Catedrala paşilor desculţi

ElZap

Pragul micii bisericuţe îl deschid, la fel cum aş deschide filele unui ceaslov.

Atâtea lucruri ciudate pot citi în urmele lăsate de cei ce l-au trecut cu mersul lor apăsat de necunoscuţi profeţi ai satului. Nici măcar nu-mi dau seama dacă urmele săpate în piatra de râu au fost lăsate de tălpile aspre lipsite de încălţări ale acelor oameni, sau de prea multa credinţă cu care i-a împovărat vârsta.

Când îi priveam mă întrebam dacă ei au reuşit să lămurească cine a fost tâlharul Baraba, cel scăpat de moarte prin voinţa poporului. De atâta osteneală şi credinţă nu au avut timp să-l citească până la capăt pe Flavius Josephus. Poate nici de zeloţi nu au apucat să citească.

Nu au reuşit, dar au putut să adune în sufletul lor o filosofie ce l-ar fi lăsat mut de invidie pe Platon sau pe Seneca. De unde să fi aflat ei că la baza credinţei lor a pus o piatră şi preceptorul împăratului Nero, pe nedrept acuzat că ar fi dat foc Romei? De unde să fi aflat ei că el se înţelegea de minune cu apostolul Pavel?

Pentru aceşti oameni simpli şi profunzi, contează ceea ce văd. Şi văd în curtea bisericii nişte pomi care în fiecare primăvară dau în floare. Privesc minunându-se petalele florilor şi sunt siguri că ele nu au fost aruncate în ramuri de hazard. Nici florile nu au fost aruncate de hazard, şi nici caisele, vişinele sau zarzărele nu se nasc din aceste flori după regula unor zaruri demente.

Pricep că pomii care se prefăceau că-s morţi o iarnă întreagă au înviat. Cineva a trecut pe-acolo mai mult ca sigur şi a suflat ceva peste ei. Aceluia, filosofii satului îi spun Dumnezeu.

Şi vrăbiile care se hârjonesc prin ramurile pline de floare ce-s? Pentru ei, poate sunt rude mai mici ale îngerilor, pornite prin sat să vestească Învierea. Învierea pe care ei nu o pricep, dar o văd cu ochii minţii lor simple.

Şi bisericuţa lor? Pentru ei, care nu au apucat să călătorească peste mări şi ţări, ea este o imensă catedrală, un templu în care în fiecare primăvară Învierea îşi face intrarea triumfală. După care Ea pleacă pe la casele lor, aşteptându-l pe Domnul.

Pe seară El trece prin curţilor lor curate şi aşează miresme în florile de liliac şi vise în somnul lor simplu. Mai meştereşte ceva la coardele de vie în care aşază nişte chestii cărora ei le spun muguri.

Oare când are timp să se odihnească Domnul? Poate în cea de-a şaptea zi a eternităţii.