vineri, 31 iulie 2009

Fleaşcă

ElZap

Aseară am aflat că avem şi un ministru al culturii. Omul le vede pe toate ca nişte nunţi cu dar. Asta nu-i chiar rău, mai ales dacă ministerul-mireasă are ceva zestre. Care zestre ar putea fi tocată/ronţăită în linişte.



Băiat frumuşel domnul ministru, după cum spunea şi o doamnă care joacă la două sau mai multe capete. Nimeni nu ştie la câte. Poate numai dumneaei, dacă nu cumva o fi uitat, luându-ne după legea numerelor mari.

video

Doamna îl vedea în slip. Deh, pasărea mălai visează. N-a fost să fie aşa, cel puţin cum rezultă din poza pe care şi-au tras-o în finalul întâlnirii, spre binele culturii şi al turismului reunite într-un fel de ecumenism electoral.

Prezenţă discretă, ministrul nu prea e băgat în seamă, decât dacă se face foc şi pară câte o clădire cam cum este Millenium Business Center.



Noroc cu primul nostru ministru, care a venit mintenaş cu tulumba, de a stins scânteile ce izbucniseră între frumuşelul nostru ministru al culturii şi gospodarul nostru primar de sector.

Noroc că coasa a uita-o acasă, că şi-ar fi amintit de aria cosaşului vesel, ce musai trebuie băgat în seamă recitând din Coşbuc, de către toate televiziunile adunate buluc ca să se încălzească la măreţul foc de tabără.

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!



Şi ca să nu se spună că ministrelul nostru cultural şi cult, stă cam toată ziulica cu degetul în gură, din lipsă de treabă, dă el o fugă pe la telviziunea unuia din moguli şi ne explică ce şi cum.

Ştirea zilei a lu' Gabriela Vrânceanu Firea


Aici el se referă, cum era şi cazul, la un videoclip gen Borat, câruia îi agaţă eticheta de "haios", promovat de dracu' ştie cine şi dracu' ştie în ce scop, pentru a promova România ca destinaţie turistică.



Acum, nu că m-ar apuca pe mine cine ştie ce sentimente patriotice, sau revoltă naţionalistă, sau indignare morală, dar clipul ăsta e prost. Prost, cât se poate de prost. Poate mai prost ar putea fi numai relizatorul lui, sau plătitorul lui, sau noi că le-am netezit prin vot calea să ajungă aici.

În primul rând, or fi existând în ţara asta femei care se ţin cu doi, trei sau mai mulţi bărbaţi (după cum le ţine pe ele cearceaful şi după numărul de vizite făcute la Amsterdam), dar să se mărite cu mai mulţi bărbaţi e un lucru mai greu de găsit.

Şi apoi, aici se spune negru pe alb, că ele se căsătoresc simultan cu patru masculi. Mă întreb: care este ordinea în care sunt serviţi cei patru în noaptea nunţii? Poate ne răspund realizatorii, care or fi având mai multă experienţă.

Şi treaba cu zebrele? Poate o fi vorba de nişte cai, cărora cu ceva timp în urmă li se vătăma spinarea de prea mult încălecat turistic. Turistic şi femeiesc.

Dar cu peştii ăia atârnaţi în copaci, parcă ar fi puşi în afumătoare, ce-i? O fi o sugestie, cum că aici se poate pescui? În ape tulburi, desigur.

Domnule ministrel, nu ai vrea să dai matale un ordin, sau cam aşa ceva, ca să se scrie pe videoclipul ăla că e ceva de râs, cum se face de altfel la unele filme americane, în care omul aşezat în faţa televizorului, cu punga lui de floricele de porumb şi cu sticla aia de băutură naţională, este anunţat prin râsete preînregitrate, când ar fi cazul să râdă. El şi toată suflarea, într-o socializare a formelor fără fond, adică a râsului degeba.

Sau să vă luaţi tălpăşiţa şi să plecaţi cu toţii. Oricum, ţara asta n-ar cum să meargă mai rău.

joi, 30 iulie 2009

Vorbiţi, băieţi, orice, numai vorbiţi!

ElZap

De-acum nu o să mai vorbiţi de-a surda.

De-acum există cineva căruia i s-a făcut milă de voi.
De-acum Bunul Samaritean vă ascultă cu răbdare.

De-acum Big Brother o să ia conştiincios notiţe...
... mai ceva decât dacă aţi ţine un discurs în Aula Academiei sau în amfiteatrul unei mari universităţi.

De-acum nu veţi rămâne doar nişte banali anonimi.

Poate că vi se va face şi un dosar...
... care va fi publicat într-un volum de Scrieri Postume...

"Prin care oamenii de mâine
Vor şti cum fluierau străbunii...
Căci, ce e placa?
E un zero în exerciţiul funcţiunii."


De-acum nu se va mai spune că aţi fluierat în biserică...
... ci că aţi fluierat pe Google.

De-acum se va rosti celebra frază:

CNSAS a murit. Trăiască CNSAS-ul.




Desigur, dacă nu vreţi să primiţi "transcriptul" prin email, puteţi inhiba acest lucru.

Se poate inhiba trimiterea transcriptului convorbirii către altcineva curios? Către nevastă, către şef, către ... ştiu eu cine.
Dar stocarea lui pentru eternitate, se poate inhiba?

Şi când te gândeşti că totul e... atât de gratis...

Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate .

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

marți, 28 iulie 2009

Ce să mai vorbim...

ElZap

Privesc fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare,
Cum tot văzduhul este plin,
De cântece ciripitoare.

(Parodie după Vara - George Coşbuc)

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ...

(Vara - George Coşbuc)

Unde ar fi să-mi întorc privirile?
Când...

... aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

(Ai noştri tineri... - Eminescu)

Aşadar:



Succesuri...



Prural...



Abacuri...



A fi...



Râdem noi... dar râd şi curcile de noi



Circ... fără pâine







Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!


(Unde ni sunt visătorii? - Alexandru Vlahuţă)

miercuri, 22 iulie 2009

Minunea care a ţinut trei zile

ElZap

Mare minune ar fi fost, dacă ar fi ţinut mai mult de trei zile, această imensă mobilizare de forţe din ultimele zile, menită a tempera setea de bani a unor instituţii de învăţământ.

După ce incendiul a izbucnit, pompieri din toate părţile au fost trimişi, pentru a-l stinge.

Pompieri-politicieni, care-şi numărau voturile ce le-ar putea pierde sau câştiga dacă i-ar trimite îndărăt la şcoală pe amatorii de diplome-chilipir. Mulţi dintre aceşti pompieri s-au căţărat cu greu până la un BAC luat seara pe întuneric la cine ştie ce cârciumă. Alţii au în familie cel puţi o beizadea neisprăvită, care niciodată n-au avut chef de şcoală.

Pompieri-profesori, care se vedeau lipsiţi peste noapte de un câştig ce curgea vârtos, direct prin conexiunea de internet, de la nişte studenţi pe care nu i-au întâlnit nici măcar cinci minute, ca să ia de la ei lumină. Banii ăştia nu-i papă singuri, ci împreună cu cei ce moţăie, făcându-se că nu văd şi nu aud.

Pompieri-jurnalişti sau pompieri-bloggeri care o ţineau gaia-maţu cu economia de piaţă care reglează singură o hoţie ce s-a extins de-a lungul anilor de nu-i mai dai de capăt.

Pompieri-părinţi şi pompieri-studenţi ce-şi vedeau ameninţată diploma pe care ştiau de la început că nu o merită.

Geaba strigă doamna ministru Ecaterina Andronescu, că pe undeva pe la nişte ordinare fabrici de diplome s-a ciocnit de nişte “cataloage care au peste 9.000 de studenţi, toţi puşi la rând, indiferent unde s-au înscris ei, la aceeaşi disciplină, cataloage semnate de acelaşi profesor”.

Geaba strigă doamna ministru Ecaterina Andronescu, că de educaţia a sute de studenţi se ocupă una bucată profesor.

Geaba…

N-are a face că l-ai prins pe hoţ la oala cu smântână, mânjit până la urechi. El o ţine pe-a lui, că n-a văzut şi nu a auzit de smântână în viaţa lui. Cine dracu a văzut măcar un singur hoţ, care să nu fi încercat să nege hoţia comisă, în ciuda oricăror dovezi pe care ai încerca să i le aduci. Eu personal n-am văzut unul.

Apostolii Apocalipsei învăţământului de la noi şi de aiurea, ne dau în cap cu mentalitatea comunistă, care încă trăieşte şi care se opune unei hoţii la drumul mare, că dacă lăsăm piaţa liberă să-şi facă de cap aşa cum vrea ea, va avea grijă să falimenteze acele universităţi care s-au dedat la furăciune pe faţă. Unii ne spun poveşti cu patroni care au ei grijă să-i elimine pe cei ce şi-au obţinut în mod clandestin diplomele. Treptat, lichelele se strecoară ocolind orice ştachetă pe care în mod normal ar trebui s-o treacă, ajungând oricât de sus.

Stupefiat, mă întreb şi eu ca prostul, de ce nicăieri în lume nu s-au eliminat examenele şi alte forme de verificare prin care trece un tânăr până ajunge să pună mâna pe o diplomă, cu care se mândreşte toată viaţa? De ce nu s-au transformat instituţiile de învăţământ într-un fel de şezători SF, în care să acordăm prezumţia de inteligenţă maximă oricărui participant?

Şi apoi, de ce s-ar mai da examen pentru obţinerea unui permis auto, când este clar ca lumina nopţii, că un individ ar fi eliminat din sistem, după ce ar face terci câteva sute de fiinţe nevinovate, datorită nepriceperii în mânuirea volanului, sau datorită bicisniciei? Până la urmă o scoate el cumva la capăt, nu-i aşa?

Dar medicii, ce vină au ca să-i pună cineva la cazne să înveţe până le plesneşte capul şi apoi să mai stea şi mulţi ani buni, ucenicind pe lângă o echipă care îl formează şi îi validează priceperea? Cam câţi ani stă pe margine un medic prin alte ţări, până îşi câştigă dreptul de a se juca cu viaţa unui om? Aud? De ce nu i se dă câte o patalama oricărui bezmetic, care în dorinţa de a se juca cu bisturiul, ar ajunge să fie eliminat automat din sistem dacă nu este capabil, asta numai după e ar produce hecatombe de cadavre.

Cu profesorii lucrurile ar sta ceva mai simplu, mă gândesc eu. Ce dacă-i dai drumul unui cretin ce nu se pricepe la nimic, într-o clasă de elevi sau într-un amfiteatru? Prostia este reproductibilă. Până se culeg roadele, prostul cu diplomă neverificată în nici un fel, iese la pensie, iar tinerii se bucură de tot felul de libertăţi din cele mai năstruşnice, undeva prin fundul clasei. Aţi văzut vreun părinte care să-l reclame pe un profesor că nu-i bagă ştiinţă în capul progeniturii sale? Doar unii tineri ce vor să înveţe, că aşa ştiu ei că e bine, o să strâmbe din nas. Şi ce dacă? Prostia a mers totdeauna înainte, cântând voioasă lozincile vremii în care zace.

Şi inginerii constructori, tot prin metoda trial and error ar trebui selectaţi. Atunci construcţiile de tot felul ar fi realizate pe principiul bricolajului, adică vine omul şi declară pe propria răspundere că este priceput în a înălţa zgârie mori, pe urmă vede el dacă pică sau nu pică.

Nu prea credeam eu că valurile pe care le-a iscat doamna Andronescu, ar mişca ceva din noroiul adunat de-a lungul a zeci de ani la noi. Nici nu a mişcat, după ce primit poruncă de la mai marii ei s-o lase moale cu măsurile astea ciudate. Acum văd că mârâie ceva cum că diplomele odată obţinute sunt valabile până ce se termină anchetele. Care anchete, se vor termina la calendele greceşti.

Până atunci buruienile pot creşte nestingherite.

marți, 21 iulie 2009

Aşa grăit-a Zeus


Şi ca să fie înţeles mesajul marelui conducător, chiar şi de surdo-muţi, dau aici transcrierea lui.

"În momentul de faţă este un blocaj pe două paliere. Este o luptă între cei care vor să diminueze învăţământul privat, pentru că pâinea şi cuţitul este în mâna celor de la stat, sindicate şi oameni politici, iar pe de altă parte este o luptă pentru blocarea proceselor de modernizare a sistemului de educaţie, dusă în tandem de sindicate şi Ministerul Educaţiei. Se pare că s-a luat decizia să se dea satisfacţie sindicatelor, pentru discreditarea sistemului privat"

Acum, eu n-am să zic că preşedintele nu spune adevărul, ca să folosesc un eufemism, dar e clar că orice minciună care se vrea credibilă trebuie să pornească de la un sâmbure de adevăr, oricât de mic ar fi el.

Poate că trimiterea la obscure interese ar fi minusculul adevăr, dar trebuie să fiu cel puţin chior, dacă nu orb de-a binelea sau tembel, dacă n-aş observa că numărul imens de tineri procesaţi în acest malaxor în care se bagă la grămadă oameni, prostie, nesimţire şi se scot bani. Mulţi, foarte mulţi bani.

Teamă mi-e că nu mai e nimic de făcut, la câte moaşe s-au găsit să se învârtă în jurul învăţământului. Măcar dacă aceste femei tembele ar fi văzut în viaţa lor cum se naşte un copil, când eu bănuiesc că ele nici măcar n-au văzut în viaţa lor un copil.

Teamă mi-e că boala asta n-are cum să se vindece, dacă o tratăm prin aplicarea unui minuscul plasture URGO, când toată lumea vede că avem de-a face cu un cancer ajuns în faza de metastază.

Teamă mi-e că nu avem chirurgul profesionist şi curajos, care să fie în stare să pună bisturiul acolo unde este nevoie.

Teamă mi-e că suntem un popor de anesteziaţi peste măsură, încât l-am întrece chiar şi pe Gaius Mucius Scaevola, în curajul de a ţine dreapta în foc, până se alege scrumul din noi.

Din învăţământul ăsta, din noi, din ţara asta.

luni, 20 iulie 2009

Dictatura prostiei fără margini

ElZap

Mi-a fost dat să văd şi să aud, ceea ce nu-mi închipuiam că voi vedea sau auzi vreodată.

video
(Sursa: http://www.realitatea.net/video_874282_geoana--doamna-andronescu-trebuie-sa-rezolve-problema-de-la-spiru-haret-astfel-incat-studentii-sa-nu-dea-examen-din-nou_566262.html)

Ce aud în cuvântarea de mai sus?

- Să nu sufere? Ce însemnă asta?
- Să nu mai dea examene?
- Exact! Exact!

Auzisem că pe vremuri, prin anii ’50 exista o directivă, indicaţie sau ce dracu o fi fost, prin care se cerea ca un număr de copii de muncitori sau ţărani să aibă câteva locuri rezervate pe la facultăţi.

N-am fost niciodată de acord cu astfel de practici, deşi acum mă gândesc că, exceptând turmele de politruci de care ne-am descotorosit mai târziu cu multă greutate, aceste practici aveau o justificare ce nu era chiar aiurea. Prin anii aceia, ţăranii era hăituiţi de nenumărate cote impuse de ocupantul sovietic, aşa că bietul copil de ţăran n-ar fi putut ajunge la facultate, chiar dacă era de sute de ori mai capabil decât unul care era provenit dintr-o familie mai înstărită.

Cu totul altfel stau lucrurile acum.

Beizadelele unor îmbuibaţi ai jafului postrevoluţionar, clienţi din fragedă pruncie ai localurilor de tot felul, obişnuiţi ca ei să dicteze învăţătoarei nota pe care babacul doreşte să o vadă în catalog în dreptul augustului lor nume, puturoşi de toate felurile şi provenind din toate straturile sociale, aceştia nu puteau rămâne fără o diplomă universitară.

Cum, pentru aceşti limacşi postrevoluţionari, banii nu erau o problemă, iar atelierele de fabricat diplome şi de aspirat bani apăreau ca ciupercile după ploaie, asemenea atelierelor de marochinărie pentru viaţa veşnică, nu a fost greu ca să se consolideze şi noua turmă de analfabeţi cu multiple diplome universitare.

Mai răi decât cei mai răi agitatori stalinişti, noii ciocoi, atunci când madam Andronescu a încercat să scociorească doar puţin în lumea lor infectă, şi-au împins de la spate reprezentanţi de la cel mai înalt nivel, ca să intre cu ciubotele lor pline de bălegar în lumea universitară.

Ei, numai ei au dreptul să decidă dacă corect să se dea sau să nu se dea examene de cei ce doresc să pună mâna pe o diplomă.

Ei, şi numai ei sunt cei ce au dreptul să hotărască cum se va conjuga verbul “a fi” în prezent şi în viitor, după ce au lămurit cum s-a conjugat în folos propriu verbul “a avea” şi “a voi”.

Ei, şi numai ei ştiu cum trebuie mânuit bisturiul în mâna chirurgului, ca să fie sigur că cel anesteziat va fi trecut în loc luminat, în loc cu verdeaţă.

Ei, şi numai ei au dreptul să schimbe după bunul plac legile fizicii, ale chimiei şi ale biologiei, pentru a crea noua generaţie de monştri.

Ei, şi numai ei sunt cei chemaţi să sfărâme axiomele matematicii, să pună ştampila lor jegoasă pe teoreme, ca să ştie tot prostul care teoremă este aprobată de partid şi care nu.

Sub copitele acestor turme de bivoli africani, se vor face ţăndări postulatele geometriei euclidiene sau ale altor feluri de geometrii. Locul lor va fi luat de geometria strâmbă a imposturii, a ignoranţei fără limite, a tupeului fără limite şi fără frontiere.

Prostia nu se discută! Prostia se execută!

vineri, 17 iulie 2009

Mai bine prost împreună cu partidul decât deştept împotriva lui

ElZap

Habar n-am cât de deşteaptă este Ecaterina Andronescu.

Am însă o vagă bănuială că e cu ceva mai deşteaptă decât mulţi politicieni puşi pe făcut gargară cu zeamă de prostie.

Am o vagă bănuială că prin ceea ce a făcut în ultimele zile, a zgândărit furnicarul infect al celor puşi pe făcut bani pe seama prostiei şi a lenei loazelor, ce doar pretind că au terminat un liceu şi sunt dornici să fie musai studenţi.

De fapt ce a făcut doamna ministru aşa grav? A arătat cu degetul spre Universitatea Spiru Haret, acest colos care are peste 300000 de studenţi, cam de cincisprezece ori mai mulţi studenţi decât Universitatea Harvard. Două treimi din studenţii acestei ţări sunt studenţi la Spiru. Un imens aspirator de prostie şi poate şi de bani.

Acest colos, am impresia că este pe primul loc în lume, dacă ne luăm după numărul de studenţi, în timp ce nicio universitate din România nu se află printre primele 500 de universităţi din topul Shanghai.

Orice neisprăvit, care a terminat gâfâind o biată şcoală de arte şi meserii, care abia sloveneşte un text, se repede în braţele acestui mamut care îi înşfacă ca un nesătul plicul cu bani, îi bagă în teşchereaua lui soioasă, promiţându-i, ba chiar oferindu-i în schimb o diplomă.

Nu ne îmbătăm cu apă chioară, crezând că este unicul rău al învăţământului din România. Poate că lupta se dă tocmai pentru a lăsa o bucată de caşcaval şi altor universităţi de acelaşi nivel profesional. Şi numărul acestora nu este mic.

Toată lumea însă se aştepta ca să se spargă buboiul, odată cu ieşirea la rampă a doamnei ministru.

Toată lumea se aştepta ca degetul arătător al ministrei să se îndrepte şi spre alte “particulare” de-astea, ba chiar şi spre unele universităţi, academii, şi alte tâmpenii cu blazon de stat sau particular.

Toată lumea se aştepta să se pună ordine în liceele acelea care, urmând exemplul particularelor, oferă diplome de bacalaureat livrate direct la domiciliu, făcând să crească masa critică a analfabeţilor cu diplomă.

Toată lumea se aştepta să se termine odată cu umilirea unui număr din ce în ce mai mic de elevi şi studenţi, care chiar învaţă pe bune, dar se văd descurajaţi de succesurile colegilor lor tâmpi şi leneşi ajunşi peste noapte unde nici nu te-ai gândi.

N-a fost să fie aşa. Un monstruos mecanism s-a mobilizat întru apărarea prostiei naţionale. Acum acest mecanism atacă în glisadă, din toate părţile. El îşi apără cu disperare beizadelele, pe care nu a reuşit să le convingă că şcoala e mai folositoare decât cârciuma, că se poate câştiga o diplomă în mod cinstit.

Lumea acesta de grotă urlă, asemenea unui animal de pradă rănit, fără să-i pese că prin deciziile pe care le influenţează aruncă în haos atât de puţinul învăţământ ce ne-a mai rămas. Mare parte a ceea ce numim noi învăţământ este de fapt o afacere spurcată.

Prostănacii produc la rândul lor alţi prostănaci.

Un fel de partid unic, cu ramificaţii invizibile în toate partidele de stânga, dreapta şi retur, şi-a aliniat batalioanele de asalt pentru atac. Mâine vom vedea cum ultima redută a învăţământului românesc se va prăbuşi cu zgomot, iar prin praful acestei măreţe victorii, va mărşălui victorioasă mulţimea de prostănaci.

La capătul acestui marş măreţ, va răsuna poate Gaudeamus Igitur, cântat în playback de generaţia dezastrului total. Bănuiesc că de gâtul lor va atârna o diplomă pe care va scrie un text, pe care posesorii nu vor putea să-l înţeleagă. Poate nici nu vor fi în stare să-l citească.


marți, 14 iulie 2009

Frunza

ElZap

A căzut o frunză…



Ne înduioşăm de câte ori vedem o frunză ce se leagănă şi alunecă alene, pentru a se aşeza peste alte frunze unde se va transforma alături de aceste surate în compost şi apoi în gunoi.

Copacii însă ştiu ce fac. Atunci când iarna le ameninţă existenţa, ei se lasă goliţi de podoabele cu care se mândreau până mai ieri. În unele ţări se zice că arborii îşi leapădă frunzele chiar şi în plină vară, doar pentru că nu au destulă hrană pentru a le sătura. Copacii trebuie să se sature întâi ei. Ei şi întreaga lor încrengătură genealogică.

Cine priveşte la frunza ce cade n-are timp să se gândească la copacul perfid care a lepădat-o. Ei bine, copacul acela rămâne, nu doar pentru a înfrunta un viscol nemilos, ci pentru a da naştere în primăvară la alte şi alte frunze. Cu ele va lua ochii prostimii. În bucătăriile lor îşi va prepara hrana lui cea de toate zilele. Nesătulă fiinţă mai e şi copacul acesta!

Putea să cadă şi o pară. Para aia putea fi chiar şi mălăiaţă, atâta vreme cât un Nătăfleaţă, multiplicat în mii de exemplare, stă cu gura căscată privind la para ce i se pare că va cădea fix în gura lui. Calculul probabilităţilor ne arată că şansa ca gura unui anume Nătăfleaţă, să se umple de carnea zemoasă a perei căreia i s-a dat drumul din pom, este teoretic nulă, cum nul este şi va fi mereu domnul Nătăfleaţă.

Şi cum ar putea el să prindă para în gura lui căscată, când el stă la televizor ca să vadă căderea ei virtuală? Că să o prinzi e nevoie să fii la locul potrivit, la timpul potrivit, sub părul potrivit. Altfel rămâi doar un biet gură-cască în faţa unui tub catodic, LCD, LED, sau plasmă, de îţi simţi gura cum îţi lasă apă. Şi ca să fii în locul definit de atâtea coordonate, într-un spaţiu euclidian n-dimensional, cu însuşi acest n el însuşi o necunoscută pe care trebuie să o extragi dintr-o spurcată ecuaţie, trebuie să beneficiezi de informaţie. De pont, ca să nu ne băgăm în spaţiile fuzinale ale lui Lotfi Zadeh, pentru care singurul lucru clar e că totul e vag.

Să ne întoarcem la frunza noastră, care tocmai a căzut, lăsând para în seama celor mai şmecheri ca noi.

Frunza, a fost prima ţesătură cu care primul om, şi o ţâră mai pe urmă prima femeie, şi-au acoperit ruşinea. De câte ori privesc o frunză, mă gândesc la primul om.

Primul om din Eden, că nu vreau să se înţeleagă altceva.

Oare care este ruşinea pe care a acoperit-o el, cu frunza care tocmai a căzut? Întrebare retorică desigur, că nu avem noi atâtea frunze câte lucruri ruşinoase am avea a le acoperi la primul om (din Eden!?).

Şi fiindcă despre frunzele căzute numai de bine, pe mine mă sperie, nu atât copacul, pe care până una alta ar putea să-l smulgă din rădăcini chiar şi un vânt neisprăvit.

Pe mine mă sperie codrul care se întinde necunoscut în faţa mea. Codrul ăsta mă umple de groază, pentru că seamănă al dracului de mult cu miceliul, despre care am avut neobrăzarea să vă reţin atenţia cu ceva timp în urmă, ba mai mult, el adăposteşte la umbra lui nenumărate reţele de miceliu ce comunică misterios între ele, ale unor ciuperci în cele mai multe cazuri otrăvitoare.

Codrul ăsta, e locul în care lotrii ies pe înserate la drumul ascuns, pentru ca spre dimineaţă să apară curaţi ca lacrima, sau curăţaţi de maeştri specializaţi în treburi de înălbire a rufelor şi a banilor, ca mai apoi să se metamorfozeze în gingaşi Mecena, cărora lumea bună le va săruta dreapta în speranţa că ea se va deschide şi va da drumul la câţiva arginţi.

La umbra acestui codru îşi ţes plasele lor veninoase tot felul de paingi, pentru a prinde musculiţele prostuţe sau muscoii care se cred elicoptere de atac.

Şi totuşi… De ce a căzut frunza? Să fie copacul chiar atât de nerecunoscător? Să fie asta o învăţătură de minte pentru toţi cei ce ţin să joace rolul de frunză, în piesa dezastrului programat?

Ce spune copacul? Copacul nu spune nimic despre mlădiţele pe care le aruncă prin noile capitale ale Europei?

Penibil copac.

miercuri, 8 iulie 2009

Să ne fi adăpat dintr-un secol de minciună?

ElZap

Este infinit mai uşor să construieşti o minciună decât să dai de urma adevărului.

Cu atât mai greu este a alege după un secol şi ceva dintr-o mulţime de adevăruri relative, poate chiar minciuni, ţesute cu migală pentru a se ajunge la un anumit scop, adevărul care aproximează cel mai bine o situaţie concretă, ce numai vagă nu a putut să fie.

Dacă putem neglija cu o indiferenţă trândavă, istorisiri minore despre persoane la fel de şterse, nu putem să nu luăm în considerare, măcar ca ipoteze, variante ale unor unor relatări, cănd este vorba de Eminescu.

Poate şi numai pentru faptul banal, că am înghiţit o sumedenie de istorioare ce nu se potrivesc unele cu altele.

De ce nu am asculta şi alte opinii?











luni, 6 iulie 2009

Saule Saule quid me persequeris

ElZap

Băi, nemernicilor, îmi încep epistola către voi în latina vulgară, că nici nu meritaţi mai mult. În plus am vrut şi eu să mă dau mare, cum vă daţi voi toţi aceşti „scârţa-scârţa pe hârtie” lihniţi de foame.

Păi voi n-auzirăţi ce-a spus marele Octave Mirbeau? Vă spun eu ce-a spus. El a zis că “Les affaires sont les affaires”, sau cam aşa ceva. Aşa!

Acum să vă explic eu cum vine treaba asta. Vine cam aşa: bagi banu’ şi scoţi banu’.

Ce dacă afacerea mea este una politică? Asta nu-i afacere? Este. Ce vroiaţi, să mă fi băgat în afaceri cu berbecuţi, sau cu traficul de barabule? Eu mă pricep la dat din gură şi aici m-am băgat. Eu m-am băgat la ameţit oameni, că la asta mă pricep. Ăia de vând iarbă, nu-i ameţesc pe oameni? Îi ameţesc. Nu se zice că fac şi ei afaceri? Ba bine că nu. Toţi ăştia bagă un ban şi scot mai mulţi bani.

Eu dacă am băgat un ban, nu trebuie să mă aleg şi eu cu ceva acolo? Cum să scot eu un ban, dacă voi staţi şi mă pândiţi mai ceva decât pe cel mai ordinar infractor?

Voi ştiţi câţi bani am băgat eu ca să ajung un biet ministru? Vedeţi că n-aveţi habar? Eu nu trebuie să scot banii ăştia de undeva?
M-am apucat şi eu să tocmesc nişte lăutari care să le cânte unor zvăpăiaţi. Ce dacă le-am dat şi eu acolo cam de zece ori mai mult decât primeşte unul ce montează un spectacol de operă? Ce fac lăutarii ăştia nu tot un fel de operă? Ba e chiar o capodoperă. Dacă nu credeţi ce vă spun eu, s-o întrebaţi pe Bahmu. O găsiţi pe canal. Pe canal D. Cu tot cu maneliştii minune.

Ce e mai important şi mai important, e că dacă m-aş băga la operă, eu ar trebui să dau, dar de luat îndărăt n-aş mai lua. Luatul e sufletul oricărei afaceri, ca să ştiţi şi voi.

Credeţi că e la fel de simplu ca cu prurarul? Nu e. Nici acolo nu e simplu, după cum aţi putut constata cu urechile voastre.

Şi-apoi ce v-a căşunat pe mine? De ce nu v-a căşunat pe Căpşuneanu? El nu face afaceri? Ziceţi că nu le amestecă cu politica. S-o spuneţi asta lui Mutu, nu mie, care le ştiu astea din interior nu ca voi din afară.

Nu vă e milă de mine, să mă vedeţi şi ministru şi cu banii luaţi, şi… că multe nu ştiţi voi. Na, că era să mă ia gura pe dinainte.

N-ar fi mai bine să facem o întâlnire de lucru, unde să ne punem de acord punctele de vedere. Poate chiar şi interesele… Ce ziceţi?

În fond, ce mă costă ca să daţi uitării boroboaţele astea cu scene, cu spectacole? Eu zic că merită. Ia gândiţi-vă.

Peste câteva săptămâni sunt sigur că toate prostiile astea o să fie date uitării. Nu credeţi? Mai vorbim peste două săptămâni.

Până atunci ploaia va şterge toate mizeriile astea.

duminică, 5 iulie 2009

Fosta…

ElZap

Ne şi făceam de râs cu fostele astea, aşa că ministrul responsabil cu demiterile şi numirile după capul şi interesele lui şi a celor ce l-au uns pe-aici a trecut la denumiri.

Denumiri de staţii de metrou, care rânjeau democratic din epoca în care au fost ele făcute, la epoca de glorioase împliniri în care nu s-a făcut absolut nimic, de au ajuns să râdă până şi curcile de victoriile noastre dezastruoase.

Denumiri n-au fost, pentru că staţiile alea nu erau un fel de stele fără nume, cărora ministrul ăsta glumeţ să le dea nume, ca un naş bun ce dă cu nume încoace şi încolo, dând şi răspunsul creştinesc întrebării cruciale: “Te lepezi de Satana?”.

Ministrul ăsta îmi aminteşte de “foştii ilegalişti autentici”, care erau aduşi pe la şcoală, pe când se mai făceau pionieri pe la sate şi oraşe. Erau aduşi cu arcanul direct de la cârciumă, numai după ce dădeau pe gât ultimele pahare de tescovină ca să-şi facă curaj. Ilegalişti n-au fost niciodată, că-i ştia tot satul cât de breji erau. Nici comuniştii n-ar fi dat o ceapă degerată pe ei, dar mincinoşi erau cât încape. Cu ei în celula de partid, n-ar fi fost nevoie de siguranţă ca să-i găbjească, pentru că i-ar fi legat fedeleş orice babă surdo-mută şi toantă, ba s-ar fi dus singuri la organele de atunci cu întreaga celulă în braţe. Erau ceva de genul dizidenţilor din ziua de astăzi, care jucau când la un capăt, când la celălalt.

Mă, dar minţeau foştii ilegalişti, de nici viitorii pionieri nu-i credeau. Minţeau de îngheţau apele în luna lui cuptor, de se lăsa o promoroacă de-o palmă peste tot satul. Până la urmă învăţătoarea, care era şi instructoare de pionieri, o bălmăjea cumva, îi făcea pe copii pionieri, şi-i făcea vânt pe uşa clasei ilegalistului, care o ţinea aţă până la crâşma de unde a fost extras, pipăindu-şi cei câţiva leuţi strecuraţi în buzunar de doamna învăţătoare.

Să revenim însă la staţiile noastre, care trebuie denumite, sau mai precis redenumite.

Chiar aşa, cum să mai ţii tu o staţie precum Semănătoarea, când uzina asta s-a dus pe apa sâmbetei odată cu banii care cică s-ar fi primit de la nişte nu se ştie cine sunt şi au ajuns la un FPS care cică nu ştie ce a făcut cu ei. Până şi istoricul acestei uzine este greu de găsit în vremurile astea tulburi, în care banii se amestecă cu noroiul. Ce ne trebuie nouă semănători, când nici agricultură nu-i. Noi mâncăm ce ne dau alţii, că aşa-i România noastră, un fel e grânar al Europei. Aiurea grânar, că noi nu producem nici barabule. Din alea cu care se hrăneau porcii, pe vremea când porumbul lua drumul Uniunii Sovietice, păzit cu grijă de părinţii unor foşti dizidenţi.

Acum, s-a hotărât ca staţia asta de metrou să se numească Petrache Poenaru. Nume fain, mai ales că el a fost purtat de un fost haiduc, ajuns pandur, iar mai apoi om de presă, creatorul tricolorului, a stiloului şi în cele din urmă academician.

Altă denumire belea a fost aceea a Industriilor. Care industrii bre, că nici minister de resort n-a rămas din treaba asta. Este drept că există unul şmecher care tronează peste un fel de www.minind.ro dar acesta cică se ocupă de alte treburi, cum ar fi bordurile unor străzi despre care gurile rele spun că nici n-ar exista. Poate că ministerul cu pricina s-o fi camuflat în Ministerul Întreprinderilor Mijlocii, Mici, foarte-foarte mici şi inexistente. Bine că ne-am procopsit cu tot felul de ministere decorative, cu fotolii tocmai bune pentru a ţine cald funduleţul unor doamne de vază.

Acum staţia asta se va numi Preciziei, ca simbol al rigorii cu care se fac toate lucrurile pe la noi. Ce ceasuri elveţiene? Noi avem Precizia noastră. Ce dacă nu se vede? O simţim noi în sânge.

Poate că ar fi trebuit să rămână cu numele ei staţia IMGB sau Depoul IMGB, numai că de uzina IMGB nu dai nici dacă o cauţi cu GOOGLE, măcar că acesta le ştie pe toate. Noroc cu neo-propagandiştii sau neo-agitatorii scoşi din naftalina stalinistă pentru vremurile noi. Ăştia ne fericesc din când în când cu câte un articol prin presă, în care scuipă ceva despre IMGB-ul acesta, ca să se adeverească spusele că ei scuipă unde lingeau pe vremuri, şi ling unde scuipau cândva.

Nici nu ştiţi ce pâine albă au mâncat ăştia între un lins şi două flegme? Numai cei ce au făcut greşeala să-şi cumpere de pe la anticariat un Dicţionar Politic, în speranţa că vor înţelege ceva din ceea ce era de neînţeles, ar putea să-i găsească pe acolo pe lingătorii şi scuipătorii stahanovişti ai vremurilor de atunci. Toţi ăia sunt acum apostolii democraţiei, că s-au pus pe lins şi scuipat în sens opus. Măcar acum lustruiesc podelele democraţiei cu un oarecare folos. Nu mic, că ei nu au lucrat nicicând în pierdere.

Şi ca să n-o lungim mult, puserăm de-un botez pe cinste, ca să ameţim încă odată lumea şi să poată ieşi la preumblare primul nostru ministru, împreună cu ministrul ăla hâtru de care vă spusei mai sus.

Au uitat ăştia să pună şi de-o cântare de-alea de pe vremuri, cu “Stalin şi poporul rus…”, în varianta remix.

Nu-i timpul pierdut.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Sambayotul

ElZap

Exisă tot felul de oameni. Am auzit bunăoară de omul care aduce ploaia, deşi cred că sunt oameni ce aduc fulgere, tunete, voturi, după cum cred ca sunt oameni care aduc a maimuţă.

Omul barieră, cel ce stă la intrarea în oraş cu mâna pe bara aia mobilă de şi-o ridică sau şi-o coboară după cum vor muşchii lui de fost publicist, nestudent în drept, un fel de Rică Venturiano de provincie, cunoscut bine în lumea interlopă‚ ajuns cu dosar voluminos pe la DNA. E un fel de baron local, un fel de şef al unui stat în stat, ce călăreşte pe cine vrea el, şi tunde sau beleşte pe cine poate.

Gură bogată, el se pricepe la toate. Nimeni nu se leagă de el, că ştie cum să folosească unsoarea pentru a nu scârţâi căruţa cu care pleacă pe înserate la condus feuda peste care domneşte în dispreţul oricărei legi. La cât este el de deştept, ar fi în stare să calce şi peste legea vaselor comunicante, desigur dacă n-ar şti că numita lege nu i-ar aduce niscaiva beneficii prin comunicarea subterană pe care i-o asigură cu profit înzecit.

Toţi cad, mai devreme sau mai târziu, numai el pică ca pisica veşnic în picioare. De lege n-are cum să-i fie frică, mai ales de când a aflat că aiasta e moartă demult, de pe vremea când el cu arma în mână veghea la căpătâiul ei cu ceva ani în urmă. Singura lege pe care o recunoaşte este legea junglei, în care el se crede leu.

De cât a adunat îi dă mâna să facă pe filantropul, că aşa s-a născut orice boierie pe-aici şi pe aiurea. Toţi boierii, se zice că au fost la început lotri.

Acum s-a gândit să aducă nişte fete pe la el prin urbe, ca să-şi clătească şi el ochii cu nişte prospături de pe alte meleaguri. Cu fetele astea joacă precum un drac, sau satir dacă vă supără necuratul, prin toate crucile drumurilor.

Zice-se că o să le aducă la spectacolele lui şi pe nişte cuvioase bătrânele nevăzătoare şi pe jumătate surdo-mute, ca să se bucure cum se cuvine de năzbâtiile lui.

Să mai zică cineva că n-o coborât/urcat dracul gol pe pământ.

Mergeţi şi-l vedeţi pe Sambayot, dacă nu vă vine să credeţi.

Caballero de Los Leones

ElZap

Se zice că la bătrâneţe omul dă în mintea copiilor. Nu ştiu dacă Maestrul a ajuns în această fază, dar în mod sigur, ceea ce n-a putut să facă în tinereţe, s-a apucat să încerce acum, când puterile îl cam lasă.

Habar n-am, dacă pe vremuri, pe când directorea ca adjunct pe la revista ce se adresa studenţimii, i-o fi cerut cineva să scrie frumos despre puternicii zilei de atunci. Văd însă că acum, când puterile îl cam lasă, şi nici poftă de înfulecat n-ar trebui să mai aibă, Maestrul se face preş la uşa puternicilor zilei, doar pentru a fi băgat în seamă de vreo domnişorică ameţită, absolventă a unei facultăţi ce îşi muta amfiteatrul prin sălile de discotecă.

După ce a pus umărul lui vânjos de edecar al presei, pentru a sălta poponeţul unei dudui pe calul breaz ce o va căra taman până la Bruxelles, acum se zbate să o salveze de la înec pe o altă duduie despre care se vorbeşte că ar fi încurcat punga statului cu portmoneul personal.

Şi una şi alta au mari dificultăţi în a folosi limba română, chiar dacă fiecare calcă în străchini după puţina minte pe care o au în dotare. Altfel bune amice,fiecare sărind să-i arate celeilalte cât mai multe dovezi de încredere.

De n-or fi ştiind unii oameni să îmbătrânească frumos? Să nu fi auzit Maestrul de zicerea lui Paul Newman:

“Îţi dai seama că ai îmbătrânit când lumânările de pe tort costă cu mult mai mult decât tortul”?

Să nu-şi fi dat seama Maestrul că tortul acesta îl costă mult prea mult, pentru câtă poftă de mâncare i-a mai rămas?

Să nu fi înţeles el, că a început să se metamorfozeze din cavaler al leilor, într-un jalnic cavaler al tristelor figuri?