luni, 28 februarie 2011

Fâs Alert

ElZap






















S-a cutremurat pământul? A reuşit să întoarcă lumea pe dos, femeia aia fatală, ajunsă babă neliniştită, dar războinică? Aia de nu-şi putea ţine bărbatul în aşternut?

Să fi aterizat vreun savant de pe Marte cu a cincea dimensiune în braţe, aşa ca să ocolească autostrăzile suspendate ce vâjâie prin capul doctorului primar?

Poate au mai pus pe picioare chinezii un nou supecomputer Tianhe-1A-XZZ, sau le-o fi săltat iar PIB-ul ca unui gigant atins de aripa frigurilor galbene.

Până să mă dumiresc de ce mi s-a înţepenit televizorul cu burtiera pe vine era să fac un AVC, cum ar spune colegele mele specialiste în domeniu. Pe burtieră se plimba încolo şi încoace ţanţos un News Alert nervos. Noroc că n-am făcut! Noroc că televizorului i-a venit glasul.

Aşa am aflat cum o madamă venită în Bucureşti, direct dintr-un lan de bozii post-revoluţionare a dat divorţ. A dat divorţ şi a plecat pe pustii.

Sau poate doar o imită pe coana aia hârşită cu urme de plici imaginar?



duminică, 27 februarie 2011

Sondajul şi sufrajul

ElZap

Două lucruri care n-au nimic în comun. Două lucruri "la fel de disjuncte" precum disjuncte sunt ştampila prefecturii şi coada vacii.

Pe sticlă se preling analiştii, precum se prelinge flegma pe o scuipătoare. Pe net avem e-sondaje, a-sondaje, f-sondaje, ba chiar şi xxx-sondaje. Ultimele nu ştiu la ce ar fi bune. Ba ştiu. Ştiu dar mă prefac şi eu că nu ştiu.

Ce nu ne spun analişti e altceva. Nu ne spun că sondajul nu are nimic în comun cu sufrajul, că oamenii pot fi nemulţumiţi până le ajunge nemulţumirea în gât, că pot fi nemulţumiţi înainte, după, sau chiar în timpul votului.


Pot fi nemulţumiţi intelectualii, ţăranii şi muncitorii. Ultimii nu se există, din cauză că... au dispărut. Unde să muncească muncitorii, devreme ce uzinele sunt acum locuri unde nu se mai întâmplă nimic. Nici ţăranii nu mai există, sau dacă există ei ară, seamănă pe tarlaua de la cârciuma satului. De recoltat, cei mai mulţi recoltează de la supermarket. Recoltează ce vine la supermarket.

Sufrajul nu ţine de sondaj. El ţine de sticla de ulei, sau de altceva cu care se unge democraţia. Orice democraţie, dar mai ales asta de pe la noi.

Nu ne amintim discursurile sforăitoare ale intelighenţiei române? Toată intelighenţia era super-mulţumită, super-entuziasmată, super-strofocată, ori de câte ori cineva avea curajul să se îndoiască. Ca Dubito ăla, despre care unii spun că l-ar fi chemat Descartes, sau Cogito. Acum intelighenţia română e nemulţumită. Las' căi trece. Îi trece cam cum îi trece nevestei care a încasat o bătaie cruntă, după care a fost trântită în pat. Acum eşti satisfăcut, muiere proastă!

Fiecare categorie socială are preţul ei. Cu preţul ăsta poate fi cumpărată. Pe unii îi cumperi cu o pelerină de ploaie, pe alţii cu o sticlă de vin, pe alţii cu o masă ieftină oferită la resturantul urbei. Una stropită cu discursuri. Pe unii îi cumperi cu promisiunea unor funcţii pe care nu le vor vedea niciodată.

Toţi au preţul lor. Până una alta au fost adunaţi banii necesari. Din ce vreţi. Lumea fumează, aşa că de aici se adună bani. Lumea bea, aşa că se adună bani. Pe oamenii îi doare câte o măsea, de aici ies bani. Lumea are copii care trebuiesc meditaţi, sau mai precis li se promit diplome, de aici se scurg bani. Da' ce, sunt eu pus aici ca să fac o listă cu toate izvoarele din care se adună fluviile de bani?

Bani să fie, că oportunişti se găsesc.

De ce spun toate astea? Simplu, pentru că ele există. Există mai ceva decât exista Dubito ăla care declara ritos: "Cogito ergo sum".

Există pelerine, sticle de vin, de ulei şi de thinner. Cu asta se curăţă. Mai ale cu ultimul. Se curăţă democraţia. Cam cum se spală şi banii.

Tichileştii de aici şi de acolo

ElZap



Există locuri pe lumea asta unde trăiesc oameni. Nişte oameni pe care soarta i-a mutilat fără ca ei să aibă o vină anume.

Sunt mutilaţii de aici, separaţi printr-o graniţă vizibilă sau închipuită de mutilaţii de acolo.

Mutilaţii de aici nu hălăduiesc prin lume bezmetici, căutându-şi fericirea aiurea. Nici nu au voie să hălăduiască. Doar odată, prin 1923, un grup de oameni din Tichileşti au pornit spre Bucureşti mânaţi de o cruntă foame. Nu au ajuns decât până în Isaccea. Aici militarii le-au potolit foamea cum au ştiut ei şi autoritîţile vremii şi i-au trimis îndărăt.

Pe mutilaţii de dincolo nu-i încape lumea, cât o fi ea de largă. Ei îşi scotocesc peste mări şi ţări fericirea pe care o pot găsi sub copacul din faţa casei, sau în ochii căţelului care le doarme pe prag.

Mutilaţii de aici privesc în zare şi îşi închipuie că lumea de dincolo arată altfel decât lumea lor. Este lumea lor din vis.

Norocul lor este că nu li se dă voie să-şi îndeplinească visul. Ar rămâne muţi de mirare. Nu redaţi vederea unui nevăzător. S-ar putea să-i orbiţi visul.

Mutilaţii de aici nu-şi construiesc buncăre, nu-şi suspectează vecinii că şi-au construit vreunul şi nu inventeză poveşti cu buncăre închipuite sau aievea. Ei se mulţumesc cu un acoperiş care să le apere focul din sobă. Seara flăcările focului le spun poveşti. Altfel de poveşti, diferite de cele pe care le vântură agenţiile de presă.

Lucrul cel mai ciudat este că lumea celor de aici este egală cu lumea celor de acolo.



vineri, 25 februarie 2011

Monotonie

ElZap


Motto:

"Două, post-meridiane...
Sună lung şi monoton
Ornicul cu trei cadrane
De la Sfântul Spiridon.
...
Şi spre Universitate
Trec, ducând pe serviete
Clarităţi întunecate
Şi sclipiri de baionete.
"



Totul în lumea asta a devenit uniform, monoton, şters, banal, searbăd, nu ştiu cum.

La supermarché-ul din mahalaua capitalei noastre iubite, roşiile turceşti au acelaşi gust cu merele, cu perele, cu cartofii, cu ce ce vreţi dumneavoastră. Şi fiindcă nimeni nu vrea nimic, ele nu au niciun gust.

Din acelaşi motiv, băuturile carbogazoase au împrumutat aroma detergenţilor, a dezodorizanţilor, a parfumurilor ieftine eliberate regulat de un dispozitiv care ne asigură că "aerul va fi mereu curat şi primitor în casa dvs". Fiecare aromă otrăveşte ceva, usucă ceva, sufocă ceva. Planele îşi leapădă disperate frunzele de atâta aer curat.

Undeva, într-un oraş de provincie, coboară un geniu pustiu, născut şi crescut la centru, şi încearcă să spargă monotonia. Vrea să ne arate că... "aşa mică cum era îţi făceai treaba cu ea". Lumea constată însă cu stupoare "Căci aceloraşi mijloace/Se supun câte există,/Şi de mii de ani încoace/Lumea-i veselă şi tristă;" Cucoanele din preajmă, dacă s-au nimerit unele pe-acolo, se vor fi întrebat dacă nu cumva avea dreptate Richard al III-lea. Unele ar fi oftat replica cunoscută "Un actor pentru un cal!" Sau viceversa?

Nici răzmeriţele nu mai sunt ce-au fost pe când era bunica fată. Şi astea sunt parcă mai serbezi. Nu au nici măcar aroma de portocale a cartofilor de import stropiţi din belşug cu parfumuri expirate. Aceleaşi rugăciuni de prin pieţe. Doar textul a fost tradus dintr-o limbă în alta. Cred că au fost traduse de zeul GOOGLE. De aia a rămas neschimbat ritmul. Până şi numărul morţilor este cunoscut din vreme. Acelaşi număr ca acum câţiva ani.

La ce s-ar mai chinui conducătorii, când oamenii au ajuns o banală statistică.

Nişte nenorocite de mulţimi de măsură nulă aruncate într-o ecuaţie cu prea multe necunoscute.






joi, 24 februarie 2011

A trecut Acceleratul...

ElZap


"Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze şi pitulici.
Doar un pui de piţigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Şi făcând pe supăratul:
— Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul..."


Ghilimele am pus, semn că nu am nici un aport la versurile de mai sus, să spun cine este autorul nu mai e nevoie, că pe Topîrceanu îl ştie o ţară întreagă, aşa că... hai să vedem de ce s-a supărat puiul de piţigoi.

Cică într-o zi, cineva, o persoana importantă, a scris un articol. Până aici totul e simplu. Ce-i drept şi pe mine m-a uns la inimă articolul dumisale.

În cu totul altă zi, altă persoană, un fel de jurnalistă, ar fi dat cu copy/paste articolului împricinat, şi l-ar fi cocoţat în ziarul dumneaei.

Acum, eu nu m-aş băga în războiul celor două roze, că e greu de descâlcit o chestie pe care o încurcă două doamne, dar mă gândesc că atunci când iei otova un text şi-l bagi la tine-n ogradă, parcă ar trebui să spui de unde l-ai luat.

Altceva mă îngrijorează însă pe mine. De ce acum? De ce nu a băgat nimeni de seamă, că de ani buni odraslele noastre se ţin de tot felul de referate? Poţi găsi referate pentru toate gusturile şi materiile, pentru gimnaziu, liceu sau facultate. Cred că, dacă cercetezi cu asiduitate piaţa referatelor, ai putea găsi chiar nişte teze de doctorat gata făcute. La astea se spune prin târg că ar mai trebui adăugat "ceva". Un ceva care este negociabil.

Şi atunci? Atunci, de ce ne-am plânge că cineva a dorit să se înfrupte din textul altcuiva? Nu aşa ne-am procopsit cu o droaie de doctori în nu se ştie ce?

Nu aşa au ajuns unii politicieni să termine facultatea, sărind direct în amfiteatru din sala de clasă de la gimnaziu?

Cine nu a auzit, ar putea afla că până şi unii profesori, chiar din cei universitari, semnează lucrări pe care le-au scris unii sau alţii. Uite că avem şi din ăştia. Nu-i ştie lumea, iar cine ştie tace mâlc, ca nu cumva să-şi bată singur cuie în talpă. Cine ştie chestia asta, mai ştie ceva cu mult mai important. Ştie că şi de ar spune, nimeni nu l-ar crede.

O să vă închipuiţi că vorbesc despre România. Vorbesc şi despre ea, că doar am intrat şi noi în rândul lumii. Vorbesc însă despre o modă planetară, că doar nu am inventat noi produse precum turnitin sau iThenticate?

Şi totuşi, avem şi noi un ceva care este numai al nostru.

Acel ceva este un fel de indiferenţă totală faţă de acest fenomen, chiar şi atunci când nu mai este nevoie să-l punem sub lupa unor produse ce ar costa o sumă neglijabilă. Nu neapărat cele de mai sus.

Până la urmă banii ştiu să-şi găsească drumul. Şi-l găsesc.

miercuri, 23 februarie 2011

Aritmetica orbului

ElZap

Fiecare cu aritmetica lui ar spune unii, parafrazând sintagma celor care vor să scape de dreptate, conform căreia fiecare e cu dreptatea lui.

Recunosc că textul acesta mi-a fost sugerat de aritmetica ouălor, descoperită de un cunoscut şi distins predecesor... şi expusă unei şi mai distinse audienţe. Profesore, nici nu ştii ce mare începi să fii!

Unii propun tot felul de sisteme de numeraţie, alţii numără vameşi, alţii corupţi, şi mai la urmă vin unii care numără vile. Ce de moduri de a număra, când ar trebui să numărăm doar o singură dată! Pe urmă ne-am apuca de adunat, de împărţit, de scăzut, deşi până la urmă am constata că unii se înmulţesc. Corupţii de pilldă.

În loc să numărăm ouă, n-ar fi mai bine să numărăm vilele? Cam cum facem când vrem să ştim câte gâşte avem în ogradă. Numărăm picioarele şi împărţim la doi. Dacă vrem să numărăm porcii facem la fel, doar că împărţim la patru. Cu porcii ar fi ceva mai greu, că ei au un statut privilegiat. Totdeauna au avut. E greu să-i scoţi din ale lor.

Aşadar numărăm vilele şi notăm, aşa cum am învăţat la şcoală, cu V numărul căsoaielor care scandalizează pe toată lumea, mai puţin pe persoanele care veghează ca nu cumva să fie lovit în moalele capului nepreţuitul gust arhitectonic. Ălora li se rupe în paişpe, că doar sunt plătiţi pentru asta. Adică să li se rupă.

Ca s-o luăm pe scurtătură, adică să nu complicăm prea tare socoteala, o să împărţim pe V la patru, cam cum facem cu porcii, că bag seama că nu o să se porcească nimeni să-şi facă mai mult de patru căsoaie. Notăm cu A rezultatul obţinut. Aşadar am găsit numărul de oameni avuţi. Să le fie de bine, că mult au mai asudat ca să facă fiecare câte patru vile, când ţara e o ruină de la un cap la celălalt.

Din A ar trebui să scădem un epsilon E acolo, care reprezintă suma oamenilor geniali, a celor care s-au strofocat pentru binele meu şi al semenilor mei şi a celor cărora le-a murit vreo mătuşă superbogată. Mătuşă pe bune, nu din alea desccoperite la tribunal. Eu mărturisesc că nu am văzut cu ochii mei astfel de exemplare, dar să admitem că există un 1% din A, acolo de sămânţă. Să ne înţelegem, eu am văzut oameni isteţi, academicieni, profesori doctori (ba chiar şi docenţi), dar ăia nu aveau vile, aşa că nu trebuie să-i scădem. Intersecţia mulţimii lor cu mulţimea celor avuţi e ca şi vidă. Am obţine în urma scăderii un număr C, care ar reprezenta, aşa cum bănuiţi, mulţimea celor corupţi.

Acum, ştiu că o să-mi sară unii la beregată cu prezumţia de nevinovăţie. Al dracului de prezumţie, dar cum vine când vă urcaţi în avion pentru a răscoli meridianele şi paralelele globului? Când vă cere să arătaţi biletul la urcare în avion, de ce nu-i daţi ăluia în cap cu prezumţia asta? Sau cei ce şi-au schimbat cetăţenia, renunţând la cea mioritică, de ce nu-i daţi în cap lucrătorului de la fisc, care vă pune pe masă toate amenzile poliţiei de pe-acolo?

În fine, cum o fi cum n-o fi, nu asta-i problema. Sau necunoscuta problemei, dacă vreţi.

Problema ar cere să găsim necuonoscuta X, reprezentând numărul orbilor. A orbilor reali sau a celor ce se prefac a fi orbi. Că doar nu aş putea crede că nimeni nu a trecut pe lângă câmpurile de vile fără să le numere.

Ştiu că aici mi s-a înfundat, cu aritmetica asta a orbului. Ea tace ca porcu'n cucuruz, pentru că valoarea lui X nu poate fi găsită cu metodele aritmeticii, ale algebrei sau ale geometriei.

Până şi pe bietul Pascal chestia asta l-a scos din sărite. Nu degeaba a făcut el distincţia necesară.

"Différence entre l’esprit de géométrie et l’esprit de finesse. – En l’un, les principes sont palpables, mais éloignés de l’usage commun … Mais dans l’esprit de finesse, les principes sont dans l’usage commun et devant les yeux de tout le monde."

εὕρηκα! Asta este! Ne lipseşte "l’esprit de finesse", dar ne lipseşte rău de tot. Adică, după cum glăsuia Pascal, deşi ne sar în ochi vilele, noi nu le vedem.

Vă las cu necunoscuta X. Poate o rezolvă cineva, deşi mi-e teamă că totă lumea s-a prins în jocul ăsta de-a baba oarba. Nu credeţi?


duminică, 20 februarie 2011

Legături periculoase

ElZap

Prin 2009 încercam să fac un fel de studiu atipic despre un domeniu pe care nu-l stăpâneam, nici la propriu şi nici la figurat. Despre Miceliu vroiam atunci să mă preocup, ca un biet naiv care îşi închipuia că le poate învăţa pe toate din mers. Habar nu aveam că miceliul ăsta îşi poate întinde firicelele alea otrăvitoare atât de departe.




Legături periculoase? Posibil. Oare până unde ajung ele? E oare posibil să ajungă până în budoarul unor persoane sus-puse? Ceva de genul marchizei de Merteuil? Nici naiba nu ştie şi nici eu nu mă încumet să fac presupuneri.

LiaisonsDangereuses XLIV

Penibil spectacol, acest cocteil albastru pe care trebuie să-l servim în fiecare zi.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Scoaterea untului

ElZap

Cui nu-i place untul, mai ales atunci când este preparat în casă, sub ochii vigilenţi a unei femei responsabile? Pentru unt poate fi folosită şi mâna de lucru a unui bărbat. E chiar indicat.

Nici prin cap nu-mi trece să mă substitui vreunui site specializat în chestii culinare, cu atât mai mult cu cât vorbesc doar din auzite şi din văzute. Eram cam necopt ca să pun mâna la treabă pe vremea când untul se făcea din smântână.

S-ar putea să vă suprindă chestia asta cu smântâna, pentru că unii "specialişti" m-ar putea contrazice, spunând pe bună dreptate, că untul se prepară din cu totul alte materii prime. Poate din soia, poate din tărâţe, din petrol, sau din naiba ştie ce le trece prin cap ălora. Dacă e din soia încă e bine. Cine n-a mâncat salam cu soia?! Unii mai mănâncă şi acum, dar spre norocul lor nu ştiu, aşa că n-au nicio şansă să treacă la o revoluţie sexuală cum ne proroceşte domnul L.


Să revenim la oile noastre, mai precis la laptele lor sau la produsul numit smântână care tot din lapte se obţine. Poate fi şi lapte de vacă la o adică.

Pe vremuri demult apuse, smântâna asta se punea întrun recipient cilindric din lemn. Un fel de oală ar zice unii. O persoană mai zdravănă se încumeta să bată smântâna aia cu un fel de piston cu găuri până ce... se separau nişte bobiţe de ... unt. Cam asta îmi amintesc eu că se întâmpla.

Acum, untul se poate scoate nu numai din lapte.

Partidele politice scot untul din oameni de exemplu. Ăia pot fot fi duşi cu zăhărelul, cu sticla de ulei, cu naiba ştie ce până ce se scoate untul din ei. Se înţelege că untul îl iau cei care-l aleg.

Ce-am zice dacă am află că untul poate fi scos din... popoare. Le trânteşti o mică revoluţie şi scoţi untul din întreaga planetă. De ce nu s-ar putea la o adică şi chestia asta. Totul e să iasă unt. Totul e ca să fie servit la masă.

La masa verde de pildă.


miercuri, 16 februarie 2011

Răspunsuri...

ElZap

Lumea se întreabă, şi tot lumea răspunde.

Un fel de dialog al surzilor în care fiecare întreabă ce pofteşte, dar ce-l mai ciudat e că fiecare răspunde ce are chef. Ce are chef, dar mai ales ce este convenabil pentru el.

Asta îmi aminteşte de poezioara aia cu...

"Cine-a pus rahat pe clanţă?".

O ştiţi prea bine. Ea se termină cu un vers concluzie care sună cam aşa:

"toţi am pus rahat pe clanţa..."


Sigur că nu-i chiar aşa, că unii au pus mai mult, alţii mai puţin, iar alţii doar suportă mirosul. Problema e că întrebarea asta nu o pune nimeni. De fapt lumea îşi pune întrebarea "de ce s-a pus rahat pe clanţă?".

La obiect, lumea fumează în zilele astea vameşi. Vameşi şi lideri sindicali, şi poliţişti şi mai ştiu eu ce chestii de-astea.

De ce ar trebui să fumăm noi astfel de porcării, când am ales? Am ales democratic. Am ales o echipă care trebuia să vegheze ca baia să rămână curată, incluzând aici şi clanţa.

Nu ar fi cazul ca echipa asta să fie scoasă în careu ca să dea socoteală asupra curăţeniei din baie? Doar de aia stă şi păzeşte baia. Doar nu am ales o echipă, care să ne întrebe pe noi cine e vinovat de tote mizeriile astea?

Sau te pomeneşti că echipa s-a contaminat de la sfaturile alea din mijloacele de transport în comun care cer călătorilor să intervină ori de câte ori un hoţ încearcă buzunarul unui călător.

Şi dacă hoţul este în slujba sfătuitorului?

marți, 15 februarie 2011

Şşt, să nu ne speriaţi consilierul!

ElZap

Consilierul cugetă, că de aia e el consilier. Când i se cere părerea şi-o dă. Cum nu i se cere, stă precum Oracolul şi citeşte în stele.

Cică prin 2019 trecute fix vom avea o revoluţie. Una în Pink... Perfect. Ştiţi voi de care. Că dacă nu ne dorim case de-alea, toţi bărbaţii o să se urce pe garduri şi o să facă revoluţie. Că la o adică, din lipsă de alea, toţi bărbaţii ar deveni un fel de Muciuşi Scaevola, cu bătături în singura palmă disponibilă din cauză de flacără violet.

Cei-i drept domnul consilier a nimerit-o. Cam toate revoluţiile ne vin de la un fel de sex. Adică vin unii pe la noi şi ne-o pun, ne încalecă, îi încalecă, se încalecă, asta ca să se simtă ei bine, sau numai pentru că aşa i s-a năzărit unuia pe când o primea în audienţă pe sub masa ovală pe una cu grad de maior în agenturile străine.

Acum am priceput eu de ce iepurii nu au chef de revoluţii.

Acum am priceput eu cum se consiliază oamenii mici pe la casele mari.

Domnul consilier a uitat însă rolul şi locul marfarelor în chestia asta sexulă. Că dacă ar fi marfare destule, apăi ar şti tot cetăţeanul cu mintea la cap când să se scoale, ca să tragă frâna la revoluţie. După ce marfarul ar termina cu fluieratul lui ginecologico-porno-sexual, ţăranul de pe la Paşcani s-ar putea întoarce pe partea cealaltă şi ar mai trage un pui de somn, în timp ce revoluţiile proaspăt concepute ar dospi alături.

Era să uit de rolul sâsâielii din titlu. Asta vine dintr-un banc. Nu de peşte, că peştele se ocupă de producţia de vite pe metru pătrat de trotuar.

Un banc din categoria celor ce se spun pe când vinul se oţeteşte în sticlele cu dop de hârtie. O să-mi permit să-l reproduc aici (să-l redau, ca să elimin ambiguităţile limbii).

Desigur, numai cu permisiunea autorului anonim.

"Un tăran hotărăste să ia măsuri pentru satisfacerea nevoilor urgente ale găinilor din ogradă. Aduce un cocos zdravăn, de bombardament, si-i dă drumu' în curte. Cocosul, văzându-se liber, îsi scutură penele si calcă toate găinile, una după alta, cam treisprezece la număr. După care sare pe pisică, pe câine, pe iapă, pe vacă, două-trei capre samd. Si totul sub nasul tăranului nostru care căsca ochii, se pisca să vază dacă e vis sau realitate. Si după ce termină cocosul ograda, zboară peste gard. Tăranul după el. Fuge cocosul, fuge sus pe deal si cade mort. Tăranul, amuzat, îsi zice în barbă:
- Asa îti trebuie...
Si dă să pună mâna pe cocos. Dar cocosul, ce să vezi, duce o aripioară la cioc, iar cu cealaltă arătă în sus, unde zbura un uliu, pândindu-i hoitul:
- Shssssssssss, să nu-l sperii..."


Aşa că, să-l lăsăm pe domnul consilier să se încurce în impoteze şi deducţii savante, iar noi să ne vedem de-ale noastre. Dac-o fi revoluţie, apăi bucuroşi le-om duce toante, că multe au mai trecut peste noi.

Şi cu trasul cu ochiul pe la gaura cheii cum rămâne?

Un ban cinstit

ElZap

Un ban "cinstit" poate fi câştigat numai în România. Şi încă ce de bănet se poate face pe la noi. Mai ales dacă te numeşti Uniunea Europeană.

Bunăoară, pentru doar 2 milioane de euro, pe la noi se poate moderniza un aeroport. Asta e un fel de frunză de-a coanei bi-ministre. Aia costa doar 890.000 de euro, deşi era ditamai frunza.

Deocamdată bănuiesc că s-a început cu un aconto, aşa cum se încep toate afacerile cinstite. Asta doar bănuiesc. Cert e că s-a primit un... videoclip. Ăsta ne va arăta cam cum o să arate aeroportul ăla după modernizare.



Până la urmă n-ar fi chiar scump, dacă te gândeşti că e un aeroport, nu nişte prăpădite de avioane MIG, care au fost modernizate pentru a fi duse... la muzeu.

Toată lumea e cuprinsă de febra modernizărilor, a înnoirilor. Cu cât eşti mai sărac, cu atât te modernizezi mai abitir. Chiar şi Sudanul se modernizează. Acolo au venit nişte băieţi deştepţi care le fac un aeroport. Unul pe care o să poată ateriza chiar şi un A380. Poate chiar şi un An 225. Aeroportul ăla costă. Costă aproape 2 milioarde de dolari. Dar măcar e nou-nouţ. Dacă l-ar fi făcut Bechtel ar fi costat de 10 ori mai mult... dar măcar ar fi fost vechi.



Monstrul ăsta (AN 225) e cel mai mare avion dintre A380 şi cel mai nou avion american Boeing 747-8. Cel mai mare a rămas de când l-a făcut mă-sa, defuncta Uniune Sovietică, prin anii 1980. Poate va mai rămâne încă mult timp aşa. Asta dacă îl scoatem din competiţie pe ciudatul exemplar, unic la modul absolut, Spruce Goose. Ăla de a zburat o singură dată la o înălţime comparabilă cu propria-i înălţime.



El, AN-ul, nici nu are nevoie de aeroport, că poate ateriza şi pe iarbă. Îi chemi pe băieţii deştepţi de pe la noi şi aeroportul e gata. Băieţii ăia de au defrişat România în doi timpi şi trei mişcări. Pe unde au defrişat ei, acum pasc turmele de kecske, cum le spun localnicii monolingvi, dar cu plăcuţe de înmatriculare bilingve.

Şi atunci, de ce ar mai fi nevoie de aeroport, dacă poate ateriza şi pe iarbă? Păi altfel cum ar mai câştiga ăia banii în Sudan? Parcă la noi de ce ar fi nevoie de modernizare?

Poate doar pentru a-i oferi mărinimoasei baronese, Coana Uniune Europeană, prilejul de a-i mai face cadou o bască lui nea Gheorghe din Torpilaţi. Asta pe când îi degereau picioarele din lipsă de încălţari.

Aşa-i coana asta, suflet mare!

vineri, 11 februarie 2011

Paznicii unui dezastru dinainte anunţat

ElZap

Dacă nu vă placeţi să le spuneţi paznici, le puteţi spune şi guvernanţi.

Contează prea puţin cum le spunem. Contează ce au reuşit să facă, sau ce au vrut să facă.

În locul serelor am putea pune orie. Nişte spitale, de pildă. Orice doriţi. Fiţi siguri că sunt în stare de lucruri măreţe.

Îmi vine să cred că emisarii tătucului Stalin erau mai cu milă. Ăia de urlau pentru o ciorbă şi trei mici "Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!"













Fochistul

ElZap

Motto:

Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Şi-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...



Pe când eram de-o şchiopă, credeam ca toţi copiii de vârsta mea că locomotivele ar avea viaţă, cam cum au elefanţii de pildă. Şi cum să nu crezi o astfel de idioţenie când le vezi cu se prăvălesc bicisnice pe drumul de fier.



Abia după ce am crescut niţel mi-a venit mintea la cap. Atunci am înţeles că viaţa locomotivei stă în mâinile unui idivid mărunt, mai totdeauna plin de funingine. Omul acesta ascuns în umbră, fochistul cum îi spun unii, este cel care alimentează focarul locomotivei.

Din cauza lui locomotiva se pune pe aruncat aburi încolo şi încoace, năduşesşte, urlă ca o apucată, iar uneori mai face praf drumul de fier. Totul depinde de felul în care este dozată raţia de cărbuni.

Acest Prometeu funinginos este causa causarum pentru toate cel bune, dar mai ales pentru nenorocirile pe care le produce sau le-ar putea comite acest mostru metalic.

Când este atins de demenţă, acest Prometeu pigmeu ar arunca încă cu lopata cărbuni, chiar dacă toată lumea din jur s-ar topi şi s-ar scurge la vale precum lava unui vulcan.

Datoria lui nu este să gândească, ci să facă. Lui i se cere să agite conţinutul cazanului care produce abur.

Cât mai mult abur.

Când am aflat acest lucru, mi-am dat seama cât de mult îmi doresc să nu fiu niciodată locomotivă.



joi, 10 februarie 2011

Matroska

ElZap

Păpuşile astea m-au fascinat dintondeauna.



Păpuşile Matroska, desigur. Zice-se că ar fi ruseşti, deşi eu cred că ar putea fi şi de pe alte meleaguri.

De ce m-au fascinat?

Ei bine, la ele niciodată nu ştii care păpuşă e şefă. Odată o apucă pe una să-i spună celeilalte ce are de făcut. Să se răstoarne de pildă. Asta ar fi cumva o chestie clară. Se întâmplă şi în lumea noastră cea de toate zilele.

Nu e clar însă cine-i şopteşte păpuşii atotputernice ordinul pe care urmează să-l dea păpuşii subalterne. Nu e clar, pentru că în fiecare păpuşă e ascunsă o altă păpuşă, iar cuvântul ei ar putea cântări mult mai mult decât greutatea ei neglijabilă.

Ei clar însă un alt lucru. E clar că până la urmă toate păpuşile astea sfârşesc sub formă de cioburi, undeva pe un făraş.

Ăsta e de fapt rolul tuturor păpuşilor!



miercuri, 9 februarie 2011

De ce bat tobele?

ElZap

Încă de pe când învăţam la şcoală despre Horea, Cloşca şi Crişan, am început să mă întreb care era rolul toboşarilor în cumplita lor execuţie prin tragere pe roată? Fel şi fel de răspunsuri mi-a oferit Coana Istorie, dar nicunul nu m-a mulţumit îndeajuns.

Decât să mă ameţească cu explicaţii stupide, mai bine mi-ar fi spus pe şleau că rolul acelor toboşari era de a acoperi bănuitele fraze pe care condamnaţii le-ar fi spus în ultimele clipe, atunci când nu aveau nimic de pierdut şi nimic în care ar putea să spere. Poate că vorbele alea ar fi aruncat o altă lumină asupra făcătorilor de dreptate. Poate.

Toba, acest stupid instrument muzical, dar şi instrument-anexă al torturii, a evoluat, încât cu greu am putea să-l recunoaştem în zilele de azi.

De câte ori aud zgomotele pe care le face mass-media, acest detaşament super-instruit şi super-profesionist de toboşari contemporani, mă gândesc că în spatele larmei pe care o provoacă, s-ar putea găsi o execuţie la fel de cumplită ca arderea pe rug din evul-mediu, sau ca ghilotinarea democraică a câte unui revoluţionar incomod de pe la 1789 şi după.

Am avut parte de toboşari prin 1989, la noi şi în proxiimtatea noastră. Ce sfori s-au mai tras în spatele acestor detaşamente de toboşari care chemau la apărarea cuceririlor, bla-bla-bla... Cuceririle cui? Ale noastre? Ale lor? Lucrul ăsta nu s-a lămurit, şi nici nu cred că se va lămuri în curând. Asta pentru că se aud încă tobele.

În toată istoria omenirii au existat tobe. Aproape că îmi vine să cred că Istoria a fost scrisă prima dată de tobe. Oare nu un fel de toboşari au fost poeţii noştri care cântau indpendenţa de la 1877? Eminescu, oare de ce s-a dat la o parte? Era doar contemporan cu acele evenimente? Nu înnebunise încă. Nu reuşiseră să-l declare nebun conteporanii lui. Tot nişte toboşari şi ăia.

Aud că au fost făcute nişte arestări. Bravo lor! Bravo procurorilor!

Trag cu urechea. De undeva de departe mi se pare că aud nişte tobe. Oare ce nu trebuie să aud eu în zilele astea?

Ceasul ăla eleveţian, care mă obsedează de ceva vreme, ticăie anapoda. Rotiţele lui se încurcă îngrozitor. Ăsta numai ceas elveţian nu poate fi. E altceva. Ce este, nimeni nu ştie.

Şi pe malurile Nilului se auzea gălăgie zilele trecute. Toboşarii planetei nu mi-au permis să desluşesc pentru ce se ceartă lumea la umbra piramidelor. Parcă doar la umbra lor.

marți, 8 februarie 2011

Dans barbar

ElZap



Dansează… ursul românesc
De 2000 de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru
...
Hei codrul ăla-l tot visează



Un posibil răspuns.
Al ursului? Poate al Lui.

Pe-al vostru Zalmoxe-pigmeu
L-om prinde de barbă-nhăţându-l,
Cu tronu-i cu tot răsturnându-l
Din cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pământ
Să crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.


Timur-Lenk si Baiazid
Timur-Lenk si Baiazid


Timur-Lenk? Baiazid?

luni, 7 februarie 2011

2011, România-IT valoare adaugată

ElZap

Tot e bine. Exportăm IT. Colorat, ce-i drept. În timp ce valoarea adăugată coboară. A noastră, desigur. Nigeria o duce ceva mai bine.
















Ce vreţi? Ce ar putea creşte în noianul de vorbe-bălării care ţin loc de decizii. Politice? Economice?



Oamenii ăştia au evoluat în Franţa, după cum se poate vedea. În jocuri pe calculator. Ceva cu iepuri, se înţelege.

De când naiba se înţeleg toate astea?

duminică, 6 februarie 2011

Era o vamă pe Siret

ElZap

Şi nu era de azi de ieri. Ea era acolo în mod aproape sigur şi atunci când a venit jupânul la putere. Prima oară. Ca orice vamă, asta măcina o groază de bani. Nu cât ar fi măcinat moara lui Sadoveanu. Muuuult mai mulţi.

Măcina şi împărţea încolo şi încoace. Chestia e că zile trecute i s-a înfundat. Sau aşa credeam eu.

Azi mi-am pus lacrimi în ochi şi am plecat la parastasul Corupţiei. Am trecut întâi pe la Obor, colea sub streaşina primăriei pe care o păstoreşte Generalul Cârnat.

Taman când curgeau lacrimile mai abitir, dau nas în nas cu corupţia. Vie şi nevătămată, ba chiar voioasă. Cânta pe nas psalmul acela cunoscut: "Ţigări, ţigări, ţigări...". Aha, mi-am zis: astea sunt de-alea de se măcinau la vama Siret.

Nici acum nu am dezlegat enigma asta, dar e clar că corupţia e moartă. Doar că eu am nimerit după învierea ei din morţi. Nu chiar cea de la sfârşitul veacurilor.

Acum, de când cu vama asta de la Siret, am priceput eu cum cresc vilele alea precum ciupercile după ploaie. După ce am văzut-o pe Coana Corupţie călare pe situaţie, am făcut o socoteală. Una din care să deduc cam câte vile mai sunt de construit. Am ameţit. Ce număr! Nu vi-l spun, că puteţi să-l bănuiţi singuri.

Ameţit cum eram, dau să deschid televizorul. Reuşesc cu greu. Un nene cunoscut repeta acolo povestea cu Roş-Cocoş. Atâta am reuşit să aud:

"Oricât vor ţipa partidele politice, indiferent care sunt ele și orice atmosferă vor crea trusturile de presă ale domnilor Vântu şi Voiculescu, lupta anticorupţie va continua fără menajamente"


Am căzut lat.
Am priceput că au făcut-o lată.
Românii, desigur.


Corida planetară

ElZap

Circula pe vremuri un banc.
Văd că mai trăieşte pe net. Bancul, desigur.
Îl reproduc cu ghilimelele de rigoare.

"După coridă, un tip se duce la restaurantul stadionului şi cere fudulii; îi aduce chelnerul o porţie, ăsta o mănâncă şi apoi, nemulţumit, îi spune chelnerului:
- Data trecută, când am mai fost, pe la dvs. era mai mare porţia...
- Se mai întâmplă să moară şi toreadorul, nu numai taurul."


Ştiu că o să-mi spună o domniţă mică, că iar am luat-o razna. Am luat-o sau nu, chestia e că treaba e groasă.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar taman cînd toreadorul era să răpună taurul cineva din tribune a oprit meciul.

Cam rar se întâmplă treburi de-astea, dar se întâmplă. Cică taurul is "a good friend" şi "a good man". Aşa o fi, dacă zice 'mnealui, că doar în cercul acela se hotărăşte cine e amic şi cine nu-i, cine e democratic sau dictator, cine trebuie să respecte drepturile omului, ale gâştelor, ale curcilor şi ale taurilor.

De atâtea drepturi, doar oamenii au rămas fără ele. Tocmai omul este defectiv de plural, când vine vorba de drepturi.

Şi cu spectatorii cum rămâne? Păi rămâne aşa cum am vorbit. Ei o să mai stea o vreme să cânte şi să dănţuie prin pieţe. Aşa, ca să se distreze. Pe urmă îi trimitem acasă. Acasă sau acolo unde o să aibă mai mult noroc. Deocamdată stau capră în faţa taurului. Cu taurul am căzut la pace. Asta este.



Dar cu toreadorul, ce-o să se întâmple? Păi, nu aţi citit bancul de pe net? O pagubă colaterală, acolo.

P.S. 1.



sâmbătă, 5 februarie 2011

De la Budeşti la Viena, via Valea Călugărească

ElZap



Ce mai fac gât şi doctori ăia din Budeşti? Oare nu au auzit ei încă de chestia aia cu "Să trăiţi bine"?

Au auzit dar n-au înţeles nimic. O să trăiască bine cei ce apucă să trăiască. Cine naiba a auzit de morţi care să trăiască bine?

Şi apoi, ce treabă are cu spitalul ăla unul care face amgdalită, sau apendicită, sau menigită, sau... Dacă începi să strănuţi îţi aduni lucrurile în paporniţă şi pleci la Viena. Pleci la Viena ca să poţi schimba o vorbă cu preşedintele ţării, cu Teo Trandafir, sau cu mai ştiu eu care politician sau mahăr făcut în revoluţia de stat din România.

Nu a spus Maria Antoaneta că dacă nu aveţi pâine e cazul să vă reprofilaţi pe cozonaci? Unii spun că nu ea ar fi rostit chestia asta, că au zis-o alţii cu mulţi înaintea ei. Ei, şi! Ce-i cu găselniţa asta? A spus n-a spus, tot bolnavul din Călăraşi, Budeşti sau mai ştiu eu de pe unde, e bine să bage la cap chestia cu cozonacii.

Călărăşenii ăia e bine să aibă caii înhămaţi la căruţă, că până la Viena e cale lungă. Până la Viena se pot opri la Valea Călugărească. Via. Via, sau ce-a mai rămas din ea. Acolo pot face niscaiva socoteli cu umbra lui Ion Ionescu, ăla de a pus bazele Gazetei Matematice. Să socotească dacă le ajung banii până la Viena.

Până ajung Călărăşenii la o concluzie, le trece gripa. Sau o mierlesc ca tot creştinul. În varianta a doua fac economie de bani. Pentru ei şi pentru bugetul ţării. Dacă bugetul nu mai este împovărat cu câteva pensii, e loc pentru o frunză. De frunza asta are cine să se ocupe. Cucoana. Vuittonul.

Păi, dacă toţi o să ne tratăm la Viena, de ce am ţine doctorii prin România?

Doctorii ca doctorii, dar de ce am ţine guvernul în România? Şi preşedintel la fel.

Pe ăştia i-am putea trimite la FMI. Ar fi mai ieftin. Vin din când în când în vizită, odată cu Jeffrey Franks. Sau nu mai vin deloc.

La cât de bine merge ţara cu guvern, parlament şi preşedinte, cu sau fără chestiile astea tot rău e.

Cormoranii şi revoluţiile

ElZap


Ce legătură ar fi între astea două chestii e greu de spus. Greu de spus numai dacă le priveşti cu un ochi leneş.

Aşadar.




Prin unele ţări există o metodă inedită de pescuit. Inedită, bizară, crudă, ce mai contează? Important e că există.

Iei unul sau mai mulţi cormorani care sunt dresaţi în prealabil. Habar n-am cum se dresează ăştia că eu nu mă pricep la revoluţii. Cumva sunt ei dresaţi, că altfel şi revoluţiile ar fi mult mai scumpe.

Odată dresaţi, cormaoranilor li se leagă un picior cu sfoară. Asta ca să nu ne tragă în piept să plece cu prada. Am uitat să spun că prada asta aparţine de drept pescarului şi nu acestor păsări stupide (stupid people cum ar fi spus profetul).

Nici să îngită prada nu pot, că li se aplică pe gât un fel de inel. În cel mai rău caz pot să înghită doar plevuşca. Atât cât să supravieţuiască. Să se sature în niciun caz, că s-ar lenevi peste măsură.

Cormoranii ăştia sunt nişte păsări tare cumsecade. Taman cum e mai bine. Violente peste măsură când se întâlnesc cu prada, însă extrem de docile când li se ia prada din cioc.

Câteva întrebări mai rămân pentru mine neelucidate.

1. Oare câţi cormorani dispuşi să pescuiască pe de-a moaca pentru pescarii planetari or fi trăind în ziua de azi?

2. Oare nu li se apleacă oamenilor de atâta peşte.

Uitasem să spun, că şi cormoranii pescari sfârşesc trist. Mai pe şleau, ei ajung tot în oală, dimpreună cu prada. Asta când nu mai sunt buni de pescuit.



miercuri, 2 februarie 2011

Geo..., geo..., geo...

ElZap

Circula pe vemuri o anecdotă, pe care vi-o povestesc în două fraze.

Se zice că la o şedinţă de aplatizare a dosului participa şi Moisil. O persoană importantă vine cu o propunere de comasare a nu ştiu ce cu alt nu ştiu ce. La un moment dat Moisil se ridică şi propune în băşcălie să se unească geologia cu geometria şi cu geografia şi s fie uns ministru Geo Bogza.

Cât or fi fost ăia de bătuţi în cap, dar au renunţat la comasarea miraculoasă. De-abia acum în zilele noastre, când succesele (era să zic aşa cum bănuiţi...) neo-miciuriene ale genetiicii au reuşit să încrucişeze boul cu ministrul s-a reuşit minunea.

Nu vreau să mă leg aici de turism şi de de dezvoltarea regională, că aici nu este vorba de genul masculin defect de masculinitate. Aici e vorba de promovarea femeii. Şi nu a oricărei femei, ci doar a aceleia care este de trei ori femeie. De două ori la minister şi de restul banilor acasă.

Răsfoind presa, aflu că se comasează în draci. Se comasează spitale.

Se pun claie peste grămadă bolile digestive peste transplantul renal.

Bătrânii din cămine sunt împinşi ca vitele în spitale dezafectate. Măcar dezafectatele alea or fi având morgă?

Unde mai pui că unele spitale se vor preschimba în creşe şi grădiniţe. Oare de ce nu am uni grădiniţele astea cu căminele de bătrîni, devreme ce unele ministere ar putea fi apropiate de spitalul "Prof. Dr. Al. Obregia"?

Sau poate comasăm Preşedenţia României cu Guvernul şi cu Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane.

În felul ăsta ar avea şi Reforma instituţională a Statului Român o finalitate.

Acolo unde nu este durere nici întristare nici suspin.


Similitudini posibile

ElZap







marți, 1 februarie 2011

Bombardon

ElZap



















Dacă nu vă liniştiţi...



















... să nu ziceţi că nu v-am spus.