De ce bat tobele?

ElZap

Încă de pe când învăţam la şcoală despre Horea, Cloşca şi Crişan, am început să mă întreb care era rolul toboşarilor în cumplita lor execuţie prin tragere pe roată? Fel şi fel de răspunsuri mi-a oferit Coana Istorie, dar nicunul nu m-a mulţumit îndeajuns.

Decât să mă ameţească cu explicaţii stupide, mai bine mi-ar fi spus pe şleau că rolul acelor toboşari era de a acoperi bănuitele fraze pe care condamnaţii le-ar fi spus în ultimele clipe, atunci când nu aveau nimic de pierdut şi nimic în care ar putea să spere. Poate că vorbele alea ar fi aruncat o altă lumină asupra făcătorilor de dreptate. Poate.

Toba, acest stupid instrument muzical, dar şi instrument-anexă al torturii, a evoluat, încât cu greu am putea să-l recunoaştem în zilele de azi.

De câte ori aud zgomotele pe care le face mass-media, acest detaşament super-instruit şi super-profesionist de toboşari contemporani, mă gândesc că în spatele larmei pe care o provoacă, s-ar putea găsi o execuţie la fel de cumplită ca arderea pe rug din evul-mediu, sau ca ghilotinarea democraică a câte unui revoluţionar incomod de pe la 1789 şi după.

Am avut parte de toboşari prin 1989, la noi şi în proxiimtatea noastră. Ce sfori s-au mai tras în spatele acestor detaşamente de toboşari care chemau la apărarea cuceririlor, bla-bla-bla... Cuceririle cui? Ale noastre? Ale lor? Lucrul ăsta nu s-a lămurit, şi nici nu cred că se va lămuri în curând. Asta pentru că se aud încă tobele.

În toată istoria omenirii au existat tobe. Aproape că îmi vine să cred că Istoria a fost scrisă prima dată de tobe. Oare nu un fel de toboşari au fost poeţii noştri care cântau indpendenţa de la 1877? Eminescu, oare de ce s-a dat la o parte? Era doar contemporan cu acele evenimente? Nu înnebunise încă. Nu reuşiseră să-l declare nebun conteporanii lui. Tot nişte toboşari şi ăia.

Aud că au fost făcute nişte arestări. Bravo lor! Bravo procurorilor!

Trag cu urechea. De undeva de departe mi se pare că aud nişte tobe. Oare ce nu trebuie să aud eu în zilele astea?

Ceasul ăla eleveţian, care mă obsedează de ceva vreme, ticăie anapoda. Rotiţele lui se încurcă îngrozitor. Ăsta numai ceas elveţian nu poate fi. E altceva. Ce este, nimeni nu ştie.

Şi pe malurile Nilului se auzea gălăgie zilele trecute. Toboşarii planetei nu mi-au permis să desluşesc pentru ce se ceartă lumea la umbra piramidelor. Parcă doar la umbra lor.