ElZap
Uneori situaţiile limită nu sunt chiar atât de îngrozitoare pe cât par înainte de a se produce. Am putea spune că ele sunt o adevărată binecuvântare pentru cel care s-a împiedicat de ele.
În primul rând ele îţi aduc o libertate quasi-absolută. Poţi să scrii absolut ce vrei, poți să vorbești orice vrei, pentru că ştii că mai rău decât răul ce s-a ivit la orizont nu ţi se poate întâmpla.
În al doilea rând simţi că te scufunzi în miraculoasa lume a copilăriei. Totul pare deosebit de luminos. Protecţia ce ţi-o ofereau cei apropiaţi creau în jurul tău un zid prin care nu treceau mizeriile lumii de dincolo. Despre lumea asta vorbeau în şoaptă ca să nu te trezească din vis.
Îmi amintesc de pildă de dragostea cu care eram primit de bunicii din partea ... Dar ce contează din partea cui, devreme ce erau tot bunicii mei? Treceam pe la ei ca să văd ce mai fac, pe urmă mă căţăram în vişinul din spatele casei. Acum mă întreb, cum putea un singur vişin să-i mulţumească pe 10-12 nepoţi? Sau mergeam să pescuiesc nişte căpşuni de undeva din grădină. Se pare că se sălbăticiseră de tot, de nu găseam decât câteva fructe rubinii.
Pe urmă bunicii aceia s-au dus la culcare alăturea de sat, întâi bunicul şi pe urmă bunica. Îmi amintesc glasul profund al preotului rostind:
- „Se pecetluiește această groapă până la a Doua Venire a Domnului."
Pricepeam şi eu cât poate să priceapă mintea unui copil.
Acum mă mir cât de multe amintiri pot să încapă în paranteza pe care o deschide braţul ridicat amenințător al unui excavator și o închide groapa aceea ce urma să se deschidă doar „la a Doua Venire a Domnului". Mă uitam la paranteza aceasta lugubră. Ştiam că nu am cum să fac ceva ca să opresc să se prăbuşească. Deodată mi-am amintit de unul care mi-a zis că el se va lua de piept şi cu Dumnezeu ca să nu se întâmple aşa ceva. Namila stătea acum cățărat undeva pe o colină şi rânjea. Mi s-a părut că privirile ni s-au intersectat, şi am citit în privirea lui mizeria ultimă de care este capabil un om.
Braţul excavatorului s-a prăbuşit făcând praf o cruce modestă, ridicată şi ea în vremuri despre care apoi am aflat că au fost grele. Când s-a ridicat spre a depune într-o basculantă resturile a auzit un trosnet. Oare erau scândurile sicriului, sau oasele bunicilor?
Ceva s-a rupt atunci în mine. Am simţit că sunt acum un om liber. Liber de amintirile care mă legau de acei bunici. Liberi cum este individul care nu are pe nimeni. Liber ca omul căruia i s-au furat până și cele mai dragi amintiri.
Am dat să plec, când mi-am dat seama că un fel de sămădău, sau ce o fi fost ajunsese în spatele meu.
- Semnează pentru 2000 de dolari (sau euro?).
Nu m-am întors nici măcar pentru ai arunca o privire plină de dispreţ. Atunci l-am auzit pe matahala rânjitoare răţoidu-se la mine:
- Şi cât ai vrea să primeşti pentru hoiturile tale?
Era amicul ăla ce mi-a cerut să-l votez.
M-am îndepărtat cu gândul să poposesc în una din bisericile din vale. Era una anume, în care copil fiind eram sigur că îl văd pe Dumnezeu printr-un geam de sticlă colorată. Un fel de vitraliu pentru cei cu bani puţini dar cu credinţă multă.
Nu am putut să ajung pâna la ea. Mâlul de cianură lăsa să se vadă doar turnul ei cândva semeţ. Îmi amintesc cum odată am urcat în el ca să bat clopotul în dungă. Pe atunci era permis, ba chiar obligatoriu când câte un incendiu scăpat de sub control lingea acoperișul unor case. Aș fi urcat și acum în turnul acela, dar groapa cu mâlul acela otrăvit era mult prea adâncă.
Mi-l închipuiam atunci pe Mântuitorul din icoane ucis pentru a câta oară, de data asta în mâlul otrăvit. Și pe Fecioara cu Iisus în braţe înecându-se în mâl, dimpreună cu altarul şi cu toate Cele Sfinte. Prin cap mi se vânturară versurile:
"Ard în vînt palaturi nalte, marea-n valuri este caldă
Si fintîni înviforate prin zidiri vuind se scaldă,"
Urlete de biruintă, tipete, strigări si vaier
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecă în aer;"
M-am întors spre zare şi am văzut cum coboară de pe culmi hergheliile apocalipsei.
Uneori situaţiile limită nu sunt chiar atât de îngrozitoare pe cât par înainte de a se produce. Am putea spune că ele sunt o adevărată binecuvântare pentru cel care s-a împiedicat de ele.
În primul rând ele îţi aduc o libertate quasi-absolută. Poţi să scrii absolut ce vrei, poți să vorbești orice vrei, pentru că ştii că mai rău decât răul ce s-a ivit la orizont nu ţi se poate întâmpla.
În al doilea rând simţi că te scufunzi în miraculoasa lume a copilăriei. Totul pare deosebit de luminos. Protecţia ce ţi-o ofereau cei apropiaţi creau în jurul tău un zid prin care nu treceau mizeriile lumii de dincolo. Despre lumea asta vorbeau în şoaptă ca să nu te trezească din vis.
Îmi amintesc de pildă de dragostea cu care eram primit de bunicii din partea ... Dar ce contează din partea cui, devreme ce erau tot bunicii mei? Treceam pe la ei ca să văd ce mai fac, pe urmă mă căţăram în vişinul din spatele casei. Acum mă întreb, cum putea un singur vişin să-i mulţumească pe 10-12 nepoţi? Sau mergeam să pescuiesc nişte căpşuni de undeva din grădină. Se pare că se sălbăticiseră de tot, de nu găseam decât câteva fructe rubinii.
Pe urmă bunicii aceia s-au dus la culcare alăturea de sat, întâi bunicul şi pe urmă bunica. Îmi amintesc glasul profund al preotului rostind:
- „Se pecetluiește această groapă până la a Doua Venire a Domnului."
Pricepeam şi eu cât poate să priceapă mintea unui copil.
Acum mă mir cât de multe amintiri pot să încapă în paranteza pe care o deschide braţul ridicat amenințător al unui excavator și o închide groapa aceea ce urma să se deschidă doar „la a Doua Venire a Domnului". Mă uitam la paranteza aceasta lugubră. Ştiam că nu am cum să fac ceva ca să opresc să se prăbuşească. Deodată mi-am amintit de unul care mi-a zis că el se va lua de piept şi cu Dumnezeu ca să nu se întâmple aşa ceva. Namila stătea acum cățărat undeva pe o colină şi rânjea. Mi s-a părut că privirile ni s-au intersectat, şi am citit în privirea lui mizeria ultimă de care este capabil un om.
Braţul excavatorului s-a prăbuşit făcând praf o cruce modestă, ridicată şi ea în vremuri despre care apoi am aflat că au fost grele. Când s-a ridicat spre a depune într-o basculantă resturile a auzit un trosnet. Oare erau scândurile sicriului, sau oasele bunicilor?
Ceva s-a rupt atunci în mine. Am simţit că sunt acum un om liber. Liber de amintirile care mă legau de acei bunici. Liberi cum este individul care nu are pe nimeni. Liber ca omul căruia i s-au furat până și cele mai dragi amintiri.
Am dat să plec, când mi-am dat seama că un fel de sămădău, sau ce o fi fost ajunsese în spatele meu.
- Semnează pentru 2000 de dolari (sau euro?).
Nu m-am întors nici măcar pentru ai arunca o privire plină de dispreţ. Atunci l-am auzit pe matahala rânjitoare răţoidu-se la mine:
- Şi cât ai vrea să primeşti pentru hoiturile tale?
Era amicul ăla ce mi-a cerut să-l votez.
M-am îndepărtat cu gândul să poposesc în una din bisericile din vale. Era una anume, în care copil fiind eram sigur că îl văd pe Dumnezeu printr-un geam de sticlă colorată. Un fel de vitraliu pentru cei cu bani puţini dar cu credinţă multă.
Nu am putut să ajung pâna la ea. Mâlul de cianură lăsa să se vadă doar turnul ei cândva semeţ. Îmi amintesc cum odată am urcat în el ca să bat clopotul în dungă. Pe atunci era permis, ba chiar obligatoriu când câte un incendiu scăpat de sub control lingea acoperișul unor case. Aș fi urcat și acum în turnul acela, dar groapa cu mâlul acela otrăvit era mult prea adâncă.
Mi-l închipuiam atunci pe Mântuitorul din icoane ucis pentru a câta oară, de data asta în mâlul otrăvit. Și pe Fecioara cu Iisus în braţe înecându-se în mâl, dimpreună cu altarul şi cu toate Cele Sfinte. Prin cap mi se vânturară versurile:
"Ard în vînt palaturi nalte, marea-n valuri este caldă
Si fintîni înviforate prin zidiri vuind se scaldă,"
"Cu strigări de bucurie oardele cele barbare
Înadins făcură nunta lor păgînă în altare;Urlete de biruintă, tipete, strigări si vaier
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecă în aer;"
M-am întors spre zare şi am văzut cum coboară de pe culmi hergheliile apocalipsei.