Postări
ElZap
Pe vremea când încă se plimba tătucul pe pământ, eu nu am făcut nimic ca să mă împotrivesc lui. A venit vremea să-mi pun cenuşă în cap, să-mi sfâşii hainele la crucile drumului, ba chiar să mă îmbrac în sac. Îmi vine să mă arăt pe mine însumi în oglindă şi să rostesc cu o mână la ochi, ştergându-mi o lacrimă artificială, deja cunoscuta frază: "să-ţi fie ruşine elevule!".
Deocamdată nu am început ritualul ăsta de exorcizare, de rupere cu trecutul stalinist, din motive de memorie. Scleroză ar spune unii. Eu zic că nu e vorba asta.
Până să încep, e cazul ca să analizez la rece faptele.
Nu m-am împotrivit pentru că nimeni nu ar fi ascultat de un mucos, care ar fi avut cel mult trei ani când tătucul a dat colţul. Trebuia să mai fi trăit şi el un pic, ca să vadă ce-i făceam eu dacă aş mai fi crescut niţel.
Nu am făcut-o, nu că mi-ar fi fost frică de tătucul Stalin, că tovarăşul era mult prea departe şi era prins cu alte treburi. Nu l-am luat de piept pe tătuc, de frica gâştelor. Da, de frica gâştelor, că făceau astea o gălăgie că îmi stricau auzul. Ele l-au salvat pe tătuc de o confruntare cu mine shoulder to shoulder, taman cum au salvat pe vremuri cetatea eternă. Toată ziulica se plimbau pe uliţele satului şi strigau lozinca aia cu:
Stalin si poporul rus,
Libertatea ne-au adus
De câte ori se schimbă ceva în istorie, primele care se înscriu la cuvânt sunt gâştele.
Cum era să ridic eu glasul împotriva dictatoului de la Moscova, când toţi îi înălţau osanale? Nu mă refer la ţaţa Veta, care a schimbat cojocul cu o superbă haină de piele, şi şi-a instalat un coc de activistă. Dacă ar fi fost doar Veta activista, tot i-aş fi aruncat tătucului două vorbe de la obraz tătucului.
Cu Veta-gâsca aş fi scos-o eu la capăt, dar ce mă făceam cu revista alăturată.
Acum că Stalin s-a dus, că eu am crescut, ar fi cazul să trec la exorcizare. Cum s-o fac însă, când ar trebui să trec cu vederea peste atâţia stalini care nici măcar n-au fost băgaţi în seamă ca dictatori? Unii au trecut şi au rămas ca mari stâlpi ai democraţiei.
Şi totuşi...
Parcă m-aş apuca să-mi torn cenuşă, dar nu ar avea cine să-mi ţină de urât. Mă refer la contemporanii mei, desigur.
La ăştia de ultimă oră.
Pe vremea când încă se plimba tătucul pe pământ, eu nu am făcut nimic ca să mă împotrivesc lui. A venit vremea să-mi pun cenuşă în cap, să-mi sfâşii hainele la crucile drumului, ba chiar să mă îmbrac în sac. Îmi vine să mă arăt pe mine însumi în oglindă şi să rostesc cu o mână la ochi, ştergându-mi o lacrimă artificială, deja cunoscuta frază: "să-ţi fie ruşine elevule!".
Deocamdată nu am început ritualul ăsta de exorcizare, de rupere cu trecutul stalinist, din motive de memorie. Scleroză ar spune unii. Eu zic că nu e vorba asta.
Până să încep, e cazul ca să analizez la rece faptele.
Nu m-am împotrivit pentru că nimeni nu ar fi ascultat de un mucos, care ar fi avut cel mult trei ani când tătucul a dat colţul. Trebuia să mai fi trăit şi el un pic, ca să vadă ce-i făceam eu dacă aş mai fi crescut niţel.
Nu am făcut-o, nu că mi-ar fi fost frică de tătucul Stalin, că tovarăşul era mult prea departe şi era prins cu alte treburi. Nu l-am luat de piept pe tătuc, de frica gâştelor. Da, de frica gâştelor, că făceau astea o gălăgie că îmi stricau auzul. Ele l-au salvat pe tătuc de o confruntare cu mine shoulder to shoulder, taman cum au salvat pe vremuri cetatea eternă. Toată ziulica se plimbau pe uliţele satului şi strigau lozinca aia cu:
Stalin si poporul rus,
Libertatea ne-au adus
De câte ori se schimbă ceva în istorie, primele care se înscriu la cuvânt sunt gâştele.
Cum era să ridic eu glasul împotriva dictatoului de la Moscova, când toţi îi înălţau osanale? Nu mă refer la ţaţa Veta, care a schimbat cojocul cu o superbă haină de piele, şi şi-a instalat un coc de activistă. Dacă ar fi fost doar Veta activista, tot i-aş fi aruncat tătucului două vorbe de la obraz tătucului.
Cu Veta-gâsca aş fi scos-o eu la capăt, dar ce mă făceam cu revista alăturată.
Acum că Stalin s-a dus, că eu am crescut, ar fi cazul să trec la exorcizare. Cum s-o fac însă, când ar trebui să trec cu vederea peste atâţia stalini care nici măcar n-au fost băgaţi în seamă ca dictatori? Unii au trecut şi au rămas ca mari stâlpi ai democraţiei.
Şi totuşi...
Parcă m-aş apuca să-mi torn cenuşă, dar nu ar avea cine să-mi ţină de urât. Mă refer la contemporanii mei, desigur.
La ăştia de ultimă oră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu