Fosta…

ElZap

Ne şi făceam de râs cu fostele astea, aşa că ministrul responsabil cu demiterile şi numirile după capul şi interesele lui şi a celor ce l-au uns pe-aici a trecut la denumiri.

Denumiri de staţii de metrou, care rânjeau democratic din epoca în care au fost ele făcute, la epoca de glorioase împliniri în care nu s-a făcut absolut nimic, de au ajuns să râdă până şi curcile de victoriile noastre dezastruoase.

Denumiri n-au fost, pentru că staţiile alea nu erau un fel de stele fără nume, cărora ministrul ăsta glumeţ să le dea nume, ca un naş bun ce dă cu nume încoace şi încolo, dând şi răspunsul creştinesc întrebării cruciale: “Te lepezi de Satana?”.

Ministrul ăsta îmi aminteşte de “foştii ilegalişti autentici”, care erau aduşi pe la şcoală, pe când se mai făceau pionieri pe la sate şi oraşe. Erau aduşi cu arcanul direct de la cârciumă, numai după ce dădeau pe gât ultimele pahare de tescovină ca să-şi facă curaj. Ilegalişti n-au fost niciodată, că-i ştia tot satul cât de breji erau. Nici comuniştii n-ar fi dat o ceapă degerată pe ei, dar mincinoşi erau cât încape. Cu ei în celula de partid, n-ar fi fost nevoie de siguranţă ca să-i găbjească, pentru că i-ar fi legat fedeleş orice babă surdo-mută şi toantă, ba s-ar fi dus singuri la organele de atunci cu întreaga celulă în braţe. Erau ceva de genul dizidenţilor din ziua de astăzi, care jucau când la un capăt, când la celălalt.

Mă, dar minţeau foştii ilegalişti, de nici viitorii pionieri nu-i credeau. Minţeau de îngheţau apele în luna lui cuptor, de se lăsa o promoroacă de-o palmă peste tot satul. Până la urmă învăţătoarea, care era şi instructoare de pionieri, o bălmăjea cumva, îi făcea pe copii pionieri, şi-i făcea vânt pe uşa clasei ilegalistului, care o ţinea aţă până la crâşma de unde a fost extras, pipăindu-şi cei câţiva leuţi strecuraţi în buzunar de doamna învăţătoare.

Să revenim însă la staţiile noastre, care trebuie denumite, sau mai precis redenumite.

Chiar aşa, cum să mai ţii tu o staţie precum Semănătoarea, când uzina asta s-a dus pe apa sâmbetei odată cu banii care cică s-ar fi primit de la nişte nu se ştie cine sunt şi au ajuns la un FPS care cică nu ştie ce a făcut cu ei. Până şi istoricul acestei uzine este greu de găsit în vremurile astea tulburi, în care banii se amestecă cu noroiul. Ce ne trebuie nouă semănători, când nici agricultură nu-i. Noi mâncăm ce ne dau alţii, că aşa-i România noastră, un fel e grânar al Europei. Aiurea grânar, că noi nu producem nici barabule. Din alea cu care se hrăneau porcii, pe vremea când porumbul lua drumul Uniunii Sovietice, păzit cu grijă de părinţii unor foşti dizidenţi.

Acum, s-a hotărât ca staţia asta de metrou să se numească Petrache Poenaru. Nume fain, mai ales că el a fost purtat de un fost haiduc, ajuns pandur, iar mai apoi om de presă, creatorul tricolorului, a stiloului şi în cele din urmă academician.

Altă denumire belea a fost aceea a Industriilor. Care industrii bre, că nici minister de resort n-a rămas din treaba asta. Este drept că există unul şmecher care tronează peste un fel de www.minind.ro dar acesta cică se ocupă de alte treburi, cum ar fi bordurile unor străzi despre care gurile rele spun că nici n-ar exista. Poate că ministerul cu pricina s-o fi camuflat în Ministerul Întreprinderilor Mijlocii, Mici, foarte-foarte mici şi inexistente. Bine că ne-am procopsit cu tot felul de ministere decorative, cu fotolii tocmai bune pentru a ţine cald funduleţul unor doamne de vază.

Acum staţia asta se va numi Preciziei, ca simbol al rigorii cu care se fac toate lucrurile pe la noi. Ce ceasuri elveţiene? Noi avem Precizia noastră. Ce dacă nu se vede? O simţim noi în sânge.

Poate că ar fi trebuit să rămână cu numele ei staţia IMGB sau Depoul IMGB, numai că de uzina IMGB nu dai nici dacă o cauţi cu GOOGLE, măcar că acesta le ştie pe toate. Noroc cu neo-propagandiştii sau neo-agitatorii scoşi din naftalina stalinistă pentru vremurile noi. Ăştia ne fericesc din când în când cu câte un articol prin presă, în care scuipă ceva despre IMGB-ul acesta, ca să se adeverească spusele că ei scuipă unde lingeau pe vremuri, şi ling unde scuipau cândva.

Nici nu ştiţi ce pâine albă au mâncat ăştia între un lins şi două flegme? Numai cei ce au făcut greşeala să-şi cumpere de pe la anticariat un Dicţionar Politic, în speranţa că vor înţelege ceva din ceea ce era de neînţeles, ar putea să-i găsească pe acolo pe lingătorii şi scuipătorii stahanovişti ai vremurilor de atunci. Toţi ăia sunt acum apostolii democraţiei, că s-au pus pe lins şi scuipat în sens opus. Măcar acum lustruiesc podelele democraţiei cu un oarecare folos. Nu mic, că ei nu au lucrat nicicând în pierdere.

Şi ca să n-o lungim mult, puserăm de-un botez pe cinste, ca să ameţim încă odată lumea şi să poată ieşi la preumblare primul nostru ministru, împreună cu ministrul ăla hâtru de care vă spusei mai sus.

Au uitat ăştia să pună şi de-o cântare de-alea de pe vremuri, cu “Stalin şi poporul rus…”, în varianta remix.

Nu-i timpul pierdut.