"Leul se uita la dansul îmbălându-l c-un scuipat."

Nerecunoscători leii ăştia.

Oare fără turmă se poate? Fără haită se poate? Unii cred că nu se poate.

What?!

Eu zic că s-ar putea, cu condiţia să nu fii maimuţoi, râmă sau limax.

What?!

luni, 8 noiembrie 2010

Reeducare

ElZap

Se pare că așa nu mai merge.
Se pare că acest popor nu se mai dă pe brazdă.

Unde s-a mai văzut o aşa debandadă? Anarhism, i-ar fi spus părinţii marilor revoluţii.

Fiecare face ce vrea, iubeşte ce vrea, se plimbă pe unde are chef, citeşte ce vrea el, ba chiar are neobrăzarea să spună că ceea ce citeşte este O.K.?

Dacă tot plăteşte statul nişte bani grei unor instituţii la fel de grele, de ce nu ar pune ele ordine în viaţa noastră cea de toate zilele?

Avem o grămadă de indivizi, care oricum taie frunze la câini, pe-acolo pe unde taie şi spânzură, aşa cum îi taie pe ei capul. De ce n-ar citi ei în locul nostru, bunăoară. După ce citesc (sau chiar dacă nu citesc), ne spun şi nouă ce au citit, ce ar trebui noi să pricepem din ceea ce ne povestesc dumnealor. De aia sunt ei critici, eseişti, bla-bla. Sunt ceea ce sunt ca să ne bage nouă minţile în cap. Punct. Adică să nu umblăm de capul nostru prin biblioteci, ca să pricepem cu totul altceva decât le-ar fi util dumnealor.

Bunăoară, o cucoană care se ocupă de ţinutul scaunului la o temperatură potrivită, ar putea face o listă, o listuliţă, un index, sau cam aşa ceva, unde să fie trecute trei-patru titluri permise şi tot atâtea interzise. Asta s-ar putea rezolva între o vodcă şi un ciolan. După ce lista e gata, noi o să consimţim că ceea ce preferă dumneaei preferăm şi noi. Noi nu ieşim din directive.

Experienţă avem? Ohoooo. Oameni avem? Păi ce-am făcut prin anii 50? Nu au venit unii comisari dinspre est şi ne-au pus să ne încălzim? Ne-am încălzit până ni s-au terminat cărţile. Ale noastre, desigur. În schimbul acestora, ne-au dat cărţile lor.

Experienţa asta nu trebuie valorificată? Ce dacă venea dinspre est? Acum o să vină din altă direcţie. Din altă direcţie, dar tot ei o să poarte flacăra olimpică.

Ce naşte din pisică... propagandist ajunge. Propagandist, agitator, responsabil cu munca de la om la om, sau cum vrea el.

Şi dacă omul nu vrea? Păi, dacă nu vrea îl lămurim, iar dacă nici cu lămuritul nu ţine, apoi îl obligăm, îl desfiinţăm, îl...

De aia este omul om, ca să fie făcut preş.

Cel mai des nici nu e nevoie să fie făcut preş. Pentru un blid de fasole se face singur ce vrem noi să se facă. Soldăţeii de plumb de pildă. Soldăţeii de-abia aşteaptă să primească ordinele. A doua zi ei repetă prin tot târgul ce a spus guru!

După soldăţei vine restul turmei.
Aşa ajungem să gâmdim uniform, să iubim uniform, să citim uniform.

Un fel de manelizare la nivel superior. Superior pentru că manelizarea asta nu-i după Evanghelia lui Guţă, care măcar ar putea fi ignorată.

Ea este după evanghelistul XXX. De ce nu am pus numele evanghelistului în clar? Păi, cam din aceleaşi motive pentru care unii se feresc să pronunţe numele lui Herostratus. Nici nu merită.



duminică, 7 noiembrie 2010

Omul care varsă fiere

ElZap

Am avut nefericita şansă de a-l întâlni. Nu faţă în faţă, că asta ar fi fost mult peste puterea mea de a suporta. Stătea undeva dincolo de un geam gros de sticlă.

Întâi mi s-a părut scârbos, periculos, imposibil de suportat. Abia apoi am început să-l înţeleg. În fond fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat treaba asta, atunci când spre binele nostru eram siliţi să înghiţim o doctorie pe care stomacul n-o putea suporta.

Singura deosebire, faţă de treaba cu doctoria, era că el nu înghiţea nicio doctorie amară. El o scotea pe gură, la fel cum procedează circarii când scot la lumină zeci de metri de panglici. Nişte panglici cianurate bănuiesc. El vorbea pentru că avea mandat să vorbească. Vorbea şi scotea fiere pe gură. Cred că ar fi putut ucide chiar şi o turmă de elefanţi.

Să-l lăsăm pe sărmanul nebun cu panglicile lui, cu fierea lui, cu mandatul lui. În fond nu este singurul care se ocupă cu astfel de circării în lumea asta.

Să trecem la un subiect mai scârbos. Despre "croque-mort", aş vrea să vorbesc. Ştiu că o să sară toţi cunoscătorii de limbă franceză, să-mi explice cum că ar fi vorba de ciocli, sau oricum despre un funcţionar de la pompele funebre. Corect, dar total neclar. Neclar, pentru că dacă umblăm la etimologie, constatăm că "croquer" s-ar traduce în limba română prin a ronţăi. Apăi, ce ronţăie un "croque-mort"?

Unii spun că aceşti "croque-morts" ar fi fost nişte indivizi tocmiţi pentru o treabă extrem de neplăcută. Poate chiar riscantă. Cică, pe vremea când ciuma îşi făcea de cap pe continentul nostru, nimeni nu putea şti dacă un individ este mort-mort, sau doar mort-aşa-şi-aşa. Venea acasă la mort un croque-mort şi-l muşca pe mort de un deget. Presupun că de degetul era de la picior, ca să nu se vadă. Mişca mortul, bine. Era trecut în rândul celor vii. Nu mişca era trecut în rândul celor morţi. De ardere nu mai vorbesc, că asta nu era treaba acelui croque-mort.

Cum în ziua de azi metodele de a detecta moartea clinică s-au perfecţionat, aceşti croque-morts au rămas fără obiectul muncii.

Au rămas e un fel de a spune, că nu apucă omul să se răcească, că apare croque-mort-ul la uşă şi muşcă. Muşca pentru a fi sigur că mortul nu va învia.

Şi dacă învie? El sau altul.


vineri, 5 noiembrie 2010

Remember




















Punct

ElZap

Toamna asta ne aruncă-n din nou în geamuri ştiri funeste.

Un punct sumbru a plutit în aer, pentru a se aşeza definitiv în Cartea Cărţilor de Poezie a poetului Păunescu.

O veste tristă pentru toţi, dar mai ales pentru cohortele de croque-morts a căror existenţă se justifică prin prezenţa lor în preajma oamenilor pe care soarta i-a îngenuncheat pentru o clipă.

Prea mare pentru ca timpul să poată trece de el fără a-l băga în seamă, el a ajuns a fi contestat într-un proces în care istoria încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Judecata ei mă înspăimântă. Nu de alta, dar prea multă mizerie a ieşit la suprafaţa apelor tulburi.



Ne pleacă oamenii de valoare.
Mai trist e faptul că foarte puţini vin să se aşeze în locul lor. În vremea asta buruienile cresc în voie.

A plecat, nu înainte de a ne lăsa un mesaj-avertisment.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.




vineri, 22 octombrie 2010

O treime

ElZap

Şi iar a sosit înot o veste de peste Gârlă. Una care seamănă cu mobilul pe care îl ai fără să-l ştii. De mobilul crimei vorbesc.

Vestea ţinteşte oglinda aia minune, care la ei se numeşte iPad, iar la noi nu se numeşte nicicum. Noi cumpărăm de gata totul, chiar şi cartofii. De limbă nici nu mai vorbesc, că aici ne-am romglezit definitiv. Las că nici franţujii nu-s mai breji. S-au dat şi ei pe brazdă. Tot aşa îi spun, tabletei electronice. Încă nu s-au luat după chestia aia căreia îi zic "baladeur", dar nu-i timpul pierdut.

La ei nu-i pierdut. La noi cam este. La noi ca la nimenea.

Acum, revenind la iPad-urile noastre, vestea ne spune că au luat-o şi ele pe urmele mobilelor. Toată lumea a dat năvală să-şi cumpere o drăcie din asta, dar o treime aşteaptă să se prindă cum se folosesc în integralitatea lor.

Parcă la noi nu-i la fel? Cu singura deosebire că noi nu prea le avem, aşa că la noi treaba e nederminată. Cam la fel cum e cu regul lui l'Hôpital, care trebuie să ne lămurească cum se ridică nedeterminarea lui 0/0 care poate face oricât vor muşchii ei. Asta dacă n-o ridici.

De ridicat nu-i prea greu, că se dă şi pe la bac. Se dă, dar nu se ia. Păi, cum să se ia când noi nu l-am determinat nici pe marchizul Guillaume François Antoine de l'Hôpital. Ăsta când se numea l'Hospital, când l'Hôpital.

Asta la ei, că ai noştri tineri au rămas încă la marchizul Guţă. Câtă filosofie încape în marchizul ăsta.

Parcă numai cu iPad-ul suntem pe sfert sau pe o treime? La democraţie nu stăm cam tot la fel? Am dat şi noi buzna prin 89, după cum ne-au cântat unii, ca să cumpărăm ce ni s-a vândut. Pe urmă am văzut că nu-i pentru noi. Acum dăm buzna la ulei. După ulei, aşteptăm pensia. Aia nu mai vine. Aia pleacă. Deocamdată doar 25%.

Las' că nu-i timpul pierdut nici aici. Cu ce să cumpărăm atâtea şi atâtea lucruri de care avem nevoie, dacă nu strângem cureaua la pensionari?

Bunăoară, frunze...
Sau autostrăzi imaginare...




luni, 18 octombrie 2010

Degetul arătător

ElZap

Se întâmplă şi la case mari.

Veuillez installer Flash Player pour lire la vidéo


Deşi nu a ajuns la o vârstă la care ar fi fost scuzabil să mai încurce lucrurile (are puţin peste cincizeci de ani), Monsieur Brice Hortefeux ridică obiectul arătător spre unii nomazi ai Europei. Poate şi spre explodaţii noştri, mai ştii? Pardon, spre boemii de pe vremea când nu se auto-apelau cu nume de băutură spirtoasă defectivă de plural şi de alte cele. Deh, pe atunci se credea că toate fluviile izvorăsc din Boemia. Nu şi din India.

Păi tot pe-atunci şi domnii de pe malurile Senei se credeau rude cu Priam, Hecuba şi toţi de la Troia se trag.

Nu-i nimic Monsieur Hortefeux, că ştim şi noi bancul ăla care se potiveşte unei vârste adecvate.

Legea-i lege nu se schimbă.
Aveţi deget?


Folosiţi-l cu încredere, până vă amintiţi de la ce birou de obiecte pierdute vă puteţi recupera restul.



duminică, 17 octombrie 2010

Dansez pentru tine

ElZap



Dar ca să fiu cinstit, nu dansez doar pentru tine.
Am dansat şi pentru Irod.



Uite ce-a ieşit.
Îl recunoaşteţi?


miercuri, 13 octombrie 2010

1.586 de oi

ElZap

(text în gama search)



Porumbelul albastru

ElZap
(text în gama search)

Peace dove-blue

Restul rămâne așa cum am vorbit.

marți, 12 octombrie 2010

Nuntă cu dar impus

ElZap

Nici eu nu ştiam că se poate pomeni o aşa porcărie. De auzit am auzit ce-i drept, că pe la unele petreceri de-astea, socrul mare sau cel mic se uită chiorâş dacă nu pui pe masă o sumă mai acătării.

Acum mi-a fost dat s-o trăiesc şi pe pielea mea.

Treaba asta cu darul impus, care mai nou se numeşte nuntă, petrecere sau ospăţ sau cine mai ştie cum, nu-i una ca toate celelalte.

Întâi şi-ntâi că nu te cheamă nimenea la la nuntă. Mergi tu cu căciula în mână la poarta nunţii, taman ca viţelul din poveste.

Pe urmă... într-un târziu se arată şi un fel de pristav sau cam aşa ceva, trimis de socrul mare, care te înştiinţează cum că eşti admis a lua loc la nuntă. Ca să se vadă şi cu ochiul liber unde o să ajungi, el îţi spune că o să fii integrat. Bănuiesc că în locul unde stau numai şi numai oameni de vază.

Ca să fie sigur că de-acum şi până la achitarea darului cuvenit n-o să dai bir cu fugiţii, îţi bagă sub nas o ţidulă cu nume şi prenume pe care e musai să o iscăleşti, sau după caz să pui degetul acolo. Mai dai odată cu creionul chimic şi în rubrica în care e trecută suma. Unii zic că suma asta o dai de mai multe ori, că ar fi un fel de rată lunară, anuală şi multianuală. Eu cred că e mai degrabă un fel de abonament de nuntaş perpetuu.

După o scurtă introducere cu nişte ceteraşi leşinaţi, te aşează într-un colţ mai retras, unde ai voie a bodogăni cât vrei, doar să nu deranjezi lumea cea bună.

Dacă faci gât pe teme de meniu şi alte chestii stupide, socrul mare îţi trimte o chleneriţă îngălată, c-o măslină-n vârf de băţ. Asta cică-i pentru tine. Măslina vreau să zic, deşi ai putea s-o reţii şi pe chelneriţă. Oricum n-o pofteşte nimeni.

Ea, adică chelneriţa cu gura ştirbă, o să-ţi explice într-un mod diplomatic desigur, că tu ai plătit doar locul şi nicidecum consumaţia. Pentru consumaţie mai trebuie să bagi mâna în pungă sau foamea-n gât. Oricum tu arăţi ca un godac supradimenisonat. Când dai să arăţi spre suinii care stau în capul mesei, ţi se explică cum că ei sunt burtoşi de jure, nu ca tine un burtos ilegalist pe bază de varză călită.

Cam aşa e cu nunta asta cu dar impus, despre care s-au scris deja o sumedenie de tratate. Toate tomurile astea spun că nunta nu prea o să ţină mult, că e doar de ochii nuntaşilor, că mireasa e una de-aia şi e la a cincea nuntă pe ziua de azi, că s-au mai văzut de-alea, că în final socrul mare o să se ia de păr cu socrul mic şi cu nuntaşii de vază.

Păi să se ia odată, că m-ar fi prima oară când nunta se termină prost.

Dacă-i bal, bal să fie!


duminică, 10 octombrie 2010

Şi noi?

ElZap

De un an mă chinuie gândul.
Să scriu au ba?

Acum un an, undeva prin ţară, veniseră la noi franţujii,nemţii, spaniolii şi alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate. Veniseră să ne arate o maşină minune. Maşina asta era toată numai cipuri, videocamere, lasere, lidare şi alte drăcii. Cică maşina asta ar putea merge pe străzi fără ca s-o conducă nimeni. Merge aşa de capul ei, bezmetică, ba chiar ştie să se oprească la stop, cam cum fac câinii noştri comunitari care trec numai şi numai pe zebră şi musai pe culoarea verde a semaforului.

Când or ajunge şi fetiţele astea comunitare să înveţe ceva de la câini? Să nu mai scrie sms-uri când sunt pe zebră. Să scrie numai când sunt pe cal. Să ia exemplu de la cine trebuie.

Te pomeneşti că şi ele l-au citit pe Foartă. Mai ştii?

suspinîndele copile
scriu e-mail-uri peste tot,
iar acelea care pot,
SMS-uri, pe mobile,


care nu răspund încet
ca pe timpuri, ci-ntr-o clipă...
Dragostea se înfiripă
ideal, din chat în chat.



Înainte chiar de a o vedea la faţă, stăteam de vorbă cu un important personaj dintre cei ce se învârteau în jurul maşinii. Ce-i drept şi în jurul cozii. Cică, maşinile astea ar putea fi mai sigure decât mulţi şoferi care au primit permisele de la Piteşti. Cum era să-l contrazic, mai ales când mi-a spus că cipurile şi lidarele nu pun picătură de alcool pe limbă. M-a asigurat că nici măcar nu au limbă. Cipurile. Lidarele. Aşa o fi.

A doua zi am văzut maşina minune. Nu s-a mişcat din loc, dar nici nu eram curios să văd de ce este în stare. Dacă i se urcau gărgăunii la cip? Dacă vedea, aşa tam-nesam, roşu în faţa camerei de luat vederi? Am stat cuminte într-o sală unde se proiectau nişte filme de groază. Nişte taxiuri se încolonau cuminţi pe străzi, ba chiar se chemau unele pe altele ca să se mute unde e nevoie de ele. Nici ţipenie de taximetrişti în filmul ăla. Şi nu erau filme SF!

Este drept că am mai călătorit într-o capitală cu u metrou care nu avea pe nimeni la cârmă, dar mi-a cam trecut spaima.

Ce m-a mişcat să mă apropii de tastatură? Păi, azi lumea iar s-a dat cu fundul în sus. Cică prin USA, o maşină a luat-o razna. Asta-i nebunatica.




Ăia zic că maşinile astea au făcut deja cam 140.000 de mile prin ţara tuturor posibilităţilor. Asta vine mai bine de 200.000 de kilometri. Vă mai amintiţi de Romanţa Automobilului. Aia scrisă de Topârceanu.

Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vâjâie ca vântul,
Şi dacă n-ai urechi normale te face una cu pământul!


Acum stau şi mă gândesc. Dacă taxiurile astea nu mai au nevoie de taximetrişti, de ce ar avea nevoie de pasageri? Nu ar putea să umble prin oraş cu nişte manechine pe post de pasageri? Ba bine că nu.

Şi apoi, de ce ar mai asculta oamenii muzică? Poate nici nu ar fi nevoie de oameni. Ar putea ca Edit Piaf de pe Youtube s-o asculte pe Edit Piaf de pe Trilulilu.





Nu ar fi superb? În timpul ăsta noi ne-am ciocni unii de alţii într-o farandolă nebună. Undeva pe un soare neutronic. Mai ţii minte cum spunea Doru Lubov?

Ne vom iubi pe-o lume mai dementă,
pe crusta unui soare neutronic,
uniți de-o legătură covalentă
în lanțul Van der Waals monoatomic.

Ne vom găsi în radiații joase
ca molecule de-aminoacid,
prin reci și colorate nebuloase
de praf interstelar și translucid...


Până atunci însă mai e.

Sau... de ce ne-am chinui să citim. Nu ar fi mai bine ca ruterele să-şi citească ele între ele cărţile pe care se căznesc să le descarce pentru noi. Ba chiar şi cu filmele, tot aşa ar trebui să procedeze.

Şi noi? Noi ce rost am avea pe-aici?

Păi nu am spus mai sus?

Noi

vom ondula prin cosmosu-animist,
ca să-mpletim neanturi infinite,

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Dansul miresei

ElZap

Mare noroc să fii flăcău chipeş.
Şi mai mare noroc e să fii genial, arogant şi puţin şmecher.

Dacă ai toate aceste calităţi, toată lumea te cheamă să iei mireasă la dans.
Nu contează dacă dumneaei este frumoasă, slută, tânără sau pe punctul de a se transforma în babă. Contează cum ştii tu s-o întorci, în aşa fel încât să nu i se vadă defectele. Nu le văd socrii mari, nu le vede mirele şi mai ales nu le văd invitaţii.

Ce dacă domnişoara a mai avut o groază de succesuri, de a făcut din buze ca trenul botulinic? Dacă tu ştii cum s-o arăţi lumii iese aia un fel de Albă ca Zăpada, de ai zice că piticii nici n-au îndrăznit să se uite pe gaura cheii. Poţi s-o scoţi şi un fel de Marie Curie în devenire, aşteptând sfioasă să primească Premiul Nobel pentru gramatică.

Asta a fost odată.

Acum, că au trecut anii peste el, flăcăul nostru se mulţumeşte şi cu nişte mirese mai pârguite. Unele chiar abia ieşite din lăuzie. Pe astea de ce le-ar dansa becherul nostru de-o seară? Habar n-am, că eu nu le am cu aritmetica şi nici la făcut totaluri parţiale şi generale nu mă pricep. Ceea ce văd eu e doar că dumnealui se comportă ca o maşină de spălat AlbaLux rămasă dinainte de 90. O freacă până iese albă precum a vrut clientul. Vorba ceea: clientul nostru, stăpânul nostru. Dacă clientul o cere ar putea s-o scoată şi Scufiţa Roşie la o adică.

Dacă nuntaşii sunt mulţumiţi de spectacol, treaba merge bine. Toată lumea bea şi se veseleşte. În final, nuntaşul bagă mâna în chimir şi aruncă pe masă darul. Cu darul pe care mireasa şi l-a luat cu de la ea putere mult înainte de nuntă,iese o sumă frumuşică.

Măcar aşa albită, poate şi dumneaei să-şi plătească lăutarul care i-a cântat o seară melodia aia de pe vremuri. Aia care glăsuia cum că "nu eşti de vină tu", sau cam aşa ceva. Păi dacă nu e nici ea de vină, cine dracu este vinovat în ţara asta?

După dansul ăsta scabros urmează darul.
Aşa se cuvine la orice nuntă cu dar.




marți, 5 octombrie 2010

Mobilul crimei

ElZap

Nu, n-am de gând să încep un roman poliţist. O să-l facă alţii mai pricepuţi decât mine. Eu o să încerc să pun pe blog câteva gânduri despre o crimă adevărată.

De la facerea lumii şi până în anul de graţie MMX de la Hristos, sau nimeni nu ştie cât de la începutul începuturilor, n-a fost născocită o invenţie mai criminală decât mobilul. Poate doar democraţia să o întreacă.

Aflu din cărţi, că trei sferturi din oamenii din lumea de dincolo habar n-au cum se foloseşte mobilul. Habar n-au, însă au mobil. Mobil au toţi, sau mai precis cam 500%, de au ajuns să arunce cu mobilele la ţintă.

Nu zic că nu ştiu să dea un telefon, sau să răspundă atunci când drăcia asta zbârnâie. Zic doar că nici mama dracului n-are habar ce face cutare sau cutare buton. Şi nu zic eu, că asta n-ar fi mare scofală, dar zic marii savanţi planetari. Parcă cu democraţia nu-i la fel?

Şi pe la noi se aruncă cu chestia asta la ţintă. Arunci mobilul şi primeşti la schimb un kil de ulei. Primeşti uleiul şi ţi se rade pensia. Am auzit că se aruncă şi invers cu mobilele astea. Ţie ţi se aruncă un mobil şi tu arunci votul în urnă.

Dacă nu participi la concursul de aruncat cu mobile, rămâi cu buzele umflate. Se găsesc alţii să arunce pentru tine. Atunci se zice că democraţia face o jumătate de tură. Poate se gândesc unii să facă un motor în 1/2 timpi. Tu nu arunci cu nimic, dar ei tot îţi iau pensia. Nu toate pensiile se raşchetează. Doar alea nesimţite. Adică ale babelor ce primesc acolo nişte leuţi rămaşi de pe vremea răposatului. Vreau să zic ale CAP-ului. Astea se dau ca să lase pământul în pace, să se odihnească la umbra ciulinilor. Măcar ăştia cresc fără să semeni. Doar ĂŞTIA seamănă unii cu alţii. Ca ciulini.

Mobilul ăsta e dotat cu o grămadă de butoane, de nici nu ştii pe care trebuie să apeşi ca să-ţi ajungă glasul unde trebuie. Oricum ai apăsa însă, vorbele îţi rămân în gât, sau în cel mai bun caz acolo unde vrea fabricantul.

Cică unele mobile au meniuri ascunse. Altele au comenzi secrete. Ştiu şi eu câteva.

*#06#, de pildă.

Pe bune. Tu faci comanda asta şi el îţi returnează IMEI-ul. Ăsta ar fi numărul ăla cu care te prinde dacă faci glume proaste. Ce dacă cumperi o cartelă din colţ? Cu numărul ăsta şugubăţ, te bungheşte la fix.

Cu democratofonul e la fel. Pe orice buton ai apăsa ajungi tot la mâna lor. De-acolo nu-i nici scăpare, nici suspinare, nici alinare. Acolo sunt doar ei, care veghează să trăim cum om putea.

Cu meniurile secrete nu m-am dumirit încă. Care sunt alea de te identifică la fix, după longitudine, latitudine şi altitudine, de trimit gealaţii să te umfle? Unii spun că n-ar fi nevoie, că umflat au ba, tu tot crapi.

Şi nici cu comenzile alea ascunse nu m-am familiarizat. Cică astea le dau unii, când se pune de alegeri. Auz că vine unul la poată şi-ţi urlă-n surzenie ca să-ţi cadă amplificatorul din ureche: fă proasto, mergi la secţie şi bagă ştampila în chenarul meu! Auzi fă?

Tu nu auzi, dar le potriveşti. Ce-o ieşi o ieşi. Mai rău nu poate fi.

De când cu mobilul ăsta fără rost, m-a apucat un dor de difuzor. De ăla mare de se punea la uşă, pe vremea când satele erau radioficate.

Măcar timpul probabil îl nimereau din când în când.

Acum nu nimerim nici timpul, nici vremea şi nici vremurile.



luni, 4 octombrie 2010

Octombrie

ElZap


O lună ca toate celelate.

Ar putea fi o lună frumoasă.
Nu este.
Nu este pentru că plouă.
Plouă cu mizerii.
Plouă cu veşti proaste.

Vreau să scriu ceva.
De ce să scriu?
Nu e de de-ajuns că toată lumea aruncă mucurile de ţigări pe jos?
Când măturătorii fac grevă ca să poată merge la discotecă, nu se cade.
Nu se cade să arunc şi eu literele din tastatură în spaţiul virtual.

Până la urmă... biruit-au gândul... aşa cum se cade de câte ori e să se întâmple câte o nenorocire.

Auz că cineva a mai scris un roman prin urbea mea.
Asta este.
Mâine o să avem nişte şcolari care o să înjure.
Probabil că romanul va intra în manuale, aşa cum e moda astăzi.
Şcolarii o să aibă şi ei opinii.
De ce n-ar avea?

Un domn sobru îşi plimbă sobru pisica.
Pe vremea asta e o adevărată crimă să dai o pisică afară din casă.
Fie şi pentru a face turul urbei.
Sărmana Dosia miaună cuprinsă de un plictis fără hotar.
Nici măcar nu e băgată în seamă de vre-un holtei de vârsta a n-a.
Aşa-i trebuie, dacă a vrut să fie pisică aristocrată.

Lumea bună se adună la taifasuri.
În lipsa concertelor de cameră sunt bune şi astea.
Altfel am da nas în nas cu Cincinat.
Cam tot aia e.
Lumea se laudă reciproc.
Nimeni nu ştie de ce laudă.
Aşa-i la taifas.

Unii timizi abia suspină;
Din năduşeala unui chel
Minune! creşte o verbină
Pe-o coardă de violoncel.

O văduvă în demi-doliu,
Nu suferă violoncelu,
Şi, ghemuită p-un fotoliu,
E tristă c-a pierdut căţelu,.


În rest toate bune.
În rest privesc oraşul...
E tot ca pe vremea Lui.

Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.


În rest... sunt toate ca pe vremuri.

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată.


Citesc şi eu.

Cum mirosea asfaltul vag a fum,
a scorţişoară şi-a Regina Nopţii
şi zăboveam puţin in faţa porţii,
sperând să treci întâmplător pe drum.





vineri, 17 septembrie 2010

Bungee jumping

ElZap

Prin sat merge vorba că senatorii au votat. Asta-i treaba lor, să voteze. De câte ori au chef să se răzbune pe cei care i-au ales, ei votează. Prin Camera Deputaţilor a trecut prin adoptare tacită, adică precum gâsca prin apă.

Acum că e criză trebuie să pună şi ei umărul, aşa că au lansat la apă legea care vizează finanţarea învăţământului preuniversitar particular acreditat. După succesurile obţinute de particularul celălalt, i-a venit rândul şi la preuniversitar. De ce să se mai chinuie cu atâta şcoală păduchii care or să ajungă odată la Bruxelles. Acolo doar trebuie să meargă cu mintea odihnită.

Ce atâta tura-vura! De ce să aibă diplome doar cei ce învaţă? Dreptate-i asta? Nu e drept să asigurăm o finanţare adecvată pe cap de vită furajată? Ce vină au ei că babacu' dă cu Google în capul profesorilor. Voturile lor nu s-au numărat?

De-acum încolo o ţinem langa cu chestia aia: cetăţene dormi în pace, ţara diplomat te face. Da' nu era mai bine să folosim danga? Aia nu-i tot pentru bovine? Aşa ca să ne cunoaştem între noi. Între noi care o să cântăm peste patru ani Gaudeamus. Sau poate o dăm pe căntecul studentei.



M-a trimis mama departe, mama departe, mama departe
Ca să fac o facultate...


Bine că au băgat doar coplata. Să nu cumva să se trezească la realitate.

Ăştia ar fi în stare să bage şi co-co-co-plata. Atunci să vezi bucurie.

Şi cu bungee jumping ce-i? Păi este, că am auzit că este unul instalat pe baraj. La Vidraru. Ăla făcut de comunişti. Poate au chef să-şi facă Vânt. Poate îi trece cuiva prin cap să taie frânghia aia elastică.

E singura noastră şansă.



joi, 16 septembrie 2010

Cea de-a treia jumătate a paharului

ElZap


De câte ori se produce câte-o chestie hazlie, lumea se întreabă ca proasta-n târg. Ca proasta aia care stă şi se uită la căutătoare, admirându-şi partea goală de la brâu în jos.

Lumea se întreabă dacă paharul este mai mult plin, sau mai mult gol.

Când unul a pus botul, iar alţii i-au pus laţul, lumea se întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu? Că la o adică, ăla de umblă mereu "cu pufuşor pe botişor", nu ar fi trebuit depus la răcoare pe vremea când abia începea să se dedulcească la găini? Că nu este cumva un abuz că l-au zgâriat niţel când l-au găbjit, sau poate nu cumva l-au lovit în demnitatea lui de "negustor cinstit"?

Lumea judecă binar. Lumea judecă hamletian. A fi sau a nu fi... acolo unde ţi-e locul? Pentru prostime tertium non datur. La ea nu merge cu fineţuri. Lumea se întreabă ca la bâlci.

Cum unele chestii hazlii, se tot întâmplă de la o vreme încoace, e normal ca lumea să se întrebe cum este paharul? Că prea intră unii pentru o vreme şi parcă ar intra la spovedanie. Când ies sunt mai albi decât erau când au intrat. După ce ies nimeni nu-i mai întreabă de sănătate.

Acum, ştiu c-o să mă înjure toţi doctorii în aritmetică. Mai ales ăia făcuţi după 89. De unde şi până unde 1+1=3?! De unde şi până unde întregul are trei jumătăţi?!

Păi are. Are, că aşa vreau eu. Are, că aşa vreau ei. Are, dar nu se văd.

În a treia jumătate a paharului se ascund argumentele cohortelor de specialişti în dat cu gura, fie ei jurnalişti sau avocaţi, fie poeţi de curte sau nat de rând, din ăla de stă ca porcul să-şi ia porţia de ulei rânced, mirosind a pensii şi salarii reduse de tot.

În a treia jumătate a paharului sunt dosite toate explicaţiile faptului că, deşi unii fură de rup nu ajung după gratii, pe câtă vreme unii stau ca să populeze puşcăriile pentru o găină.

În a treia jumătate de pahar se găseşte preţul albirii totale.

În a treia jumătate a paharului stă tupilată fraza aia minune: am încredere în justiţie.

Şi câte lucruri nu mai stau ascunse în a treia jumătate a paharului!

Aş zice că asta e singura parte plină.
Primele două sunt doar pentru noi. Ca să stă să ne râdem.

Ca aia.


miercuri, 15 septembrie 2010

Cel fără de păcat să ridice frunza

ElZap

Cu ceva vreme în urmă vuia satul de grija frunzei. N-o fi fost frunza strămoaşei noastre Eva, dar în mod cert o strănepoată de-a ei tot s-a jucat cu un cotiledon. Sau măcar cu un peţiol.

Biata femeie mai că ar fi roşit de ruşine şi de boroboaţa făcută. Mai că ar fi... că la grosimea epidermei, oricât ar fi încercat nu ar fi reuşit. În jurul ei lume ca la bâlci, stârnită de o curiozitate cu mai multe zerouri în coadă.

La câtă gălăgie se stârnise în piaţă, mai că ai fi zis că i se pregăteşte un autodafe pentru abandonarea credinţei pe care n-a avut-o niciodată.

Tot circul s-a împotmolit însă atunci când a fost căutat voluntarul care să ridice frunza a carei valoare era cu mult depăşită de greutate ei în aur. A frunzei, vreau să zic, că dama de pică e una cu mare greutate.

Toţi eretocriţii chemaţi la faţa locului se trăgeau îndărăt. Gurile rele spun că ăştia erau din neam dalmaţian. Ca s-o spunem pe a dreaptă, fiecare avea pata lui. Unii aveau multe, iar majoritatea aveau mult prea multe. Cine să se joace cu frunza Evei, când pe pământ o mână invizibilă scria de zor.

Cei ce au fost de faţă spun că mâna aia scria lista dalmaţienilor. Până şi cel chemat să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice se uita încurcat la frunză.

Aruncă frunză, nu mai are unde a se ascunde şarpele. Şi dacă nu apare şarpele s-a dus dracului toată povestea cu încolăcitul jivinei în umbra din grădină. Grădina botanică desigur, că aia e pe-aproape.

Atunci mi-am amintit de judecătorii Greciei antice. Ce frumos judecau ăia, aşezaţi pe scaunul ăla îmbrăcat în piele. Unii spun că era piele de eretocrit.

A ăluia care judecase strâmb înainte cu câteva luni.

Aşa da judecată. Nu-ţi dă mâna să răspunzi la comenzi.



Pildă bibllică

ElZap

“La început era Cuvântul.”

Aşa începe scriptura, când cuvântează despre începuturile începuturilor. Mă rog, poate nu chiar de la început a fost cuvântul, dar el a fost esenţial în tot capitolul despre Facere.

Şi dacă cuvântul a fost la Facere, de ce nu ar fi şi la desfacere? Aşa credeau mulţi care se încredeau în el.

“ ...cuvântul... cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii toată puterea [lui]” (Ps. 32, 6)

Cam aşa-i. Numai că acum la tot el s-a întors împotriva lui, şi vai de cel ce-i iese din poruncă. Au n-o fi aflat despre căderea îngerilor?

Cei drept în toată tărăşenia asta n-a fost numai cuvântul. A fost şi cu alţii.

Bunăoară televiziunile îl arătau la nunta din Cana Galilei. Cu un alt om de bine. Acolo i s-a isprăvit vinul, după cum ne spune colindul.




Vinul s-a isprăvit dar el nu s-a lăsat. Nu a fost nevoie să preschimbe apa-n vin, că latifundiarul avea de unde să asigure alimentarea la pompă. Doar că s-a dat într-un fel de "montagne russe" care se zice că era maşina proprietate personală.

Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept liniştit Judecata din Urmă.

La câte se întâmplă pe la noi, numai ea ne mai scapă.

luni, 13 septembrie 2010

Jeluirea câinelui

ElZap

Aşadar s-a tras.

Cine-a tras în noi după 22? Toată lumea ridică din umeri. Cică n-a tras nimeni.

Aici măcar ştim cine-a tras. Ştim aproximativ, că democraţia subţire cu mascaţi se ţine, nu ca dictatura care a apelat la nişte pârliţi de miliţieni. Şi ăia umblau creanga după turişti. Turiştii în mod cert n-au tras.

În câine au tras mascaţii, pe care nu i-a văzut nimeni la faţă. Mascaţii sunt ca fetele alea mari de pe plaiurile mioritice care şi-au pus Hijab. Nimeni nu ştie ce se ascunde sub Hijab.

Acum, noi nici nu ştim de ce au tras. Căinele era în legitimă apărare? L-a dotat stăpânul cu vestă antiglonţ? Măcar un pulovăr i-ar fi putut împleti. Din banii naivilor puşi pe căpătuială. Ştiu eu că pulovărul te apără perfect de gloanţe. Trăgătorii de elită nici n-au curajul să te ochească, necum să apese pe trăgaci.

Treaba e că circul a început după ce alicele au pătruns în piciorul patrupedului.

Imagine de BREAKING NEWS.

Ciorapul cu care a fost bandajat patrupedul s-a întins pe toate ecranele televiziunilor.

Jurnalistele afectate şi-au înmuiat creionul chimic în rujul de pe buze. Numai preşedinele de CAP şi-l înmoaie în ureche. Au început să curgă editoriale segmentate de Breaking News. Şi iar editoriale. O mare de lacrimi se prelingea pe LCD-urile cu sau fără LED backlighting.

Bocitoare deghizate în poeţi de curte şi-au pregătit partiturile. Nu prinzi momentul propice, degeaba eşti poet! Conştiinţa trece totuşi prin burtă.

Până şi deontologii au ieşit la rampă. La rampă şi în gura creşei. Mutarea asta a fost preemptivă. Ca războiul din Irak. Nu eşti preemptiv la miezul nopţii, îţi saltă patronul. Fără patron se duce castronul de ciorbă. Se duce şi shaorma, şi odată cu ea se clatină economia de piaţă. La noi chestia asta economică se bazează strict pe IMM-uri şi pe chioşcuri la care se vând seminţe. Atâta ne-a mai rămas după ce ne-au implementat de ne-au rupt toţi specialiştii clociţi la şcolile de partid. Cu astea defilăm până o face plopul pere.

Nu mai vorbesc de specialiştii în balistică şi în alte domenii care încep cu bali...

Toată lumea plângea durerea câinelui.

Am început să plâng şi eu, că aşa era bonton.

M-am oprit când mi-a trecut prin minte imaginea unui pat de spital, cu nişte rude care... ba plângeau, ba discutau despre averea celui ce urma să dispară sub ochii lor.

Dacă Doamne fereşte jeluirea asta a câinelui este tot o acţiune preemptivă?

Dacă o să râdă de mine toate generaţiile viitoare, ca de cei ce au ieşit la rivuluţie ca să ia de la unii şi să dea la alţii?

P.S.
Singurul nevinovat în tot circul ăsta e câinele. El sărmanul nu avea nicio ieşire. Asta-i viaţa de câine.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa..

ElZap

Greu mai trebuie să-i fi fost Dictatorului.

Mai ales când lumea ţinea să îl colinde. Cu orice preţ, cu orice ocazie, în orice gamă. I-au cântat până şi colindul ăla cu „Ole, Ole, Ole”.

Ce-i drept, greu era şi pentru omul de rând. De cum se iţea Undrea în calendarul ortodox, mijeau şi balaoacheşii prin tramvaie, prin autobuze, pe lângă buzunare şi pe la uşile creştinilor. Până pe la sfârşitul lui Gerar, Bucureştiul era tot o colindă. O colindă şi o fojgăială de ghiocei negri. Frecau căpriţa de dimineaţa până-n noapte.




Noaptea se duceau pe la casele lor. Dacă nu aveau case, nu ezitau să se aciueze pe unde apucau. Îţi treceau pragul pe geam.

Ce nu face omul pentru a lua un ban? A-l lua. că de câştigat nici nu putea fi vorba.

Atunci ca şi acum. Sau viceversa.

Cel puţin ăştia nu-ţi intră în casă pe geam. Nu-ţi intră nici pe horn. Îţi intră pe cablu.

De când bate vântul de sus în jos, au apărut iar colindătorii. Colindă direct pe sticla televizorului. Poate le pică şi lor un ban. Acum e de colindat. Acum e vânare de vânt. Vânare sau jumulire? Parcă mai contează. Dacă tot a fost depus vântul la murat de ăi mai mari, de ce nu s-ar linge pe degete şi pigmeii?

Cu ceva ani în urmă, Maestrul Edecar, împingea de funduleţul unei tinere botulinate ca să o ducă în oraşul lu Manneken Pis, de unde urma să ne fericească cu discursuri scrise de unii şi citite de alta. Împingea, că de tras se ocupau alţii. Cu ceva ani mai devreme, a scris în apărarea vântului.

Acum, dacă Maestrul cel Scund a scris ce-a scris, de ce n-ar veni pe sticlă şi Poetul? Ce, opiniile lui n-au căutare? Au. Mai ales că ele au fost căutate şi pe vremuri.

Cu ceva timp în urmă mă tânguiam că Nu ne mai facem bine!

Atunci era doar o bănuială. Acum bănuiala prinde contur.

Mi-l închipui pe Dictator, stând cu băţu-n mână ca să se apere de lăudaci. Cum să se apere, când ăia sunt hămesiţi? Ca baba din poezia lui Coşbuc?

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.


Care Dictator a scăpat de Corul Foamei? Eu cred că niciunul. O spunea chiar şi săracul Arghezi, pe când se plimba Cu bastonul prin Bucureşti (min 1:45).



V-am spus că sunt un om periculos.

Analfabeţilor!