Bătrânul lăutar

ElZap

De ani de zile îşi poartă sub braţ scripca. Un fel de Fata Morgana îl amăgeşte mereu cu speranţa că va da marea lovitură poposind în oaza peste care stăpâneşte vreun nabab putred de bogat, ce-l va aşeza la loc de cinste în capul mesei lui încărcate de bunătăţi şi de minciuni. Poate el chiar speră că acesta o să-l înalţe la rangul de capelmaistru.

Niciodată n-a avut însă curajul să cânte aşa cum îl îndeamnă sufletul şi inima. Mereu a cântat la comandă. Sărman urmaş al lui Salieri, n-a încercat o clipă măcar să-şi ridice capul din ţărână, să-şi dorească să fie la înălţimea unui Mozart.

Umilit de toţi cei ce s-au căţărat pe cadavre, el priveşte cu ochi de cerşetor la binefăcătorul lui, în timp ce acesta îşi devorează cu gesturi hulpave ciolanul din tipsie. Habar n-are dacă nababul îi preţuieşte au ba supuşenia lui de sclav. Trage adesea cu coada ochiului la beizadelele din jur, încercând să citească în ochii lor, dacă sunetele lui scremute plac au ba urechilor celor pe care se cazneşte să-i încânte. Împleticindu-se în arcuş, nu ezită să schimbe partitura, atunci când ea nu place.

Când scripca i-a obosit, nababii îl folosesc să dea dea jos de pe socluri statui ce nu convin. Un circ trist, în care el joacă rolul de măscărici.