vineri, 15 ianuarie 2010

Adam Smith nu a primit premiul Nobel

ElZap

Acum el (Adam Smith) n-are nicio vină.

Vina o are altcineva. Poate o are un bebeluş moşit de două moaşe. De fapt de o moaşă şi un mamoş. Sesizez şi eu acest amănunt, că doar nu dau cu parul.

Aşadar, vine 13 ianuarie (2010 desigur). Vine cu Honorius călare pe Antenă. Pe Antena 2 desigur.

Cam pe-aici, dacă nu-i cu supărare:

http://www.antena2.tv/arhiva/vorbe-grele/2010-01-13


Buuuuun!

Oana Dobre întreabă (cam la min 10:45):
Cine-a fost Adam Smith?

Honorius (Prigoană, cum altfel):
Adam Smith a fost unul din cei mai mari economişti care a câştigat şi premiul Nobel în economie.

Nimeni nu suflă o vorbă. Nici Oana şi nici Victoraş.

Cum dracului să-l câştige, când Adam-ul ăsta a murit pe la 1790 după cum se poate constata din acte:

http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith


Nu l-a câştigat, nu pentru că nu-l merita. Nu l-a câştigat pentru că Nobel nu s-a grăbit să se nască. Nobel a fost mai leneş şi a venit pe lume prin 1833. Tot după acte:

http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_Nobel

Victor:

Pe partea economică, cum ar zice domnul Vangehlie ne-am descurcat.

(oare!?!!)

Cam pe la 15:45 se trezeşte şi Oana:

Adam Smith a trăit pe la 1790, cam pe-acolo. Am primit un SMS.

(Cam! Că atunci el a murit, şi pe urmă n-a mai trăit, după cum se poate deduce din context. Şi dacă nu primeai SMS-ul ăla? Îl lăsai pe Adam Smith în viaţă până în ziua de azi? Nu putea să moară sărmanul Adam, din cauză de SMS.)

Victor (împăciuitor):

Buuun! Nu Adam Smith îl face sau nu-l face parlamentar pe Honorius Prigoană .

(Nu! Dar cine-l face? Tot chestie de curiozitate. Aşa-s eu.)

Acum, stau şi eu şi mă mir.

Cum dracului ajung parlamentari nişte oameni ce încalecă secolele unul peste altul?

Aşa!

Şi presa?

La fel!


Am zis. Rămâneţi cu Marius!







Mi-e sete de repaus





Şi s-au mai rostogolit douăsprezece luni pe scările vremii, şi numărul de ani ce au trecut de la naşterea Lui a mai crescut cu unul.

Iar dacă la venirea Lui în lumea noastră, nici măcar o singură stea călăuzitoare nu a apărut pe cer, El a înălţat un Luceafăr pentru toţi cei ce doreau să-I urmeze.

El a creat o operă sine cera, la care nici un singur cuvânt nu trebuie adăugat, şi nici unul nu este de prisos, aşa că mi-e imposibil a vorbi despre El altfel decât prin propriile Lui cuvinte.

"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.



Când ştii că visu-acesta cu moartea se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."


“Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”



"În numele Celuia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintită la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regeşti, şi pentru dânsa te chem ­ dacă trăieşti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde eşti."



- "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."

duminică, 10 ianuarie 2010

Invariantul (3) - Pecunia non olet

ElZap

Ziceam mai demult c-o să scriu despre un invariant din lumea noastră cea de toate zilele, deşi chiar şi invarianţii aritmetici au un gust aparte. Aparte, dar nu neapărat plăcut.

Ziceam, numai că… toate exemplele pe care le aveam în minte, parcă intraseră în pământ. Răutăcioşii ar putea spune că au tulit-o de frica împăratului din povestea lui Hans Christian Andersen. Ăla de umbla gol puşcă prin toată împărăţia lui. Alţii, la fel de răutăcioşi, ar putea spune că din cauza lu’ Roza, care-i mai vizitează pe oameni de la o anumită vârstă.

Doar pentru că nu vreau a-i lăsa în eroare pe răutăcioşii mei, trebuie să precizez că exemplele au plecat pe pustii doar de greaţă. O greaţă imensă, pe care nu o pot trata doar cu zeamă de lămâi, fie chiar şi pictate.

Norocul mi-a sărit de pe blog. De pe un anumit blog, de unde aflam ceea ce ştiam de multă vreme, şi anume că: „statuile postmortem nu ţin de foame-n timpul vieţii”.

Şi uite-aşa am ajuns la Vespasian (sau poate la Nero?!), care a spus, aşa cum se poate vedea în titlu, că banii n-au miros… Inutil să adaug, că el se referea la taxa pusă pe libertatea omului de a urina în voie.

Acum, mă întreb şi eu ca prostul: nu este asta o proprietate care nu se schimbă odată cu aplicarea unor transformări? Nu rămâne ăsta un invariant al schimbărilor de tot felul, al tuturor epocilor, o permanenţă a creaţiei umane aşezată ceva mai jos decât punctul în care parabola lichidă atinge cel mai de jos nivel?

Aş putea să fac săpături mai atente prin Wikipedia, să văd cine urina, în ce condiţii avea el voie s-o facă, etc. etc. etc. N-o fac, pentru că mă încăpăţânez să cred că este vorba de dreptul unor oameni avuţi, de a se descărca în capul altor oameni, care-şi doresc la rândul lor să fie şi ei avuţi. Cei din urmă, oameni cu talent mult (sau doar moderat, sau geniali, sau…), acceptau (pe vremea lui Vespasian, desigur) ca bogaţii de atunci să se umple de bucurie contra unei taxe modice.

Ce conta că produsul muncii lor avea miros. Erau băile publice, nu-i aşa? În cel mult câteva ceasuri erai curat ca înainte, şi o puteau lua de la capăt. Alţi bani, altă distracţie.

N-o să dau exemple, deşi ele nu lipsesc din peisajul istoriei.

Mă gândesc la numărul impresionant de indivizi pociţi, care au devenit frumoşi, numai pentru că nişte mânuitori de penel au acceptat jocul ăsta murdar?

Mă gândesc la scriitorii care şi-au murdărit pana, scriind imnuri de slavă unor indivizi care erau cel mult oameni ca fiecare din noi.

Mă gândesc la războaiele ce ne sunt cunoscute mai mult prin penelul unor pictori, sau prin pana unor scriitori, decât din relatarea rece a evenimentelor. Nu au ajuns unii domnitori să fie mari, după ce că şi-au băgat popoarele în belea, numai datorită faptului că a venit cohorta de artişti care a corectat ceea ce nu trebuia corectat?

Şi totuşi… În lumea reală niciun invariant nu este perfect. Nu e ca la aritmetică. Mai scapă câte o excepţie. Nu toate numerele sunt pare, sau impare, ca în textul de mai acu câteva zile. Au existat şi oameni „nepereche”.

Haşdeu spunea:

„În toate epocele au fost poeţi, pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitori dinaintea celor puternici. În toate epocele s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească…”

O fi având dreptate Haşdeu, dar Acela a fost unic. Poate va rămâne unic.

„Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. –”

Şi uite că se apropie 15 ianuarie, şi aşteptăm să auzim al treilea cântat al cocoşilor.

Până atunci, poeţii, pictorii, jurnaliştii de închiriat cu ziua sau cu campania electorală, se pot împlini în greutate, volum şi pungă. Ba chiar şi bloggerii cu ştaif, care îşi pot adăuga toate loazele în blogrolluri.

Înainte băieţi! Aveţi spatele asigurat.

La valoarea voastră, puteţi să vă puneţi pe blog până şi vecinele, soacrele sau concubinele amicilor.

Cu tot, cu verzele lor de tot râsul din coafură.


joi, 7 ianuarie 2010

Peron


ElZap



Juan Perón. Preşedinte al Argentinei până în 1974.

Dar ce-a fi de spus despre el, când toată lumea îi cunoaşte biografia, inclusiv faptul că mormântul lui a fost profanat în 1987? Aproape nimic.

Dacă n-ar fi fost debarcat/suspendat în 1955, poate că ar fi avut mai multe mandate. Poate. Depinde cum e constituţia pe la ei. Dar aşa sunt oamenii. Nerecunoscători.

Norocul lui că a avut şansa de a reveni în fruntea statului în 1973. Nu pentru mult timp. Aşa-i viaţa.

Putea fi şi altfel? Sigur că putea. Istoria însă nu se scrie cu „poate” sau cu „dacă”. Asta este. Noi însă putem să scriem cum vrem. Noi nu scriem istorii.

Şi dacă Perón ar fi ajuta-o pe frumoasa dansatoare María Estela Martínez Cartas (Isabela Perón) să ajungă preşedintă ceva mai devreme? Sau măcar prim-ministru. De exemplu prin 1950. Cu puţină dibăcie, ea ar fi ajuns poate să fie iubită de argentinieni. Oamenii îşi schimbă ades părerile. Dansul, murăturile , sau împletitul ciorapilor e mult mai important în viaţa oamenilor decât s-ar putea crede.

S-ar fi căsătorit cu ea prin 1961, evident după ce ar fi divorţat de Eva Duarte. Oricum de Eva divorţase prin 1952.




Poate că Isabela Perón ar mai fi încă în preşedinta Argentinei. Poate că o vreme ar fi cântat într-un frumos duet, din opera „Jocul de-a preşedinţia”.

Şi ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nesupăraţi de moguli.

marți, 5 ianuarie 2010

Invariantul (2)

ElZap

Acum, nu că ar fi nevoie să dăm o rezolvare problemei cu pomul minune, dar nu-i rău să scoatem la lumină invariantul ascuns în rezolvare.

Cei ce fac alergie la aritmetică, pot să sară peste deducţiile care urmează, deşi nu vom extrage nicio rădăcină pătrată, cubică sau de alt fel, ci cel mult nişte concluzii folositoare. Parcă, dacă n-aş fi spus că puteţi să săriţi, n-aţi fi putut s-o faceţi în voie?!

Dacă ne luăm după DEX ’98, acolo ni se spune despre invariant că el este o:

„mărime, relaţie, proprietate etc. care rămâne neschimbată în urma aplicării sau intervenţiei unei transformări.”

E clar ca lumina nopţii.

Să începem prin a reaminti enunţul problemei, că nimic nu ne costă să o copiem încă odată pe blog.

În pomul minune grădinarul a făcut să crească 25 banane şi 30 portocale. În fiecare zi el rupe două fructe şi în acelaşi timp în pom mai creşte un fruct. Dacă rupe două fructe de acelaşi fel atunci creşte o portocală, iar dacă rupe două fructe diferite atunci creşte o banană.

Care este ultimul fruct din acest pom minune şi de ce?

Înainte de a purcede la rezolvare, să observăm că la fiecare pas, culegătorul de fructe poate aplica una din următoarele trei „transformări”:

BB: Se iau din pom două banane, caz în care numărul de fructe scade cu o unitate. Mai precis dispar două banane şi apare o portocală (-2B+1P=-1F). Dacă numărul de banane a fost impar (aşa cum se şi întâmplă la început), el rămâne tot impar (25B-2B=23B; 17B-2B=15B; etc.).

PP: Se iau din pom două portocale. Şi acum numărul de fructe scade tot cu o unitate. Mai precis dispar două portocale şi apare o nouă portocală (-2P+1P=-1F). Treaba e că, numărul de banane nu se schimbă prin această transformare, aşa că… dacă el a fost impar, tot impar rămâne.

BP (sau dacă vreţi PB): Se iau din pom o banană şi o portocală. În pom creşte la loc o altă banană. Este evident că şi acum numărul de fructe scade cu o unitate, dar numărul de banane nemodificându-se el rămâne tot impar, dacă impar a fost.

Cum „transformările” de mai sus, pot fi puse în operă de către grădinar, cum are el chef, a ne apuca să socotim câte de-alea şi câte de celelalte au rămas în pom după fiecare zi, ar fi un adevărat calvar. Un milion de miliarde de miliarde de cazuri şi subcazuri.

Băgăm însă de seamă că:

după fiecare transformare numărul de banane rămâne impar.

Hopa! Asta-i bine. Adică oricum ar culege grădinarul fructe din pom, numărul de banane rămâne impar? Sigur că da.

Mai trebuie să observăm că, deşi în fiecare zi grădinarul ia din pom două fructe, numărul acestora scade exact cu o unitate. Scade precum nivelul de trai, după aplicarea unor măsuri de reformare a statului. Puţin dar sigur. Chiar riguros. De crescut nici vorbă, că nu ni se spune că s-ar pune mai mult de două fructe la loc. Aşadar vom avea pe rând 25+30=55; 54; 53; … fructe.

Atâta vreme cât în pom mai sunt cel puţin două fructe, este evident că grădinarul poate opera o transformare, deci nu se poate înţepeni mecanismul care aplică transformări. E un fel de jaf asigurat, ar zice unii. Cu alte cuvinte tot ajungem până la urmă la fundul satului. Asta spre bucuria noastră, sau a celor ce ne vor călca pe urme.

Doar când în pom rămâne un singur fruct, toată treaba se opreşte şi nouă nu ne rămâne decât să vedem ce fruct e cel ce a rămas în orango-bananierul nostru. Nu contează că acum socotim nimicul. Aşa am vrut-o, sau aşa a vrut grădinarul. Parcă mai contează. Ne reamintim că:

după fiecare transformare numărul de banane rămâne impar.

E clar că nu putem avea zero banane şi una portocală, că atunci numărul de banane ar fi par (zero este totuşi număr par, deşi nu-i clar cine cu cine se însoţeşte).

Aşadar în pom a rămas o singură banană, stingheră ca o cioară vopsită portocaliu.

Şi invariantul? Păi, invariantul este tocmai „proprietatea” în roşu, adică „numărul de banane este impar”.

Acum, noi am fi putut mânca liniştiţi banane sau portocale din pomul ăsta, chiar dacă habar n-aveam despre invarianţi, ba chiar am fi putut tăia pomul cu totul, precum a făcut Alexandru Macedon cu nodul gordian.

Ce am băgat eu de seamă în astă problemă e un lucru extrem de simplu.

În lumea în care trăim, de multe ori întâlnim lucruri importante, folositoare, periculoase, sau ziceţi-le cum vreţi dumneavoastră, ce nu ne sar în ochi de la început, dar care pot fi un fel de invarianţi roşii care şi-au schimbat doar culoarea.

Dacă de exemplu, întâlniţi un invariant lup, îmbrăcat în blană de oaie, ce faceţi? Nu folosiţi în mod eficient resursele pedestre, arma din dotare, sau cel puţin trageţi zăvorul după ce v-aţi închis în casă, având grijă ca el să rămână pe-afară?

Faceţi cum credeţi, dar să n-avem vorbe, şi să-mi spuneţi că n-aţi auzit de invarianţi.

duminică, 3 ianuarie 2010

Invariantul (1)

ElZap

… este un fel de “tot aia e”. Dacă nu e tot aia atunci nu e invariant. Simplu ca bună ziua, aşadar.

Invariantul însă poate fi şi el simplu sau complicat, în funcţie de problema concretă.

Bunăoară în aritmetica cea mai banală, dacă cineva ne pune să numărăm un cârd de gâşte, este la mintea cocoşului că o să ajungem la acelaşi rezultat oricum le-am număra. Numărul de gâşte din cârd se zice că este un invariant. Am putea număra şi un cârd de cocoşi, dar problema se simplifică nepermis de mult, din cauză că numărul lor este prea mic, dar mai ales pentru că ei sunt ţinuţi totdeauna în spatele găinilor. Asta numai dacă ele cântă pe bătătură.

Dacă luaţi o bucată de ciungam şi o mestecaţi, ea nu-şi modifică volumul oricât v-aţi chinui. Volumul bucăţii de Orbit este un invariant. Culoarea nu este, mai ales dacă sunteţi fumător înrăit sau dacă aţi băut o cafea.

După ştiinţa mea nu toate problemele sunt la fel de simple, precum e problema cu gâştele, sau cu guma de mestecat. Unele sunt chiar foarte complicate. Am putea lua pentru încălzire una pentru copii. O găsiţi şi pe net, desigur.

În pomul minune grădinarul a făcut să crească 25 banane şi 30 portocale. În fiecare zi el rupe două fructe şi în acelaşi timp în pom mai creşte un fruct. Dacă rupe două fructe de acelaşi fel atunci creşte o portocală, iar dacă rupe două fructe diferite atunci creşte o banană.

Care este ultimul fruct din acest pom minune şi de ce?

Este evident că aici şi-a băgat coada un invariant, şi nu este nicio îndoială că el v-a dat soluţia pe tavă.

Marea nenorocire cu invarianţii ăştia nu vine din aritmetică, sau din fizică. În lumea în care trăim, ne lovim la tot pasul de invarianţi.

Dacă nu mi se întâmplă nimic până data viitoare, despre acest soi de invarianţi aş vrea să scriu. Poate găsim unii interesanţi.

Cândva.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Zoo - iepuraşul

ElZap

Astăzi mi-a căzut din cutia de amintiri un banc. Bancul cu iepuraşul.

Iepuraşul acela viteaz, care doar stătea la margine de drum şi-şi făcea manichiura în mod ostentativ. Foarte ostentativ. De câte ori era întrebat de cei ce treceau fără treabă pe-acolo, de ce îşi ascute el unghiile cu atâta râvnă, el le răspundea ţâfnos:

- Voi chiar nu vedeţi că mă pregătesc să-l fac arşice pe leul cel ticălos? S-a terminat cu tirania leului.

Azi aşa, mâine la fel, până în ziua în care se prezintă la apel, chiar leul ţintă. Se înţelege că iepuraşul era ocupat cu manichiura, cu deontologiile, cu moralităţile - avea mai multe, pentru orice eventualitate - , cu discursurile, cu...

Credeţi că leul îl mai întreabă ceva în legătură cu ghearele sale? Aiurea! Nu-l întreabă nimic. Absolut nimic. Nu-l întreabă, însă iepuraşul pricepe. Pricepe că e cazul să-i dea un răspuns hazos, aşa că se execută.

- Mărite leu, uite, eu îmi fac manichiura şi… şi… şi… vorbesc prostii.

Cam aşa suna bancul ăsta ce mi-a căzut din cutia de amintiri. Bancul nu ne spune nimic despre soarta bietului iepuraş, aşa că putem să continuăm noi povestea, după cum ne duce mintea.

Eu, de exemplu, aş putea să-mi imaginez că leul s-a repezit la iepuraş, aşa din spirit de glumă. Poate chiar s-a oprit pentru o clipă deasupra lui, şi nici nu se ştie ce a făcut el, dar după ce a plecat leul, blana iepuraşului a rămas cafenie. Cafenie cu uşoare nuanţe de cacao. Unii spun că ar fi altă culoare.

Alţii ar putea să-şi imagineze, cum că iepuraşul a întrat într-o locantă, unde s-a apucat de filozofat, în faţa unui canceu cu vin roşu. Nu-şi mai făcea manichiura, ci medita la parastase şi la şpriţuirile de odinioară, timp în care amesteca puţin abătut cu o lingură… ceva în… altceva. Nu se ştie încă ce amesteca, în ce amesteca, dar bănuiesc că el ştie, dacă ar fi să mă iau după privire.

Pe urmă iepuraşul aprinde o ţigară, din care trage cu năduf, ca în vremuri de criză. Iepuraşul se pune pe scris. Îşi scrie un fel de autobiografie, ca să ştie cei ce ne-or călca pe urme, ce pericol a reprezentat el pentru leu. Asta dacă nu cumva se răzgândeşte domnul leu, de-l bagă sub o aripă, că în vremurile astea în care criza bate mai ceva decât codul portocaliu, poţi cumpăra ieftin un iepuraş flămând. Intri pe site-ul veveve punct totul redus punct ro şi dai sărci sau ţărci, că încă nu m-am lămurit.

În timp ce iepuraşul scrie, scrie, scrie… secundele se preling… ca în Dan Dănilă… sau ca în vremuri de criză. Poate morală.

„tot mai aproape furişate, parcă
auzi secundele foşnind în nisipar
şi noaptea bate cu aripi de ţarcă
desprinse chiar din negrul ei coşmar”

Secundele se preling, în timp ce o doamnă se străduieşte să pună un crin în glastră, care nu se ştie încă dacă e adormit sau ofilit de-a binelea. E singură, ca un fel de Ana Ipătescu, care nu se ştie ce căuta pe meterezele revoluţiunii de atunci. Poate doar ca să-i facă pârtie lui Dandanache, mare amator de coledzi. Că hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca..., nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule...

Alţi iepuri, care nu s-au apucat să vorbească prostii la momentul nepotrivit, aleargă acum bezmetici de colo-colo ca să pună de ceva pentru un şoldan ce tot bezmetic aleargă pe autostrăzile patriei, care de fapt sunt nişte drumuri cu aspect de ogoare proaspăt arate. Aud că şoldanul ăsta a rămas fără permis, după ce a alergat fără permis cu viteza pe care o ştiţi. Păi dacă a rămas fără el, după ce că nici nu-l avea, cum o să conducă el? Eu cred că la fel. Fără carnet, fără aia, fără aialaltă, adică aşa de-a-n boulea, cum scrie la DOOM. Ca doamna mamă, de exemplu.

Şi dacă tot am vorbit de iepuraşi, de ce să nu ne gândim la cei ce-şi vor închide electronicele cutii poştale, vor trece pe trotuarul de vizavi al blogului, doar ca să nu-i noteze leul în cartea lui cea neagră.

Aşa-i în vremuri de criză. Mai ales de aia morală.

Aştept răspuns.
Post-restant.
Că nu se ştie niciodată ce aduce anul.