Pădurea

ElZap

Dormeam mult. Uneori mă trezeam abia pe la nouă. Pentru copii este permis orice, mai ales când sunt protejaţi de bunici.

Erau şi zile în care programul se schimba radical. Uneori zilele astea se înşirau chiar o săptămână întreagă. Atunci eram convocat de o femeie să mergem la cules de ciuperci. La o aruncătură de băţ de casă era pădurea. Falnică ca un templu antic. Stejari seculari credeam eu atunci, deşi ei aveau doar puţin peste două sute de ani. Veneam acasă cu un coş de ciuperci. Erau coşuri din acelea imense pe care ţăranii le poartă în spate ca pe nişte ghiozdane.

Când am plecat din locurile acelea, mă gândeam că nu voi reveni curând. Am mers în pădure ca să-mi iau rămas bun. M-am aşezat pe o buturugă şi m-am pus pe numărat cercuri. Mi-au ieşit peste două sute. Aşadar pădurea asta a fost ghindă pe vremea când Garibaldi se bătea cu Napoleon. Am mai revenit rar de tot, dar nu am mers la cules ciuperci, sau am mers foarte rar.

Anii tot treceau pe lângă pădure ca nişte marfare leneşe. Au bubuit tunuri, au răpăit şi mitraliere, în frunzişul ei s-au pierdut grenade cu duiumul. Într-o vreme acolo a poposit o ceată de ţigani cu tot pitorescul lor. Pădurea a rămas tot acolo, visând. Numai oamenii se băteau, până ce se mutau în satul de alături cu cerul plin de iarbă.

Unii, care-şi închipuiau că se iau la trântă cu veşnicia, s-au gândit că pădurea aia s-a cam rărit. Au băgat  nişte pluguri în luminişurile ei şi au pus alţi copaci. I-am văzut şi pe ăia. Ţăranii îi ocroteau ca pe nişte copii. Aveau voie să taie iarba dintre ei, dar se temeau ca de un lucru criminal să-i atingă cu coasa. Cred că ar fi plâns o vară întreagă. Erau alt fel de ţărani, nu din cei ce merg la discotecă în toiul zilei. Când stejarii aceia nebuni au ajuns să se înalţe spre cer ca nişte flăcăi, am priceput că oamenii ăia au reuşit ceva. Au plantat şi salcâmi.  Au venit unii cu roiuri de albine. Cu unul m-am împrietenit. În fiecare vară îmi aducea câteva kile de miere şi mi-o lăsa la poartă.

În vara asta am revenit acolo. Am privit spre locul unde era pădurea. Spre locul unde îmi mişcam picioarele printre flori vesele pline de rouă în căutarea ciupercilor. Pădurea aia s-a stins. De tot.

Se vede că bunătatea ca şi sălbăticia există în mai toţi oamenii. Trebuie să vină cineva să le descătuşeze. Oamenii au tăbărât asupra pădurii şi au pus-o la pământ. Din copacii ăia falnici nu a rămas nimic. Doar cioturi, din care mai ţâşneşte un lăstăriş tânăr. Oare ce gândeşte lăstărişul acela?

A vrut să merg să văd fosta pădure. N-am avut curajul. Ar fi fost ca şi cum aş fi mers la un prohod la care vin rudele dimpreună cu  criminalii. Ce mult s-au schimbat oamenii! Oamenii aceia care te certau blând dacă călcai pe un pui de stejar de-o palmă, acum râd cu guri ştirbe.

Într-o zi, un ţăran care era puşti pe vremea când eu am plecat, trecea agale spre pădure cu un coş în spate. Un coş-ghiozdan. S-a întors cu el plin de bureţi. A dat ştirea în sat. În cîteva ore lumea pleca spre pădurea-lăstăriş ca la război. Lumea ştia că sunt bureţi! Cineva, o vecină, mi-a dus un coş mare de bureţi gata pregătiţi.  Pe urmă, în altă zi, omul acela care dăduse vestea în sat m-a chemat la poartă. Mi-a dus şi el un coş mare de bureţi.

Ce să le fac? I-am pregătit şi i-am luat cu mine. I-am şi pregătit. Ciulama. Am frigiderul plin de bureţi.

Când pun farfuria de ciulama de bureţi în faţa mea, aud parcă vechea pădure icnind sub lovitura topoarelor, a drujbelor şi a altor instrumente criminale. Privesc şi mi se pare că văd un copil cu un buchet de narcise şi cu ochii în lacrimi.

De ce a rupt el narcisele din pădure?

Văd un copil înotând în lanuri de nu-mă-uita pline de rouă sau tăvălindu-se în lanuri de măcriş de pădure.