joi, 15 aprilie 2010

Pupăzărirea

ElZap


De vreo douăzeci de ani încoace mă tot întreb, cum a fost posibil de am acceptat ca dictatura să ne mintă cu neruşinare?

Adică, pe câtă vreme ne cânta de dimineaţa până seara şi viceversa, cum că suntem cu toţii egali, ea încuraja demagogic inegalitatea dintre membrii acelei societăţi. Mai precis, deşi plecam cu toţii oarecum egali, unii ajungeau tractorişti, alţii strungari, alţii profesori universitari.

Erau unele care ajungeau mulgătoare la CAP. Nu-i aşa că e revoltător?

Noroc cu noua societate, pe care proorocul Brucan a vestit-o aşa frumos, după ce a citit în cărţi ce şi cum.

În ce cărţi a citit, noi nu avem cum să ştim, că alea vor fi redeschise peste o sută de ani, când noi nu vom mai fi deloc. Poate ar putea să ne fi spus ieri la OTV, domnul acela cu semn pe frunte, dar a dat-o cotită când l-a întrebat un jurnalist despre turismul revoluţionar din '89, despre legătura lui peste ani cu lozinca "Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!" şi alte bazaconii. Nu ne-a spus şi pace.

A tăcut precum un Crist bătut în cuie, între doi tovarăşi de suferinţă. Unul dintre ei comunica cu el în limba lui Esenin, iar celălalt l-a gratulat cu aprecierea "că acesta este mai mult decât un om de stat şi o figură istorică, fiind o personalitate umanistă". Aşa se face istoria. Aşa s-a făcut dintotdeauna. Din vorbe.

Dar să-i lăsăm pe actorii istoriei în plata Domnului, că ştie el cum să orânduiască cele bune dar şi pe cele ele, şi să ne întoarcem la oile noastre. Mai bine zis la fetele alea care ar fi trebuit să le mulgă pe ele.

Abia acum, odată ce roadele revoluţiei s-au copt, fetele astea s-au realizat deplin. Mai pe scurt, ele s-au pupezit. De muls vaci, oi, boi, capre şi cai, nu le arde lor. Ce-i drept nu le-a ars nici pe vremea când umblau desculţe pe uliţele satului. Dacă nu le-a ars nimeni, nu le-a ars nici lor.

Ce-i drept, unele au fost recrutate şi de la oraş, de pe la fostele spaţii verzi, unde neam de neamul lor a muncit sprijinindu-se de dimineaţă până-n seară în mătură şi dormind la umbra tomberonului, care i-a apărat de soare, dar şi de contaminarea cu şcoala.

Ca ele să se poată pupezi, au avut nevoie de o măiastră cu experienţă, adică o pupăzăreasă cu experienţă bogată, una care a înnodat de câteva ori o relaţie cu un pupăzar din elita intelectuală, dar mai ales financiară a scumpei noastre ţărişoare. În ţara asta, oricine poate aduna bani cu mătura. Şi cu tomberonul.

Şi ca să nu mai fie nevoite să se prostească pe la vreun cămin cultural, pupezele astea au fost lansate pe canal. Pe un canal de televiziune, că doar nu erau gondole. DE, mi se pare.

Ca să priceapă lumea cum e cu rolul ăsta de pupăzăreasă, tanti le pune la cazne. Le pune să-şi verifice gramatica pe post. Cum se scrie, le zice doamna pupăzăreasă, "mânca-ţi-aş"? Păi cum să se scrie? Fiecare scrie cum poate, cum îi trece prin căpşorul ăla mic, dar mai ales cum vrea ea.

Şi, până una alta la ce e bună gramatica, cânt tu te poţi exprima în cifre scrise pe talpă. Nu-i mai elegant aşa.

Ce treabă ai tu să chinui nişte biete pupeze, când este ştiut că astea fac şcoala la seral, la fără frecvenţă, iar pentru examene se face opţiunea pentru oral?

În democraţie, fiecare om are dreptul la propria-i opinie, pe care o poate avea sau nu, şi pe care poate să şi-o exprime în scris aşa cum poate. Şi-o exprimă în paradigma lui, cum ar zice un cunoscut savant. Pupezele nu fac excepţie.

Acum, pupezirea asta este oarecum o formă complementară a manelizării. Dacă ai talent la muzicale trebi, la scris poiezele, la compus imnuri electorale, te faci manelist, se înţelege. Nu ai talent, te pupezeşti colea la kanal.

Şi asta nu-i totul. Dacă lumea se întreabă asupra unor treburi prea complicate ca să le priceapă, nu ajunge ea la balamuc? Ca să nu ajungă acolo, nu-i mai bine să se hâhâie la două-trei pupeze? Este. Aşa măcar împuşcăm doi iepuri.

În ţara asta toată lumea se hâhâie în voie. De la ţară până la oraş, de la vlădică până la opincă.

Dacă ar fi să ne cucerească cineva, s-ar cruci de noi.
Suntem în stare să ne hâhâim chiar şi când avem capul pe butuc.




4 comentarii:

  1. Hai-Hui Nelamuritu15 aprilie 2010, 23:42

    "Profesore" de enigmistica,

    Cu asta:
    "De vreo douăzeci de ani încoace mă tot întreb, cum a fost posibil de am acceptat ca dictatura să ne mintă cu neruşinare?"

    si cu astalalta:
    "Suntem în stare să ne hâhâim chiar şi când avem capul pe butuc."

    mi-i zis tot ce ai avut pe suflet.
    cel putin mie...
    imi permit o intrebarea.
    suna cam asa.

    Daca atunci nu ti-a placut si nici acum nu esti prea multumit, la ce Dummnezeu n-ai incercat o schimbare?

    Nu, te rog, nu ma intelege gresit cum ca te-as admonesta ca n-ai fugit precum altii... Efectiv nu pricep pe cei ce se planga fara sa faca nimic sa-si schimbe statutul de nefericiti si nemultumiti.
    Sau: N-are niciun rost sa te plangi fara sa propui o solutie sa schimbi lucrurile care nu-ti plac.

    Tot cu simpatie, incercand sa inteleg ceva din enigmele dumitale,
    Hai-Hui

    RăspundețiȘtergere
  2. @Hai-Hui
    Chiar nu ştiu.
    Poate pentru că nu pot.
    Poate că atâta pot.
    Poate că nu este vorba de o nemulţumire, ci "de o critică constructivă".
    Poate că nu am unde.

    RăspundețiȘtergere
  3. Uite că cineva a găsit o denumire corectă pentru textele tale, ElZap.
    Sunt şi ele tot un fel de enigme care se cer rezolvate. Numai că nu se aşteaptă răspunsul corect. Fiecare îşi dă, în gând, propria lui soluţie.
    Toate poveştile tale sunt cu final deschis, fiindcă niciodată nu dai numele personajelor.
    Asta e bine fiindcă povestea rămâne veşnic tânără, doar că, din când în când, în mintea fiecărui cititor se schimbă numele personajelor.
    Câteodată eşti ironic. Câteodată, vag-ironic. De data asta eşti crud-ironic.
    Ai câteva pasaje care mi-au mers în cerul gurii. :) Ăla care se face negru când vorbim de împupezirea ţării ăsteia.

    RăspundețiȘtergere
  4. @renata

    Fac şi eu ce pot.
    Ironia, de orice factură ar fi ea este un fel de armă. Preventivă.

    Sunt sigur că personajele vizate nu se vor stinge, aşa că e bine să nu poarte un nume. Ar putea să aibă un nume aiurea. Tot aia ar fi.

    Ce-mi pare rău cel mai mult, este faptul că povestirea asta are cel puţin o instanţiere. Poate mult mai multe. Poate proliferează periculos de mult.

    Ce putem face? Dăm cu sapa. Mai cad câteva buruieni. Ei şi? Vor creşte altele. Şi acă nu dăm? Ne sufocăm de tot.

    Ne poate sufoca prea multa tăcere ce se adună în noi. Ne poate sufoca prea multa minciună ce o colportăm ca adevăr.

    Unii chiar ştim că e o minciună.

    RăspundețiȘtergere