Fochistul

ElZap

Motto:

Fulger negru... trăsnet lung

Dus pe aripi de furtună,

Zguduind pământul tună,

Zările de-abia-i ajung...

Parcă zboară,

Parcă-noată.

Scuipă foc, înghite drum,

Şi-ntr-un valvârtej de fum

Taie-n lung pădurea toată...

Pe când eram de-o şchiopă, credeam ca toţi copiii de vârsta mea că locomotivele ar avea viaţă, cam cum au elefanţii de pildă. Şi cum să nu crezi o astfel de idioţenie când le vezi cu se prăvălesc bicisnice pe drumul de fier.



Abia după ce am crescut niţel mi-a venit mintea la cap. Atunci am înţeles că viaţa locomotivei stă în mâinile unui idivid mărunt, mai totdeauna plin de funingine. Omul acesta ascuns în umbră, fochistul cum îi spun unii, este cel care alimentează focarul locomotivei.

Din cauza lui locomotiva se pune pe aruncat aburi încolo şi încoace, năduşesşte, urlă ca o apucată, iar uneori mai face praf drumul de fier. Totul depinde de felul în care este dozată raţia de cărbuni.

Acest Prometeu funinginos este causa causarum pentru toate cel bune, dar mai ales pentru nenorocirile pe care le produce sau le-ar putea comite acest mostru metalic.

Când este atins de demenţă, acest Prometeu pigmeu ar arunca încă cu lopata cărbuni, chiar dacă toată lumea din jur s-ar topi şi s-ar scurge la vale precum lava unui vulcan.

Datoria lui nu este să gândească, ci să facă. Lui i se cere să agite conţinutul cazanului care produce abur.

Cât mai mult abur.

Când am aflat acest lucru, mi-am dat seama cât de mult îmi doresc să nu fiu niciodată locomotivă.