Coşmarul

ElZap

Mă plimb undeva pe o stradă aproape pustie şi în aer pluteşte o linişte de-a dreptul înspăimântătoare. De undeva din adâncuri se aude nedesluşit un huruit ameninţător prevestind parcă un cataclism care se vrea a fi un început de apocalipsă.

Deodată o forţă titanică zguduie pereţii clădirilor cu o ură aproape sălbatică. Pereţii învechiţi ai clădirilor îşi vomită cu greaţă molozul şi lumina din jur se amestecă cu un colb înecăcios cu miros de praf de puşcă. Grinzile rupte cu zgomot îşi scot la vedere cioturile sfârtecate de o hidoşenie greu de descris.

Primul impuls este să-l imit pe Rouget de Lisle. Cum nu o găsesc nici pe madame Dietrich şi nici sticla ei de vin care se zice că a făcut istorie, mă reped la o damigeana plină, păstrată cu sfinţenie pentru sărbători. Apoi mă hotărăsc să-mi pun cel mai bun costum pentru a sărbători Marele Dezastru. Vinul din damigeană este însă mai convingător, aşa că mă hotărăsc să mă aşez pe bordura murdară de noroi, pe post de spectator al sinistrului spectacol.

Şi din nou linişte. Din molozul aşezat pe caldarâm după legile fizicii haosului îşi fac apariţia şobolanii, aceste fiinţe care supravieţuiesc oricărei urgii, oricărui dezastru, oricărei molime, purtându-şi pe corp semnele unor beteşuguri cunoscute numai subteranelor pline de mucigai. Cu timpul pricep că din haitele astea de guzgani va trebui să renască o lume.

Văd cum fiinţele astea îşi rotesc în orbitele urduroase nişte ochi care par să măsoare spaţiul din jur, pe care urmează să şi-l împartă după ce-şi vor fi încheiat socotelile lor numai de ei ştiute.

În lumea pe care au pus stăpânire, trebuie să-şi construiască o societate a lor, după reguli şi legi proprii. Până atunci însă mai este o cale lungă. Este nevoie să-şi aleagă noii lideri, să-şi definească structuri ce o să-i apere de noii veniţi. Pentru asta însă este nevoie de o luptă îndelungată şi cruntă şi asta începe numaidecât. O vânzoleală de trupuri ce se muşcă sălbatic şi caldarâmul îşi amestecă praful cu sângele si puroiul ce le ţâşneşte din corpul lor peticit de plăgi.

După câteva ceasuri lumea arată altfel. Gloata aceasta pestriţă are deja o structură.

Uite-l acolo pe şobolanul ăla gras! Când era încă în hrubă, se ocupa cu desenatul de linii pe pereţi. Nimeni nu ştia că aceste linii reprezentau drumurile ce vor duce spre noua orânduire. Acum ne priveşte cu ochii lui vicleni peste ochelarii cu ramă subţire. Parcă ar vrea să spună: “aţi văzut că aţi ajuns cu toţii la mâna mea?”. Nu mai este gri. Şi-a pus un tricou nou, alb cu linii negre orizontale, deşi parcă ar fi mai potrivite unele verticale. Şi-a lăsat o guşă nebărbierită ce impune respect şi teamă. Deşi nu pare să chiţăie prea mult, toţi şobolanii ştiu că el este cel care conduce.

Undeva, retraşi mai la o parte, stau şobolanii lăutari, responsabili cu urăturile potrivite diverselor situaţii. Ei aşteaptă să le facă un semn lăutarul şef. Uneori chiţăie împotriva şobolanilor graşi. Atunci chiţăie pe glasul celor mulţi, care cu greu îşi dau seama că aria pe care o cântă este una vulnerabilă, menită a arăta gloatei cât de puţină dreptate ar avea ea dacă ar ridica glasul.

…

Mă trezesc brusc. Îmi dau seama ca am visat, că am trăit un coşmar. Bine că visul asta îngrozitor s-a oprit aici. Cearceaful este ud şi tremur îngrozitor. Mă frec la ochi şi îmi spun că visul asta nu putea fi adevărat. Deschid geamul şi mă amuz cum în creanga de vişin încărcată de flori se joacă raze de soare. Nu, visul ăsta a fost doar un coşmar.

Şi dacă…

Nu cumva m-am trezit dintr-un vis în alt vis?

Ei bine, dacă este aşa, atunci nu mai vreau să mă mai trezesc.

Acesta este visul în care doresc să rămân.

La noapte vreau să mă plimb pe străzi pustii până spre dimineaţă cu fata aceea din visul de acum o săptămână. Vreau să o ţin de mijloc, să-i aplec o creangă de vişin, să o las să se cuibărească la pieptul meu. Nu mai vreau ca in jurul nostru să roiască indivizii aceia cu gura ştirbă si cu obrazul plin de furuncule.

Lăsaţi-mi visul, chiar dacă ar fi doar o amăgire.