Frunza

ElZap

A căzut o frunză…



Ne înduioşăm de câte ori vedem o frunză ce se leagănă şi alunecă alene, pentru a se aşeza peste alte frunze unde se va transforma alături de aceste surate în compost şi apoi în gunoi.

Copacii însă ştiu ce fac. Atunci când iarna le ameninţă existenţa, ei se lasă goliţi de podoabele cu care se mândreau până mai ieri. În unele ţări se zice că arborii îşi leapădă frunzele chiar şi în plină vară, doar pentru că nu au destulă hrană pentru a le sătura. Copacii trebuie să se sature întâi ei. Ei şi întreaga lor încrengătură genealogică.

Cine priveşte la frunza ce cade n-are timp să se gândească la copacul perfid care a lepădat-o. Ei bine, copacul acela rămâne, nu doar pentru a înfrunta un viscol nemilos, ci pentru a da naştere în primăvară la alte şi alte frunze. Cu ele va lua ochii prostimii. În bucătăriile lor îşi va prepara hrana lui cea de toate zilele. Nesătulă fiinţă mai e şi copacul acesta!

Putea să cadă şi o pară. Para aia putea fi chiar şi mălăiaţă, atâta vreme cât un Nătăfleaţă, multiplicat în mii de exemplare, stă cu gura căscată privind la para ce i se pare că va cădea fix în gura lui. Calculul probabilităţilor ne arată că şansa ca gura unui anume Nătăfleaţă, să se umple de carnea zemoasă a perei căreia i s-a dat drumul din pom, este teoretic nulă, cum nul este şi va fi mereu domnul Nătăfleaţă.

Şi cum ar putea el să prindă para în gura lui căscată, când el stă la televizor ca să vadă căderea ei virtuală? Că să o prinzi e nevoie să fii la locul potrivit, la timpul potrivit, sub părul potrivit. Altfel rămâi doar un biet gură-cască în faţa unui tub catodic, LCD, LED, sau plasmă, de îţi simţi gura cum îţi lasă apă. Şi ca să fii în locul definit de atâtea coordonate, într-un spaţiu euclidian n-dimensional, cu însuşi acest n el însuşi o necunoscută pe care trebuie să o extragi dintr-o spurcată ecuaţie, trebuie să beneficiezi de informaţie. De pont, ca să nu ne băgăm în spaţiile fuzinale ale lui Lotfi Zadeh, pentru care singurul lucru clar e că totul e vag.

Să ne întoarcem la frunza noastră, care tocmai a căzut, lăsând para în seama celor mai şmecheri ca noi.

Frunza, a fost prima ţesătură cu care primul om, şi o ţâră mai pe urmă prima femeie, şi-au acoperit ruşinea. De câte ori privesc o frunză, mă gândesc la primul om.

Primul om din Eden, că nu vreau să se înţeleagă altceva.

Oare care este ruşinea pe care a acoperit-o el, cu frunza care tocmai a căzut? Întrebare retorică desigur, că nu avem noi atâtea frunze câte lucruri ruşinoase am avea a le acoperi la primul om (din Eden!?).

Şi fiindcă despre frunzele căzute numai de bine, pe mine mă sperie, nu atât copacul, pe care până una alta ar putea să-l smulgă din rădăcini chiar şi un vânt neisprăvit.

Pe mine mă sperie codrul care se întinde necunoscut în faţa mea. Codrul ăsta mă umple de groază, pentru că seamănă al dracului de mult cu miceliul, despre care am avut neobrăzarea să vă reţin atenţia cu ceva timp în urmă, ba mai mult, el adăposteşte la umbra lui nenumărate reţele de miceliu ce comunică misterios între ele, ale unor ciuperci în cele mai multe cazuri otrăvitoare.

Codrul ăsta, e locul în care lotrii ies pe înserate la drumul ascuns, pentru ca spre dimineaţă să apară curaţi ca lacrima, sau curăţaţi de maeştri specializaţi în treburi de înălbire a rufelor şi a banilor, ca mai apoi să se metamorfozeze în gingaşi Mecena, cărora lumea bună le va săruta dreapta în speranţa că ea se va deschide şi va da drumul la câţiva arginţi.

La umbra acestui codru îşi ţes plasele lor veninoase tot felul de paingi, pentru a prinde musculiţele prostuţe sau muscoii care se cred elicoptere de atac.

Şi totuşi… De ce a căzut frunza? Să fie copacul chiar atât de nerecunoscător? Să fie asta o învăţătură de minte pentru toţi cei ce ţin să joace rolul de frunză, în piesa dezastrului programat?

Ce spune copacul? Copacul nu spune nimic despre mlădiţele pe care le aruncă prin noile capitale ale Europei?

Penibil copac.