joi, 31 decembrie 2009

Cod portocaliu

ElZap

Se anunţă vremuri de tot hazul.

După ce m-am căznit să elaborez un Buletin meteo, în care scriam cum bate şi cum nu bate vântul pe la noi prin ţară, acum nu-i nimic mai potrivit decât un avertisment hidrologic. Unul de cod portocaliu. Lucrurile se reaşează, cum s-ar zice. Torentele de noroi se vor amesteca cu briza mării şi toate se vor prăvăli peste şosele, peste cultură, peste tot ce mişcă. Mesajele de avertizare vor fi pronunţate pe un ton tupeist de purtătoarea de cuvânt a Institutului Naţional de Hidrologie si Gospodărire a Apelor.

Cei ce au ceva de împărţit vor împărţi. Nu cu alţii, că cei sărmani au de toate. Ulei au. Zahăr au. Galoşi au. Până şi gogoşi au. Au cât le-a rămas de la alegeri. Ei vor împărţi ei între ei, şi ceea ce iau de la alţii. Marii analişti, foşti actori, poate foşti, se vor alinia tot după cum bate vântul, după cum se mişcă torentele, sau după cum se mişcă fesul sau fesele.

Aşa că…

Într-o zi mi-ai dăruit
O PORTOCALĂ
Eram doi copii şi-aveam
O PORTOCALĂ

Lumea toata ne părea
O PORTOCALĂ
Soarele era si el
O PORTOCALĂ

DA DA DA
DA DA DA
CHIAR AŞA



Potârnichile aleargă de colo-colo. Îşi schimbă toaletele.

Astrologii vorbesc de portocala violetă.
Amestecat este ROGVAIV-ul Domnului.

Un fel de flori

















Anatomia unei clipe de fericire

ElZap

Rar dau curs unor invitaţii de a ieşi la un local. Când se întâmplă totuşi, o fac datorită unor fenomene de tip flux-reflux, cărora nu am cum să mă opun.

Aşa se face că m-am trezit împachetat în ambalajul meu pentru evenimente festive, prăvălit undeva într-un local select, alături de persoane simandicoase, pus pe conversat asupra unor nimicuri însemnate. În astfel de situaţii, atunci când nu vorbesc, de obicei tac. Tac şi ascult cu atenţie, gândindu-mă la cu totul altceva decât îşi închipuie distinsa tovărăşie de circumstanţă.

Undeva într-un colţ, câteva persoane poartă o conversaţie asupra unor drăcii, pe care le-au văzut, le-au încercat, despre care ele mai ştiu câte ceva. Ele, dar mai ales numai ele, adică persoanele din acel cerc restrâns. Absolut din întâmplare şi eu aveam habar despre acele drăcovenii, cu care am avut norocul sau ghinionul să mă întâlnesc în viaţă, sau chiar să le studiez puţin.

Nicio pierdere de vreme nu este total inutilă. Aşa se face că această întâlnire semi-gălăgioasă mi-a dat prilejul să disec în linişte şi să pun sub lupă o clipă de fericire pe care am putut să o citesc în privirea tovarăşilor de-o seară.

Cred că existenţa umană, este înzestrată cu anumite resorturi, care odată zgândărite, creează un sentiment aparte, căruia noi îi spunem convenţional fericire.

Fericirea de a ne şti altfel decât restul lumii, de a constata că noi avem anumite lucruri pe care nu le au alţii, că noi formăm un fel de castă privilegiată, pe care muritorii de rând trebuie să o privească cu admiraţie.

Pe când eram mic, era moda ceasurilor de mână, pe care tot posesorul avea grijă să le citească din cinci în cinci minute, doar pentru se asigura că nimeni din cei din jur nu a pierdut prilejul de a constata că ei au. Când toată lumea avea ceas de mână, sărmanul obiect a devenit unul de strictă utilitate. Cu excepţia celor ce aveau inscripţionate pe ele o marcă mai acătării, care şi acum sunt scoase din întunericul mânecii de la haină, mai ales când eşti în faţa camerelor de televiziune.

Apoi au apărut telefoanele mobile. Altă belea. La întâlniri, cei care le aveau în dotare se fotografiau între ei, le trăgeau de butoane, de clape, până ce tot omul ştia că sunt unii care au telefoane mobile. Cu cameră digitală.

Au urmat la rând maşinile de lux. Aici scenariul a trebuit rescris. Omul care avea, avea. Dacă avea, trebuia să o parcheze acolo unde în mod sigur poate fi văzută. Dacă se poate, nu strică o televiziune care să te otevească. Dacă eşti miliardar, apoi nu scapă biata maşină fără ca tu să-ţi bagi ranga în ea, în văzul lumii, a urbei sau chiar a mapamondului ce te admiră pe YOUTUBE.

N-a scăpat nici sexul frumos, care în anumite situaţii a devenit un bun posedat. Cam cum era pe vremuri, şi mai e şi acum pe unele meleaguri, o cămilă de rasă. Această fiinţă fragilă, odată posedată, trebuie musai expusă privirilor celor din jur. Dacă e cazul se trece la porcăiala ei în direct la OTV. O seară întreagă. O săptămână, o lună, direct şi în reluare, că nici nu ştiţi ce pierdeţi. Posesorului bună recompensă. Scaun de parlamentar. Pentru el şi pentru loaza lui, ce umblă ca un căpiat de colo-colo, neştiind unde vrea să ajungă, cu piftia instalată în freză. Eventual şi pentru cea posedată. În perspectivă.

Aşadar, a avea.

A avea sau a nu a avea.



Uite că mă pot şi eu lăuda cu ceva. Am blog. Aici scriu prostiile care-mi trec prin cap.

Din blog în blog, aflu şi eu ce mai face lumea. Ce face când nu stă acasă, de umblă hai-hui prin lume.

Aşa aflu că Paris est toujours Paris. Parcă nu ştiam.
Parcă Ciorogârla nu-i la fel.
Vreau să spun că este toujurs Ciorogârla.

Din când în când nu este. Este altceva. Nimeni nu ştie ce este. Va şti cândva?

miercuri, 30 decembrie 2009

Floricele pe câmpii… (Caragiale )

ElZap

INTRODUCERE:




Gata. M-am hotărât. Trec pe muzică. Pe muzică şi versuri.
Nu mai vreau politică. Nici n-am vrut vreodată.
Tot mai bun e Caragiale.
Şi Tudor Gheorghe.

Doar ascult. Nu mai scriu nimic. Ce să mai scriu?




"Aţi alungat pe lefegii
în drum cu dame şi copii.
Le-aţi smuls modestul lor dejun
Le-aţi smuls şi francul de tutun.
Miniştri cruzi mai bine v-aţi
fi hotărât să suprimaţi
atâtea mii de sinecuri
nu pâinea de l-atâtea guri.
Pe nevoiaşii cei infimi
nu trebuia ca să-i suprimi.
Guvern pornit pe suprimat
Ascult-al meu deziderat:

Suprimă apă vin lichid,
al broaştelor nectar stupid.
Suprimă apa din buget
să bem bere şi mischet.
Hai te implor ca un milog
suprimă soacrele te rog
suprimă-le f.f. urgent
şi iţi ridic un monument.
Şi pentru primă eşti dator
pe orişicare creditor.
Când voi scăpa de acest călău
voi proslăvi numele tău.
Suprimă pe acei băieţi
care-şi dau ifos poeţi
şi prin gazete zilnic fac
plantaţii vaste de... spanac.
Suprimă pe orice păgân
ce n-a citit Moftul Român.
Şi nu e aşa de levent
s-achite un abonament?"

luni, 28 decembrie 2009

Floricele pe câmpii…

ElZap




De câteva zile m-a lovit rozul.

Am dat pe Wikipedii. Vreau să ştiu dacă e vreo boală care se ia, şi care te împiedică să vezi altcum decât în roz. Nu e daltonismul, că acela se manifestă pe roşu şi verde.

Nu e nici gripa asta nouă, că dumneaei e mai complexă. Asta nouă e suină şi se pronunţă aviară. E cu grohăituri, numai dacă nu mişcă omul din urechi.

E aşa cum o vedeţi cu toţii. Adică noi o vedem alb-negru spre cenuşiu, dar când deschidem televizorul ne păleşte cu roz. Roz-bombon cu „nuanţe de cacao”. Mai ales la unele jurnaliste foto-telegenice.

Deşi toată suflarea gâfâie că e roz, eu o văd neagră.

Neagră ca în clasici. Ca în Topârceanu, de pildă.

„Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;”

După primele anunţuri televizate, ce ne vestesc ce-o să avem în noul an, aş zice că vine o epidemie. Una de icter negru. Toată lumea se face vânătă la faţă, când aude ce-o să fie. După vânăt vine tot negrul. Negru intens cu punctişoare. Punctişoare de negrişori. Negrişori care se adună pe la câte o petrecere, pentru a suge. Vorba aceluiaşi poet.

„Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală; ”

Smoală? Catran? Poate asfalt. Cum dracu să sugă asfalt? Asfaltu-i acadea? O fi, dacă zic dumnealor.

Cât negru a putut să încapă în poezia lui Topârceanu? De unde ştia el tot ce-o să fie? Ce, el este Nostradamus? Cred că versetele pe care le-a pierdut acela, le-a găsit al nostru. Uite versetul care urmează.

„Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;”

Nu se poate. N-avea cum să citească Topârceanu revista One. Cred că de la Nostradamus a aflat ceva, că ăla le ştia pe toate. Să nu dea dracului cumva o ploaie, că se duce toată vopseaua şi ne rămâne cioara vopsită, o prăpădită de cioară sadea.

Numai câmpul arată altfel. Mai reconfortant. Alb.

„Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară. ”

Cine dracu a pus-o să se oprească tocmai pe câmpul meu? Pe stâlpul meu. Nu putea să plece şi cioara asta în ţările calde? N-avea bani? Avea. Putea să plece cu tot stolul ei. Stă aşa ca proasta şi-mi ia lumina. Din cauza ei, n-am nicio perspectivă.

Mi s-a pus de roz, dar uite că a ieşit negru. Am vrut să dau pe Grigore Alexandrescu, dar m-am oprit în Topârceanu. Ca curca-n lemne. Mi-am zis să mă ocup de floricele pe câmpii, aşa cum îmi cere partidul, dar a ieşit o laie.

Ce este de fapt aia o laie? O şleahtă de ţigani. O haită. Să-mi ierte exprimarea concetăţenii mei rromi. N-aveam de gând să-i compar cu şleahta asta.

Ce dracu e în capul meu? Cum aş da-o tot acolo ajung.

UPDATE:

Cititorul nostru, stăpânul nostru.




Astă noapte n-a fost noapte
Şi-a fost jumătate moarte
C-a fost jumătate moarte!
Ş-astă noapte te-am visat, măi
Mândră că te-am sărutat
Şi m-am trezit şi-am pipăit
Dar nimica n-am găsit, măi!
Numa doru' inimii
Scris pe faţa perinii
Cu cerneala ochilor
Si cu peana genelor, măi!
Apăi dimineaţa când mă scol,
Şi văd aşternutu' gol
Mă mir, Doamne cum nu mor!
Cum nu mor de-atâta dor, măi!
Cum nu mor de-atâta dor, măi!

duminică, 27 decembrie 2009

Manele şi colinde

ElZap


Veselie mare la Cotroceni. Mai mare veselie nici la Rovine n-a fost, după ce Mircea l-a învins pe Baiazid Fulgerul.

Nici versuri mai inspirate n-au fost rostite, fie şi dacă luăm la numărat Scrisoarea a III-a, despre care am o vagă bănuială că încă nu s-a auzit pe la Bruxelles, unde domniţa ne vorbeşte “nu din gură ci din carte”.

Aşadar, ia ascultaţi aicea:

“Noi cu Băsescu Traian
Ne vom bate an de an
Cu mogulii şi cu hoţi
Şi i-om ciurui pe toţii
Iară ţara o vom pune
Pe drumuri drepte şi bune.”



Daţi-i bice fârtaţilor, şi puneţi ţara pe drumul cel bun, că la câtă pricepere avem în a mânui uiaga, mă aştept să nu apucăm Anul Nou, şi ţara să stea pe năsălie.

Atunci avem pregătită partea doua a bocetului:

“Că e vreme rea sau bună
Marinaru-i optimist
Că e soare sau furtună
Niciodată nu e trist.”

O praştie…

ElZap

O praştie, un regat pentru o praştie.

La ce-mi trebuie mie o praştie? E la mintea cocoşului. A cocoşului care a lovit percutorul armelor alea de la Ciorogârla, nu a ăluia de e mort în nădragi. Oare a lovit unde trebuie? Că dacă nu se pupă Ciorogârla cu Chiajna? Nu mi-ar prinde bine o praştie? Poate aş putea să completez restul de puşcoace. Ce, praştia nu-i tot armă? David nu l-a doborât pe Goliat cu o praştie?

Şi dacă o ia Chiajna pe urmele Braşovului? A lui Serghei Gorbunov. La noi se poate, că avem oameni potenţi.

Poate chiar omnipotenţi.

Întreb şi eu, aşa… Nu dau cu praştia.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

… de luat vederea

ElZap


… sau probă impusă. Aşa ar trebui să-mi întitulez textul ce urmează, numai şi pentru că titlul mi-a fost sugerat într-un comentariu anterior.

Aşadar…
… scrie negru pe alb sau
… am văzut cu ochii mei


Sunt replici pe care le auzim, le citim, ne luptăm cu ele, ş.a.m.d., ş.a.m.d. …
Şi dacă?

Şi dacă nu am ştiut la ce am privit? Şi dacă nu am ştiut ce scria cel care a găsit de cuviinţă a pune negrul pe alb? Dacă el a vrut a schimba albul în negru şi negrul în alb?

Oare n-am auzit şi altfel de replici?

„Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi închid.”

sau…

„Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”

Vin aici cu o banală iluzie. Faceţi click pe imagine şi priviţi cu atenţie, preţ de câteva clipe, centru desenului ce o să apară. Dacă nu vreţi să vă încurcaţi cu clickuri, mutaţi-vă privirea ceva mai jos.


[Iluzie1.gif]





Nu vi se pare că vedeţi nişte pete verzui ce se rotesc bezmetice într-un fel de hora? Descărcaţi imaginea pe calculator şi o să vedeţi că nu e nici urmă de pete verzui.

Nu vă grăbiţi. Nu vreau să-mi daţi explicaţia iluziei. Sunt sigur că ştiţi de ce vi se pare că ceea ce nu este ar fi.

Altceva mă îngrijorează pe mine.

Dacă din tot ce vedem noi în lumea ce ne înconjoară, fie şi o mică parte nu este decât o iluzie?

Ca la circ.

Update.

Printr-o altă iluzie banală se poate ciupi un pătrăţel.
Dacă aveam experienţă puteam să "ciupesc" o ţară.




Pătrăţelul a dipărut, asta e clar.

Curca-n găteje

ElZap


Ciudat animal mai este şi curca. Ciudat doar când îşi depăşeşte statutul ei consacrat, adică pe acela de ouătoare cuminte pe lângă casa unui ţăran vrednic.

Sunt ţări pe mapamond, în care pasărea asta încă n-a primit un statut de femelă de sine stătătoare, cu femininul potrivit genul ei. În engleză bunăoară nici nu există un nume care să fie atribuit doar curcii, ea existând doar ca o anexă a curcanului. Cu alte cuvinte, curca este un fel de găină a curcanului. De cocoş al curcii nu e voie a se cuvânta.

Nici la bucătărie nu prea este lăsată doamna curcă, chiar dacă ar fi invitată doar spre a deveni friptură. Locul ei este mereu luat de domnul curcan, care este invitat de onoare în fiecare an pe la casele mari.

Cum ar fi pe la Casa Albă. Aici el este mereu în centrul atenţiei, al jurnalelor de mare tiraj, dar mai ales al televiziunilor.

Cum dracu se face că de fiecare dată, el este făcut scăpat, tocmai de cei cărora nu le scapă niciun amănunt de pe Terra?

Dar să-i lăsăm pe americani cu curcile – pardon curcanii – lor şi să venim la ale noastre.

Curca noastră românească, importată odată cu garnitura de cartofi, tot de peste Atlantic, aşa cum stă bine unor produse neaoşe, are o soartă ingrată.

În loc să-i acordăm un statut de participant la trebile noastre, cel puţin egal cu cel al curcanului, noi n-o scoatem din expresii pleoştite. Aşa se face că noi mereu vorbim de ”curcă plouată”, ”curcă beată”, “curcă-n lemne, vreascuri sau crăci”, în funcţie de modul şi locul în care a rămas dumneaei înţepenită. Este adevărată că uneori o gratulăm cu expresia pitorească de ”râmă în beton”, dar asta numai când nu este evident că este curcă.

Dacă în mod cert nu e curcă, lucrurile se schimbă. A auzit cineva de ciocârlie că s-ar uita în lemne, scaieţi, ciulini sau alte buruieni? Nici vorbă. Nici de privighetoare nu s-a fi auzit că ar avea astfel de obiceiuri prosteşti, după cum nu le au nici lebedele, potârnichile sau alte fiinţe din clasa păsăretului autohton. Numai curca a rămas şi va rămâne… curcă.

Nenorocirea ei, dar mai ales a noastră, apare atunci când curca se doreşte a fi personaj istoric, adică un fel de Ioan d’Arc, ce ţine morţiş să dea cu istoria de-a dura.

Curca-n istorie nu intră, că doar nu-i istoria o grămadă de lemne în care ea să rămână înţepenită după voie, dar nici ouă de aur nu face dumneaei. Când îmbătrâneşte, curca rămâne o pasăre pleoştită pe care nimeni nu vrea să o schimbe cu păsărica de la geamul cu cupa de cristal în care mai adastă

„ …o floare-albastra –
Simbolul unui rendez-vous banal - .”

Chiar dacă floarea a devenit o imortelă…

Şi ca să nu mă întrebe cei care… „absolut din întâmplare”, vor trece pe aici şi vor citi textul de mai sus, cine aspiră la statutul de curcă în polologhia mea, o dau pe un poet, pe care nu-l agreez, dar care uneori îmi place cum scrie.

Rudy Valentino, vă rog!


“E Unu Marte. Bunu', într-o rână
Pe streie, calm, işi ţucsuieşte liurca
Şi-mi zice: "Gogoneaţă, taie curca
Ori păcuina ludă, fără lână.

Boreasa ta n-a gotovit nici burca,
Bumeşte-o peste fălci, cu sete, până
Ţi s-o trudi tot braţul, că-i hapsână,
Mai pipăie-i şi coastele cu furca

La scăpătat, să lepede coroana,
Stă doar la clacă, prin vecini, fonfoana
Cât timp, abătător, tu ari ogoru'... "

Când guda intră, vede mărţişoru':
O mare cleapşă vine ca tractoru'
Şi-i taie, finalmente, macaroana”



vineri, 25 decembrie 2009

Capitolinele

ElZap

Despre ele vreau să scriu astăzi, aşa cum desigur aţi ghicit deja.

Despre gâştele capitoline, eroinele care zice-se au salvat Capitolinul… şi odată cu el Roma… şi odată cu Roma pe noi… şi odată cu noi toată civilizaţia noastră, introdusă mereu cu un pronume nehotărât… care civilizaţie musai trebuia să arate după mutra şi asemănarea noastră… care …

După astă precuvântare, primul pas pe care ar fi trebuit să-l fac, ar fi să mă reped buimac la una din cărţile de istorie care zac necitite pe rafturile bibliotecii, să văd cum s-au întâmplat lucrurile pe-atunci. N-am făcut acest pas de teamă să nu-mi scrântesc vreun picior, dar mai înainte de toate mintea, căci ştiut este că rolul istoriei este de a ne face pe noi să credem ceea ce nu cred nici cei ce au scris-o.

Aşa că l-am lăsat pe consulul Marcus Manlius Capitolinus să doarmă în linişte mai departe, fără grija că galii ar putea să escaladeze ziduri, să spargă capul primului dintre asaltatori şi să aspire la un renume pe care nici măcar nu l-a meritat, după cum se îndoieşte şi Theodor Mommsen, un alt laureat al premiului Nobel.

Aşa că am luat-o pe arătură, pe urmele gâştelor desigur, convins fiind că … fie cu carte, fie fără ea, cam tot atâta dreptate aş avea.

Aşadar gâştele…

Erau gâştele astea încinse cu vreo armă, pe undeva pe sub aripă? Slabe speranţe să se fi întâmplat aievea.

Gâştele astea au făcut doar gălăgie şi atât. Ele nici nu ştiau pentru cine fac gălăgie. Ce treabă aveau ele cu templul lui Juno? Puteau să facă gălăgie pentru romani, dar puteau să facă gălăgie la fel de eficient şi pentru gali. Conta doar cine le dădea grăunţe.

Mi-e greu să cred că ele aveau în capul lor vreun ideal, vreo doctrină, sau orice altceva. Mi-e greu să cred că ele s-au înscris în partidul lui Marcus ăsta din convingere, din inimă, din suflet, din…

Convingerea lor se scurgea leneş din… guşă. Până şi mişcarea lor unduită, cu fundul împins ostentativ şi provocator în spate, tot de guşă era dirijată. Guşa gâştelor era pe-atunci, cum bănuiesc că este şi astăzi, un fel de al doilea creier, un fel de punct de comandă observaţie, trimis înadins la înaintare ca să vadă cum se mişcă inamicul.

Acum, să dăm istoria îndărăt şi să zicem că Manlius acela nu se trezea, şi că galii îi veneau de hac. Ce se întâmpla cu gâştele? Nimic special.

Ele s-ar fi plimbat mai departe în felul în care se plimbau şi înainte, numai că acum se plimbau printre picioarele galilor. S-ar fi plimbat desigur, numai dacă galilor nu ar fi avut poftă de raţă pe varză, şi le-ar fi confundat pe sacrele gâşte cu nişte raţe blege, adică le-ar fi înfulecat.

Dar cu noi ce s-ar fi întâmplat? Nimic deosebit, afară de faptul că pur şi simplu nu am exista, sau dacă am exista nu ne-am numi urmaşi ai lui Traian, ci urmaşi ai galilor.

Dar cu civilizaţia noastră? E simplu, după cum desigur vă daţi seama. Istoricii ar fi operat o mică modificare în terfeloagele lor, schimbând peste tot unde se impunea, cuvântul “roman” cu cuvântul “gal”.

N-a fost să fie aşa.
Şi când te gândeşti că asta s-a întâmplat numai şi numai din cauza unor gâşte năroade.

Aşa cum vedem, întâmplarea s-a produs, iar noi mergem înainte. Înainte, dar în spatele cârdului de gâşte. Toată lumea admiră mersul lor galeş, iar scriitorii, jurnaliştii, cântăreţii şi alţi indivizi din oastea asta de strânsură scriu ode.

Odă gâştei. Cu sau fără cratimă.

joi, 24 decembrie 2009

Moş Ajun

ElZap

În seara asta încărcată de nedescifrate înţelesuri, care străbat milenii şi credinţe, cu umilele mele posibilităţi v-am pregătit un colţ în care să vă opriţi pentru o clipă din drumul vostru. Odihniţi-vă la mine în prag, căci necunoscută ne este calea pe care o avem de străbătut până la următorul popas.



“Azi cu strămoşii cânt în cor
Colindul sfânt şi bun.
Tot moş era si-n vremea lor
Bătrânul Moş Crăciun.”



“Veniţi colindătorilor,
La ceas de seară.
In pragul sărbătorilor…”

Veniţi aci, oriunde vă aflaţi. Iar dacă veţi fi având curiozitatea să priviţi talpa încălţămintei cu care călătoriţi pe alte meleaguri, sigur veţi găsi pe ea un firicel din pământul pe care l-aţi lăsat aici.












Bateţi uşor la geam, deschideţi-l cu grijă şi daţi drumul colindelor să răsune pe uliţele amintirilor voastre.


miercuri, 23 decembrie 2009

Andersen

ElZap

Cu câteva luni în urmă, lăsându-mă pradă povestirii lui Hans Christian Andersen, am făcut observaţia, că … după cum mi se pare mie, la un moment dat, în povestirea lui…

“Toţi supuşii văd că regele e gol puşcă, şi râd dimpreună cu dregătorii lui. Dregătorii râd, că aşa-i place împăratului, iar supuşii râd de împărat şi de dregători.”

Aşa mi s-a părut mie atunci, şi eu cred că aşa li s-a părut tuturor oamenilor cu scaun la cap.

Numai că timpul nu stă pe loc, iar orologiul îi dă brânci mereu spre înainte, chiar dacă înainte e o mocirlă ce răspândeşte un miros pestilenţial. Noi mereu am mers numai înainte. Cu ochii închişi şi cu capul plin de horincă, de tescovină, de rachiu, sau de ce ni se dădea la crâşma din sat.

Reascultând povestea cunoscutului scriitorului danez, mi se pare că ea s-a schimbat. Acum toată lumea umblă în fundul gol, iar obiceiul ăsta tinde să devină un fel de sport naţional. Cei ce râdeau până acum şi-au reevaluat poziţia, din cauză că fiindcă de aceea. Acum au luat poziţia în genunchi, pe brânci sau pe burtă. Nu au ei ce arăta, la cât ar putea unii pupa.

Dând o raită pe blogurile consacrate, constat că haidamacii au dat năvală în agora. Toţi ştiu ce şi cum. Toţi înjură, după chipul şi asemănarea celui ce i-a făcut. Celor ce i-au făcut. Celei ce i-a făcut.

Demenţa a luat locul oricărei judecăţi sănătoase. Indivizi procreaţi într-o noapte de beţie, la adăpostul unor boschete, se pregătesc să dea asaltul final amfiteatrelor. Mă aştept să văd cum profesorii care le-au întins o diplomă din milă, de teamă, din laşitate, sau poate din cine ştie ce interese obscure să fie luaţi de guler şi aruncaţi în stradă.

Dictatura proletariatului, abolită cu puţin înainte ca ce-i ce au oploşit-o să-şi dea duhul, a fost înlocuită cu un fel de dictatură infinit mai periculoasă. Este un fel de corcitură între prostie, analfabetism şi tupeu fără margini. O corcitură ce-şi pune poalele-n cap pentru ca trecătorii să-i poată admira varicele purulente.

Nimeni nu mai râde astăzi, pasămite din cauză că toţi îşi închipuie că au ajuns în Eden.

Au oare, nu umbla şi strămoşul nostru Adam în fundul gol?
Nu mânca şi el mere pădureţe, de i se strepezeau dinţii?
Nu striga el cât era ziulica de mare că trăieşte în rai?

Şi fiindcă acolo în Eden, bărbatul era capul familiei, nu s-a luat oare şi consoarta lui după el? De Eva vorbesc, că doar nu de Elena din Troia. Aia a venit mai pe urmă. Aia ne mănâncă ficaţii.

Nu-i cânta Eva, bărbatului ei maneaua preferată?

“Nu ies eu din vorba ta
Că tu ştii politica
Ca tu ştii politica bade…
Vaii…”

Dacă aş fi acum în locul lui Andersen, aş continua povestea cam aşa:

„Tuturor celor care încă mai aveau curajul să râdă de împărat, li s-au scos ochii.
Asta ca să vadă ce trebuie.”



marți, 22 decembrie 2009

La cinci minute după suspendare

ElZap

Urmând exemplul glorios al înaintaşilor mei, la cinci minute după autosuspendare,revin. Mă rog, la cinci minute după ce am scos vorbele de clacă, ronţăite aiurea de cei puşi pe măcinat nimicuri.

Revin cu un posibil răspuns inspirat de marele Zavaidoc, cel despre care se zice că ar fi cântat alături de Enescu pentru înveselirea armatelor române pe front. Facem şi noi haz de necaz, sau după cum spune o vorbă românească: “după ploaie chepeneag”.

Aşadar, domnule Zavaidoc, ai cuvântul.




“Sânge rău la ce mi-aş face
Şi pe cine să te mânii
Este-o veche zicătoare
Bate vântul latră câinii”

Şi… pentru că nu vreau să-l uit pe Gheorghe Zamfir, de ce nu ni l-am face complice la această revenire.

Eu cred că merită.





Arde-i Maestre!

luni, 21 decembrie 2009

Suspendare

ElZap

Pe această cale îi anunţ pe puţinii şi preaiubiţii mei cititori că forumul meu se suspendă, adică suferă o întrerupere temporară, adică rămâne o vreme atârnat, agăţat, sau ziceţi-i cum vreţi dumneavoastră.

Motivul suspendării forumului ţine de faptul că aştept noi directive, prin care să mi se confirme despre ce e bine să scriu, şi mai ales despre ce nu e voie să scriu. În acest sens, informez noile autorităţi să-mi pună la dispoziţie lista cu nume, prenume, CNP, eventual telefon şi email, pentru persoanele care vor fi exceptate de la orice fel de critică, aluzie, iluzie şi deziluzie.

Lista urmează a-mi fi trimisă direct pe forum, sub formă de comentariu, eu angajându-mă solemn a nu divulga datele publicate.

În mod special, aş dori să fiu informat asupra tuturor doamnelor, domnişoarelor, damelor şi a altor cuconeturi, care începând cu ziua de astăzi vor înceta de a fi referite ca blonde, oxigenate, vopsite, colorate, contrafăcute sau prefăcute.

După caz, solicit a mi se preciza culoarea ce li se va atribui respectivelor dudui sau duduci, eu angajându-mă a le vopsi conform dorinţelor autorităţilor. În funcţie de dimensiunea lotului feminin, voi angaja un pictor care să le coloreze şi să le decoreze adecvat, eu nepricepându-mă la pictură, şi nedorind să le fac un tablou în care ele ar apare ca nişte matracuci.

De asemenea aş dori să fiu informat asupra persoanelor masculine, feminine, sau de ambe-sexe, asupra cărora nu e voie a mă pronunţa cum că sunt oligarhi, corupţi, shoguni, moguli, merguli sau manguli. Se înţelege că din textele ce urmează va fi scos cuvântul suin care va fi înlocuit cu aviar, indiferent de gripa care s-ar abate peste noi sau peste ei.

Cu de la mine putere, voi propune Academie să introducă în limba română cuvinte noi precum “succesuri”, „prural”, precum şi alte cuvinte folosite ]n viitor de onorabilele personalităţi ce ne populează fauna şi flora noastră politică.

Se abrogă lecturarea oricărui text ce a fost scris până la prezenta hotărâre, ca nefiind conform cu noile realităţi.

duminică, 20 decembrie 2009

Omul nou

ElZap

Pe vremuri, nu cu mult timp în urmă, cam acum douăzeci şi ceva de ani, se vorbea de… omul nou.

Încerc să-mi rememorez formularea, dar nu-mi amintesc cum suna ea. Dau cu Google, cum aş da cu zarul, dar găsesc doar frânturi. Caut omul acela de tip nou, printre contemporani, dar nici aici nu-l găsesc.

Poate că pe omul nou l-aş putea găsi tupilat prin clasa muncitoare, numai că această clasă a fost disponibilizată demult. Femeia nouă, truditoare cu jumătate de normă la APACA, cu o altă jumătate de normă ca meditatoare, angajată de părinţi avuţi pentru băieţi tolomaci, şi cu a treia jumătate în sânul familiei, nu e de găsit nici ea. Acum a fost angajată prin Cipru. E dansatoare la bară. Cele mai tute, stau şi azi pe gărduleţul plantat de primărie pe lângă blocurile alea comuniste. Mănâncă seminţe de zor şi aşteaptă să se îndure câte unul cu ceafa dublu sau triplu cutată, să-i dea o Cola. Din când în când îi dă.

Poate am norocul să-l găsesc pe intelectualul de tip nou. Cu acesta trebuie să fiu mai atent, că el este meşter mare. Meşter în ce? Meşter în mimetism intelectual şi politic. Jobul ăsta l-a prins zgâindu-se la Animal Planet, acolo unde orice muscă încearcă să imite o albină, sau măcar o viespe.

Nu mă aştept să-l văd cocoţat pe un butoi de varză murată, recitând din versurile alea scrise de Labiş, sau băgând în noi marxismul, precum băgau artileriştii de demult proiectilele pe ţeavă gurilor de tun. Mă aştept să-l găsesc printre cei ce şi-au schimbat discursul, adaptându-l vremilor noi. Aici trebuie să-l caut. Aici îl voi găsi.

Acum, noi ne minţim degeaba. Noua epocă există, chiar dacă ea miroase urât, chiar dacă ea are mirosul verzei călite, gătită acum o lună şi reîncălzită din lipsă de altceva.

Cum orice epocă nouă, are nevoie şi de intelectuali noi, adică de un fel de edecari care s-o tragă târâş-grăpiş înainte, nici epoca asta glaciară nu s-a putut lipsi de ei.

Lăsându-i la o parte pe intelectualii ce s-au retras într-un fel de sihăstrie, noii intelectuali s-au adaptat perfect cerinţelor pieţei, aşa că, cel mai adesea îi vezi cu blidul în mână pe la toate pomenile făcute de noua clasă haiducească întru veşnica pomenire a vechii orânduiri pe care au parazitat-o când trăia, i-au cântat prohodul, şi-i mănâncă coliva cu neruşinare.

Pe ei nu-i interesează câtuşi de puţin cele sfinte, din împărăţia culturii. Ei dau cu gura mai ceva decât o mitraliera Maxim.

Crezi că o să-i găseşti jelind o clădire părăginită în care tocmai urmau să fie puse cărţile din care ar trebui să înveţe generaţiile ce ne vor urma? Aiurea! Aiurea! Cărţile astea pot fi depozitate şi într-o bucătărie, alături de un borcan cu muştar lăsat la dospit şi de chiuveta care se zgâieşte la stele. În timpul liber, adică atunci când nu scrijelesc hârtia cu inepţii, sau când nu dorm, mai dau câte un autograf unui fost, prezent sau viitor preşedinte al fermei animalelor. “Alte semnalmente? /Niente! /Trebuie să-l recunoşti.”

Sau poate te gândeşti să-l găseşti pe lângă clădirea aceea care întru începuturi trebuia să fie muzeu. Muzeul României. Aia de o taie de zor urmaşii batalioanelor de muncă de la Salva-Vişeu, ca să facă acolo un superb Mall. Un Mall în care beizadelele îmbuibate vor veni să stea întinse privind apatice un film, în timp ce-şi savurează băutura preferată, scuipând pe jos resturi de pop-corn. Ce ne trebuie nouă un muzeu? Ce ne trebuie nouă o Românie? Oricum, noi plecăm să culegem căpşuni pe alte meleaguri, iar pe aici vin noii turişti, noii locatari. Să-şi facă muzeu dacă vor muzeu. Al lor.

Sau poate vrei să-l găsim pe noul intelectual învăţându-i pe copii versuri din Eminescu? Ai înnebunit de tot? Ce treabă are el cu Eminescu? El este cu Marx, Engels şi Lenin. Când se aşează la masă, primul lucru pe care-l face e să bată cu lingura-n ciorbă. Asta aşa ca să se râdă de cei din jur. După ce ăia pleacă, rămâne singur stăpân peste bucate. Întinde, asemenea unei lipitori, un cap minuscul ce încheie un gât prelung, dă la o parte cu degetele-i soioase câte o bucată de friptură, doar pentru a o găsi pe cea care i se potriveşte. Pe aia o înfulecă cu superioritate de fin intelectual.

Habar n-am cum ar trebui să-l caracterizez pe intelectualul de tip nou, dar cred că fraza doamnei Pompadour ar putea-o face.

„Nu te întrista, o să te îmbolnăveşti; după noi - potopul!“



sâmbătă, 19 decembrie 2009

NUP&ZDUP

ElZap

Să stăm strâmb şi să judecăm drept. Cam aşa glăsuieşte o înţeleaptă vorbă din popor.

Treaba e că, de la vorbă şi până la faptă e o cale lungă, şi oricât am dori noi să judecăm drept, nu avem resurse. În economia de piaţă nu poţi risipi resursele aiurea, deci nici dreptatea nu o poţi lăsa să curgă pe toate uliţele. Aşa se face că trebuie să tragem linie şi să împărţim. Să-i împărţim pe cei ce au nevoie de dreptate în două tabere.

Una din tabere - cea mai numeroasă - este aceea pentru care nu se găsesc resurse. Acolo lucrurile merg la iuţeală. Cum face unul o boacănă cum ajunge la ZDUP.

Altă tabără este cea a oamenilor de care societatea are nevoie. De ce are nevoie nu ni se spune, numai că noi bănuim. Ăştia au voie să facă oricâte boacăne ar pofti. Pentru ei există resurse, că doar ei plătesc impozitele cele mari (Aiurea! Ăştia nu-şi plătesc nici întreţinerea.), şi dreptatea este împărţită, cum e şi normal de altfel, după contribuţia fiecăruia. Aşa se face că ei totdeauna ajung la NUP.

Să exemplificăm.

I-a dat unul în cap megieşului cu sapa din dotare? Merge la ZDUP. Logic. Dacă primitorul a rezistat loviturii, merge şi el. Tot logic. Asta ca să-i intre minţile în cap, deşi e greu de crezut că lucrul acesta se va întâmpla, devreme ce nici sapa nu i-a intrat.

Dacă însă locuieşti prin Primăverii, lucrurile se discută. I-ai descărcat o un încărcător de mitralieră în capul unuia care a venit cu treabă în vizită la nevastă? Nu-i nici un bai. Mergi la NUP. Doar nu o să dăm bani aiurea pentru un complet de ăla. Să fie mortul sănătos.

Altă exemplificare.

Dacă eşti o prăpădită de vânzătoare, şi ţi-ai băgat deştele în borcanul cu miere, haţ! Intri la ZDUP. Normal. Lumea trebuie să înveţe, chiar dacă învaţă din exemple negative. Mai ales din astea. Nu se ţine socoteală dacă eşti brunetă, şatenă, sau… roşcată. Poţi să fii chiar blonda blondelor. Stai frumuşel la răcoare.

Dacă însă eşti din lumea de sus, şi mai ales dacă eşti blondă ca lumea, ai la dispoziţie o sumă variabilă, între limite foaaaarte laaaargi, pe care poţi s-o foloseşti după cum te taie capul. Dacă nu te taie, că e decorat blond, fii liniştită că se găseşte un cap, care îţi spune ce şi cum să faci cu banii. Dacă depăşeşti totuşi şi limitele astea, şi se face o comisie, şi comisia se strofocă să-ţi dovedească cum că ai cam furat, şi … bla-bla… tu îi dai cu tifla comisiei, că oricum ajungi la NUP.

De la NUP nu te mai scoate nimeni. Cine ar avea curajul? Cine ar îndrăzni să arunce o privire, să vadă dacă în dosul tău se ascunde unul mare? Asta ar însemna că atentează la imaginea ta, că ţi-a călcat în picioare prezumţia ta de nevinovăţie.

Pe lângă toate astea, cel ce ar vrea să scormonească în spatele tău, comite o a doua ilegalitate. Presupune că cel ce îţi stă în spate ar fi vinovat, iar lucru acesta îl face fără probe.

Aşa se face că tu rămâi cu NUPul ăsta până la calendele greceşti, de care NUP, de altfel ţie ţi se fâlfâie.

miercuri, 16 decembrie 2009

Structura unui vot

ElZap

De când a dat democraţia în noi, mă întreb încontinuu ce este ăla un vot şi la ce-i folositor el?

La început am crezut că votul ăsta ar semăna cu un fel de bilă, cam cum îl vedeau sărmanii Leucip, Democrit şi mai ales Epicur. În bila asta oricât te-ai căzni, nu poţi să vezi nimic altceva decât că este ceea ce este şi nimic mai mult, iar de umblat în ea nu-i voie cu niciun chip.

Şi chiar aşa a fost, până pe la Marea Revoluţie din Decembrie. E drept că până atunci tabelul ăla al lui Mendeleev nu avea decât un singur element, încât mă şi întrebam: de ce mai era nevoie de un tabel, când el nu avea nici linii şi nici coloane? Un singur lucru era bun pe-atunci la votul ăsta biliform. Nu te durea capul nici cui îl dai, şi nici ce se va întâmpla cu el. Ştiai de la început că el merge acolo unde vrea stăpânirea. Tu îl dădeai şi ei îl luau. Dacă nu-l dădeai ei tot îl luau, aşa că era bine oricum făceai.

După întâmplările din ultimii douăzeci de ani, adică de când cunosc eu votul ăsta democratic, m-a tot bătut gândul să pun bila asta sub lupă, sub microscop, sub ceva acolo, şi să-mi bag şurubelniţa în ea, doar-doar voi găsi ceva care să mă lămurească cum se învârte ea, de cade mereu unde trebuie.

Aşa că, luând-o pe urmele lui Thomson, ale lui Rutherford şi a altor deştepţi ai planetei, am băgat de seamă că votul ăsta, are întocmai ca atomul din capul lor, un fel de copci, sponci sau cum li s-or mai zice, prin care vot cu vot se leagă, şi toate voturile dau legitimitate, taman celor ce nu o merită. Hopa! Aşadar cu copcile astea mă agaţă ei pe mine, de-şi fac de cap, zicând că lucrează în numele meu şi - culmea - în interesul meu şi numai al meu.

Acum, după o lungă perioadă de maturizare democratică, zic şi eu dimpreună cu contemporanii mei, că votul ăsta numai a-tom nu este. Dacă-l dai la analizat, vezi că el seamănă mai degrabă cu un fel de plăcintă în care sunt amestecate fel de fel de bunătăţi, la care doar unii aspiră.

Poţi vedea în el şi puţină ignoranţă, dacă nu chiar prostie crasă. Bunăoară, dacă îl întrebi pe unul aparţinător celor 75 de procente care deţin dreptul de a poseda un vot, cu cine aduce cel căruia îi va da votul, toţi o să-ţi răspundă într-un glas că seamănă cu Escu. Răspuns corect. De douăzeci de ani l-am ales numai pe Escu, plus sau minus un prefix acolo. Acum, de ce-aş fi eu cusurgiu? Parcă dacă nu ieşea Escu, ce mare brânză făceam? Nicio brânză, dacă batem apa-n piuă cam tot de douăzeci de ani. Electoratul este total în ceaţă, iar cei ce primesc bila, au tot interesul să rămână aşa. Deh, domnia şi mai ales prostia se plătesc, iar votantul plăteşte ca popa.

Apoi, în jurul nucleului acestui vot, singurul stabil de o istorie încoace, se învârte o ploaie de mici atenţii electorale, cum ar fi ulei, zahăr, galoşi şi alte obiecte de gumă. Curat chilipir pentru bietul votant, am zice. Numai că, cel ce îi dă omului de la ţară un galoş, are grijă să-i ia păşunea, pădurea şi chiar şi pământul ce i-a fost restituit pe drept. Parcă cu bonurile alea, numite pompos certificate de proprietate ce-am făcut? Ştiau ei de ce ni le dau. Preţul tăcerii. Preţul prostiei.

Partea substanţială a votului, este compusă însă din nenumărate interese, mici sau mari. Dacă unul are interesul să-i meargă bine dugheana din colţ, peste care el împărăţeşte suveran, altul vede în vot adevărate imperii financiare. Aşa se face că România a ajuns demult să nu mai fie o ţară, ci un fel de pată pe glob, care este formată din nenumărate cnezate, voievodate, şi alte forme de stăpânire total descentrată, după cum de altfel s-a şi cerut. Vox populi, vox dei. Sau, poporul a vrut-o, poporul să plătească oalele sparte. Calci pe teritoriul unui Zigeunerbaron, eşti un om mort. Proprietatea este sfântă, chiar dacă a fost obţinută prin alianţă cu cel necurat. Voievozii ăştia îşi zic ei între ei baroni, deşi nu sunt decât baroni la drumul mare.

Mai nou, pe lângă atomul ăsta au începu să se învârtă şi nişte trepăduşi, despre care e greu să mă pronunţ. Las' că s-a pronunţat altcineva înaintea mea.

"Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie."

Nimic nu-i nou sub soare, dar mai ales în ungherele întunecate ale hrubelor în care se numără voturile.

Nu am de gând să scriu o enciclopedie a structurii votului. Oricine are timp, poate s-o facă. Material este destul.

Treaba e, ce se va întâmpla dacă se dovedeşte că drăcia aia de la CERN ar funcţiona într-o bună zi? Aia care face pulbere toţi atomii, de-i aduce la starea de supă primordială. Parcă Big Bang se cheamă supa asta.

Nu ne ardem toţi cu ea, de ajungem să suflăm în fiece vot?



marți, 15 decembrie 2009

Răţoiul cel urât

ElZap

Nu la răţoiul din povestea lui Andersen, cel ieşit dintr-un ou de lebădă, mă duce acum gândul.

Răţoiul despre care vreau să fac vorbire, este de tot urât. Urât la chip, dar îndeosebi urât la suflet, şi pe de-asupra al dracului de nu s-a mai văzut. S-ar zice că nu-i ieşit dintr-un ou de lebădă, ci mai degrabă dintr-un ou de cuc, modificat genetic cu mare măiestrie. Mă rog, oul a fost comis de femela cucului, dar din motive de CNA, DNA, CCR, sau alte instituţii cu ştaif care veghează ca toate lucrurile să se petreacă orto pe plaiurile româneşti, mă voi abţine a-i pronunţa numele.

De nemernicul ăsta de răţoi nimeni n-a scăpat. Cum se aşeza cineva alături de el în cuib, cum era azvârlit afară, de-şi rupea gâtul. Nici nu conta dacă ăla de lângă el avea sau nu gât. Găsea răţoiul cel urât o chestie de rupt la colocatarul nedorit. Nu conta nici dacă cel cu care împărţea cuibul, beneficia de dreptul primului ocupant. Ce drept? Ce legi? Pentru răţoiul cel urât singura lege era pumnul, sau după caz dosul palmei.

De nesuferit ce era, răţoiul nostru a rămas neînsurat. Grea treabă să ai în casă un flăcău ai cărui hormoni dau în clocot, dar este refuzat de toate fetele la care ai fost să-l peţeşti. Cum stăpânul pocitaniei urmează a se cocoţa în scurtă vreme pe tron, e mare zarvă în ogradă. Toată lumea aleargă de colo-colo, încercând să-i găsească răţoiului o soaţă pe măsură. Un fel de a spune, căci stăpânul l-ar da şi după muma pădurii, numai să scape de el. Nici de zestrea pe care vor să i-o ataşeze ca dotă nu vrea să audă nimeni, chiar dacă ea ar putea merge până la jumătate din bătătura jupânului.

Numai dama cu barbă s-a oferit să-i fie soaţă răţoiului cel slut. Nu până la sfârşitul zilelor, că treaba asta nu e cu putinţă, ci până ce o ceda vreo fată săracă şi fără zestre să împartă cuibul cu el.

Acum dama umblă de nebună prin sat, cu clopul cu boruri într-o mână, în căutarea unei soaţe pentru răţoiul cel urât.

Aud că unele ar vrea să-l primească în aşternut pe sărmanul răţoi, dar le e frică să nu iasă jumuliţi ca predecesorii lor.

Fiicele Anei

ElZap

Mult am mai plâns pe când, mic fiind, am cetit balada meşterului Manole. Eram pe-atunci, iar unii puşi pe şagă ar zice că şi astăzi mai sunt încă, tare nepriceput în iţele care ţes poveştile cu happy-end. Nimeni nu m-a învăţat pe-atunci că poveştile au doar end, care mai niciodată nu e happy.

Şi cum să nu fi plâns, când citeam versurile cules de Alecsandri:

,,Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!"

Îmi venea să-l iau de piept pe nemernicul Manole, să o scot din ghearele lui pe Ana, şi să-i dau drumul să zboare încotro i-o pofti ei inima. N-am făcut-o, că dacă o făceam poate s-ar fi oprit pe alte meleaguri mai călduţe, şi ar fi pus de unul sau mai multe masterate pe la cine ştie ce universităţi de renume mondial.

Noroc, că pe Ana au răzbunat-o fiicele sale.

E drept, că pe vremea strămoaşei Ana, femeile emancipate nu erau înţesate cu atâta tehnică din zona spy-gadgeturilor, precum nasturi atotvăzători, cercei ascultători sau agrafe radioemiţătoare.

Dacă şi pe atunci puteai cumpăra de la un magazin STS astfel de jucărioare, azi am putea auzi cum cântau credincioşii cu un secol în urmă la sfânta liturghie, sau am putea vedea cine s-a apropiat cu un veac în urmă de cutia milei, pentru a mări sau micşora conţinutul acesteia cu neţărmurită evlavie.

Acum strănepoatele Anei sunt în prima linie. Nici nu ştiu cum s-ar fi putut derula WWI fără ca să-şi fi băgat coada madame Margaretha Geertruida Zelle aka Mata Hari. Sau, cum putea fi cazat mister Vanunu, în reşedinţa lui, fără a plăti un şfanţ chirie, dacă nu l-ar fi ajutat madame Cheryl Hanim aka Cindy?

Oamenii politici, şefii de CAP-uri sau de alte unităţi cu foc continuu, ar trebui să fie cu mare băgare de seamă când primesc vizite feminine, fie ele nocturne sau diurne. Primul lucru de care ar trebui să se asigure, ar fi dacă nu cumva vizitatoarea poartă nasturi, broşe, cercei, lenjerii intime aranjate, sau chiar lentile de contact. Dracu mai ştie la ce contacte se pot deda fiicele Anei.

O proteză auditivă poate fi mai periculoasă la o adică chiar decât un obuzier de mare calibru.

duminică, 13 decembrie 2009

Dama cu barbă

ElZap

Îmi închipui cât de grea trebuie să fie viaţa de damă pe centură, mai ales dacă nu eşti o damă blondă şi apetisantă.

Orice contact trebuie negociat cu grijă, că doar... clientul nostru ... stăpânul nostru, n'aşa?

Trebuie să-ţi evaluezi cu maximă atenţie şansele de a obţine un profit acolo, cât de mic, că altfel munceşti pe de-a moaca sau te trezeşti că-ţi trage partenerul una la moacă.

Oricum ar sta lucrurile, e obligatoriu să vezi cât ţi-a dat la exit poll, că altfel mergi la negociere, dat te întorci în polul gol.

Ce te faci însă dacă... nici apetisantă nu eşti, nici exit pollul nu ţi-a dat mare lucru, şi pe deasupra ai şi o frumuseţe de barbă? Başca mustaţa anexă. În mod normal nu te afişezi la negociere, că n-ai nicio şansă, sau dacă te afişezi nu mergi cu pălăria aia mare, neagră şi cu boruri aşezată pe creştetul tău pleşuv. Pălăria o ţii în mână, ca orice damă bine crescută, nu ca aia ţâfnoasă care-şi bagă pe uşă decolteul ca să taie respiraţia interlocutorului. Ai ce-ţi trebuie, mergi cu capul sus. Nu ai, mergi pe burtă. Nu ai polul necesar, te întinzi cât îţi ajunge plapuma, dar mai ales cum îţi cere partenerul. Şi cu barbă şi fără zestre nu te poţi întinde prea mult la bucate.

Ca să nu ţin treburile încurcate degeaba, zic şi eu precum Alecsandri.

"Suzană, eşti belă, eşti chiar florelinte,
Ş-a tale beleţe mă scoate din minte!
Eşti belă! şi chipu-ţi treptat se belesce,
Şi anima-mi, belo, amând vestezesce! "

Credeţi că versurile astea ajută la ceva? Aiurea! De douăzeci de ani, dama asta cu barbă şi mustaţă se învârte mereu pe lângă plăcinte.

Răsfoiala presei

ElZap

"Că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor”, ar fi cuvântat cronicarul Miron Costin în a lui "Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ".

E de bănuit, că pe vremea cronicarului, trebuie să fi fost la mare căutare cărţile, dar de televiziuni sau internet bănuiesc că nu se auzise încă. Mogulii în mod sigur au fost, dar nu stăteau cu fundul pe mass-média, aşa că n-aveam cum să aud eu de la slujbaşii lor, despre pitorescul neam ţigănesc.

Noroc că îi avem în zilele de astăzi, că altfel cum era să am plăcuta zăbavă de a vedea la ambele televiziuni mogule, plăcute cronici despre ce şi cum vine treaba cu urmaşii a nu se ştie cui. Doar acest eveniment m-a împins pe mine spre răsfoirea internetului, a wikipediei şi a lui Ion Budai-Deleanu. Aşa am ajuns să scriu două-trei vorbe depre cum este văzută problema asta în presă.

Din pagină în pagină, ajung la cele ce urmează, pe care în lenea mea de duminică le redau cu copy/paste şi cu linkuri potrivite.

"Însă, iubite Pereo! în zădar fu toată cercarea mea, că nu aflai nici o urmă de adevăraţi strămoşii noştri, şi mă încredinţai, spre mâhnirea mea, cumcă ţiganii noştri şi la Eghipet tot aceiaş sunt ca şi pe la noi, adecă defăimaţi şi de toţi urgisiţi, ce nu vor să păzească nice o rânduială sau să să îmbunătăţeze cu năravuri mai polite sau să-şi lumineze mintea cu învăţături alese."

Ţiganiada:Prolog

"Cand au aparut in Europa Centrala, primii tigani se prezentau drept pelerini veniti din Egipt, intr-o calatorie de penitenta, pentru a face uitat pacatul stramosilor lor care nu il recunoscusera pe Iisus."

Originea ţiganilor, teorii contradictorii


Iar în cele din urmă, ajung la eruditul savant ce semnează cu ionion (un fel de negare a negaţiei bag seamă), care ne spune sentenţios:

"Propun crearea unui complex monumental in memoria turosr rromilor ucisi de-a lungul istoriei din motive rasiale. Sa fie construit la Bucuresti in loc de Catedrala Neamului."

Sigur ca da - rromii sunt o problema artificial creata de nazistii din lumea intreaga. de ionion

Omul propune, dar nu dipune.

După care urmează o reclamă, scurtă.

Tratament Hemoroizi


Nici că era ceva mai potrivit pentru bietul ionion.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Para votar

ElZap

Nu-i Gara de Nord ca Parisul şi nici Dragnea ca Videanu.

N-are rimă, asta-i drept, dar nici nu puteam să-mi bag în alegeri strigătura aia cu "bună-i berea nu-i ca vinul..."

Dăştepţi peste dăştepţi. Boborul prost, iuţeală de mâini, nebăgare de seamă cât încape. Cine stă să te socotească?

Hai s-o luăm precum sărmanul Pristanda.

Videanu dixit: "De la 7 la 21 sunt 14 ore, ori 60 de minute sunt 840 de minute, ori 60 de secunde sunt 50.400 de secunde ori 5 sunt 250.000 (252.000 moncher Videne), împărţit la 3747 sunt 75 de secunde."

Dragnea dixit: "La Gara de Nord unde s-a votat de dimineaţa pana la ora 21, şi aţi văzut că acolo au fost ca sardelele, au reuşit să voteze într-o zi întreagă 706 oameni."

Aşa... Şi?

Păi, bănuind că la Paris timpul se scurge la fel de repede ca la Gara de Nord şi reciporc, tragem de concluzie că:

"De la 7 la 21 sunt 14 ore, ori 60 de minute sunt 840 de minute, ori 60 de secunde sunt 50.400 de secunde ori 5 sunt 250.000(!?), împărţit la 706 sunt 356,94051 de secunde, adică cam 5,9490085 minute".

Aşa mai merge. Ne ştim noi doară cât de iuţi suntem noi când nu este vorba de spart vreo bancă. Numai că vedem că la Paris oamenii sunt de câteva ori mai iuţi. Cam de câte? Păi dacă ne punem pe împărţit, taman cum face domnul Videanu, ne iese următoarea socoteală:

"Dacă împărţim 357 de secunde rotunjite la 75 de secunde, ajungem la rezultatul de 4,76." Iuţelă mare pe Sena. Nu ca pe Dâmboviţa.

Luând la socoteală şi clopotul lui Gauss, care pe la noi bate veşnic în dungă, nu-i de crezut că toţi alegătorii din Paris au fost debitaţi după standardul "votezi în cât timp îţi zic eu", aşa că unii mai mototoli, aruncaţi în extremele curbei şi urbei de pe Sena, or fi votat mai încet. Musai rezultă de aici că unii au votat ceva mai repejor.

Să zicem în 16 secunde.

Cam cum or fi votat ei aşa de repejor?

Păi cam aşa:



Doamna asta de 75 de anişori a reuşit să facă nişte piruete în numai 16 secunde.

Noi de ce nu ne-am învârti în 75 de secunde. Ne învârtim Maestre Videanu, cum să nu ne învârtim? Dacă interesul partidului ne-o cere, ne învârtim.

Eventual îi putem consulta pe cei ce lucreză cu băncile.


vineri, 11 decembrie 2009

Zodia foamei

ElZap


N-am fost niciodată ghiftuit. Nu am suferit nicicând de foame. Nu am murit de foame. Trăiesc. Încă trăiesc.

Asta nu înseamnă că nu mi-a fost din când în când foame, la fel cum le-a fost foame atâtora dintre contemporanii mei. Ei nu sufereau. Erau fericiţi ori de câte ori puteau să-şi astâmpere foamea.

I-am cunoscut pe ţăranii înfometaţi, cărora li se ridica grâul direct de la arie pentru a fi dus spre răsărit. Şi lor le era foame. Martirilor necunoscuţi ai ogoarelor umplute cu grâne le era foame. Niciodată nu s-au plâns. Până la urmă pâinea putea fi înlocuită cu turte de mălai, peste care întindeau puţin magiun.

Le era foame şi copiilor acestora, mai ales după ce se întorceau de la şcoală. De la şcoala la care erau puşi să recite poezii în care îi preamăreau pe fraţii de la răsărit. Le era foame de carte. Le era foame de adevăr. Niciodată nu s-au săturat.

La noi, mereu s-au găsit suficiente puncte cardinale, spre care tot plecau trenuri pline, care se întorceau mereu goale. Le era foame de pâine.

În faţa lor mă aplec cu smerenie. Peste amintirile mele plutesc umbrele înfometate ale atâtor oameni ce nu găseau niciodată suficentă pâine ca să se sature.

I-am cunoscut pe muncitorii care îşi împachetau cu sfinţenie o bucată de pâine. Pâinea aia era veşnic puţină şi totdeauna neagră.

I-am cunoscut pe învăţătorii care-şi stropeau pânea cu lacrimi, cu teamă şi cu ruşine. Cu ruşinea ce izvora din marea de minciuni pe care trebuiau să o alimenteze cu râuri de vorbe ce le stăteau în gât.

Despre un alt fel de foame aş vrea să scriu aici câteva rânduri. E vorba de foamea celor ghiftuiţi, de foamea celor ce s-au convertit la secta nesătuilor de profesie, a îmbuibaţilor fără margini, fără frontiere.

Nu cred că lor le-a fost vreodată foame, după cum nu-mi vine să cred că ei ar fi nişte mâncăcioşi. Nici adepţi ai unei rafinate gastronomii nu pot fi. Nu par a avea subtilitatea lui Păstorel.

Foamea asta patologică, soră mai degrabă cu demenţa, ţine de cap şi nu de stomac sau burtă. Ceva acolo sus trebuie să fie tare dereglat.

Trebuie să fii cel puţin alienat, ca să aduni atât cât să-ţi ajungă a huzdupa timp de câteva milenii, când dovedit este că nu mai ai de trăit decât cel mult un secol, şi asta numai dacă ai o dispensă specială dată la cel mai înalt nivel. Nu sunt mulţi dintre aceia care să aibă atâta cinism încât să declare ritos că au intrat in business de foame. Au intrat, dar de ce au rămas.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Opreşte-te din răpştire! Nu-ţi mai rămâne timp să te bucuri de prădăciunea pe care ai făcut-o.

Mai este şi foamea aceea anexă, foamea sclavilor de lux, a sclavilor care stau cu făraşul la uşa celor ce au peste măsură. Ei adună fărâmiturile. Tot fără măsură.

Cum aş putea să-l numesc pe un cunoscut Maestru, pe care stăpânul îl poate scula din somn când vrea el, şi asta numai pentru a-i lăuda progenitura. Şi Maestrul se execută. Fără crâcnire. Cu pasiune.

Îmi vine să urlu când îi aud pe unii acuzându-l pe cutare poet ce a scris pentru cutare şef de stat. Dacă poetul, scriitorul, pictorul sau sculptorul ăla a creat şi altceva, ce aveţi cu el? Aveţi voi dreptul să fiţi întâii care să ridicaţi piatra?

Un alt sclav de lux, ce latră cu sârg în ograda stăpânului care l-a uns mai mare peste toţi culturnicii, n-a creat nimic până acum, dar se cufureşte prin toate ventilatoarele pe care stăpânul i le pune la dispoziţie cu generozitatea unui nabab. El cel ce îi cloceşte pe toţi, şi tot el hotărăşte cine are dreptul să iasă în faţă şi cine trebuie să stea în spatele cortinei. Tot ce depăşeşte minuscula lui statură culturală îi pute. Cât poate ingera tubul digestiv cu dublu sens al acestui individ?

Ce neam de sclav flămând trebuie să fii, dacă te pui pe lăudat, numai şi numai pentru că nababul a declarat în faţa gloatelor că te-a citit. Oricum, fii sigur că nu te-a citit. Nu te-a citit el, la fel cum nu te-au citit nici fanii tăi. Ăştia doar poartă din gură-n gură nişte laude pe care le bolborosesc atunci când vrei tu să te simţi bine.

Băgaţi de seamă la scrierile lui Alecsandri.


„Cântaţi dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi.”






joi, 10 decembrie 2009

Un act de cultură

ElZap


Nu e treabă uşoară să fii mai mare peste culturnici, şi sunt semne ale vremilor că poporul adastă altceva decât manele. Şi dacă poporul nu mai vrea manele, noi o să-i dăm tot manele.

Acum, dacă tot vorbirăm de cultură, aiasta e o treabă care musai trebuie făcută de oameni cu pricepere, nu de nişte ţărănoi care… zice-se că s-ar pricepe la cultura orală.

Şi-apoi , cultura orală este un capitol nou, care se ocupă de cu totul altceva decât de cai verzi pe pereţi.

Chestie de gust, de instrucţie, de subtilitate, de vaidemamanoastră… de blablauri. Să dăm cezarului ce-i a cezarului - mai ales când el are o iritaţie ciudată şi permanentă în jurul orificiului bucal, semn al unor profunde deranjamente la pipotă - şi să recunoaştem că el se pricepe la toate.

Când marele vătaf culturnic este plecat peste hotare, el se simte musai obligat să-şi plătească datoriile faţă de cei ce l-au uns. Are, n-are treabă cu misia sa, el o dă pe arătură. Şi de la arătură, ajunge fix la cultura orală.

Acum, nu că n-aş avea şi eu o opinie despre diverse tipuri de culturi, fie ele vegetale sau animale, dar mă gândesc, în prostia mea, că fiecare cultură ar trebui îngrijită de cei ce se pricep mai bine, lăsând celor nepricepuţi timpul liber să-i dădăcească pe cei necultivaţi.

Bunăoară, atunci când vezi o sută de dive cu poalele-n cap, care se ocupă cu instrucţia tineretului bovin, fix după ce ornicul bate miezul nopţii, de ce vii tu ca un viţel de rasă să le iei pâinea de la gură? Ele ţi-o iau? Ele ţi-o dau?

Au, nu eşti tu mulţumit de materialul video-oral pe care-l folosesc în dezbaterile lor savante? Lasă-le în plata Celui de Sus, să prezinte ele abaterile de la normă ale cutărui VIP sau cutărei VIPĂ. E meseria lor. Ştiu nu ştiu, ele şi-o fac cu tragere de inimă.

Nu vezi că în dându-te cu anasâna la ocupaţiunea lor consacrată, până şi tiriştii te ocolesc? Şi lor le pute ceva. Încearcă măcar să dai cu apă de gură.

Şi apoi, înainte de a te apuca de treabă, pune dracului la dosit arginţii pe care i-ai luat, că zornăitul lor reduce mult din talent.

Chiar nu face să ne călărim unii peste alţii, încurcându-ne priceperea.

Bag seama că nu ţi-ar surâde ca în blocul operator, când eşti întins cu burta-n sus, să vezi cum năvăleşte un rândaş cu o furcă-n mână, dându-se medic chirurg.

Şi nici ţie nu ţi-ar conveni să primeşti un şut în dos, trimis fiind la cultura de castraveţi.

miercuri, 9 decembrie 2009

Pocăială

ElZap

Slavă ţie Mărite Zeus!

Gata. M-am hotărât. Mă pocăiesc. Nu mai vreau în opoziţie.

Mă dau pe brazdă, dimpreună cu toţi cei ce te-au cârcotit. Pe tine şi pe tot Olimpul tău.

Îţi jur că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta. Voi tăcea ca un peşte când o să mă întrebe ei despre tărăşenia aia cu Europa. Nu voi sufla o vorbă despre balul mascat în care tu te-ai costumat în taur. Toţi slujitorii Olimpului stăteau căţăraţi pe garduri şi se minunau de treburile ce ţi le făcea nebunatica.



Nu voi sufla o vorbuliţă nici despre Maurul cu care stăteai odată la un pahar de ambrozie.

Maurul şi-a făcut datoria. Maurul a plecat. Nimeni nu ştie ce-a lăsat în urmă. Ştiu că sucitul acela de Lavoisier a nimerit-o atunci cu chestia aia ce zicea că nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă. De unde ştia el că totul se transformă?

Sau treaba asta cu transformatul a spus-o Mikhail Vasilyevich Lomonosov? S-ar putea. La câte lucruri ne sunt necunoscute, orice se poate.

Ce vremuri. Pe atunci adia un vânt călduţ. Ce vremuri! Vorba cântecului.




„De-ar fi bătut vântul mult
M-ar fi strâns de m-ar fi rupt”

Acum bate un alt vânt. Un vânt de toamnă. De iarnă, chiar.




„Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt

Si-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.”

Las’ că trece şi vântul.




„Câţi ani poate-un munte în lume trăi
Până marea să-l spele-ntr-o zi?
Şi câţi ani şi oamenii pot vieţui
Până liberi permis li-i a fi?

Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt
Răspunsul e vânare de vânt.”

Chiar aşa. Câţi ani?



luni, 7 decembrie 2009

Neron

ElZap



Conducătorii îşi cunosc bine supuşii, iar când spun asta mă duc cu gândul în primul rând la păcatele, la slăbiciunile şi la viciile lor.

Oricât ne-am privi în oglindă, nu putem arăta mai bine decât suntem în realitate. Cei ce ne conduc ştiu chiar şi cele mai sinistre fantezii ce ne bântuie visele somnului nostru bolnav. Cei ce ne conduc, sau cei ce urmează a ne conduce. Numai aşa, ajung ei să ne sară în spinare, să ne călărească, să ne dea pinteni … şi apoi să ne abandoneze.

Că n-om fi toţi la fel s-ar putea să fie adevărat, dar de câtă putreziciune este nevoie, pentru ca o mulţime de oameni să devină o turmă, o haită, o mulţime fără identitate, fără ţintă, fără idealuri, fără un reper moral? De doi sau trei.

Nu mi-a plăcut în mod special Macedonski, dar asta nu înseamnă că nu l-am băgat în seamă. Şi cum să nu-l bagi, dacă el, Cezarul, el despre care se zice că ar fi dat foc Romei, el Nero, el criminalul total, s-ar fi putut naşte oriunde pe suprafaţa acestui bulgăre de noroi ce se rostogoleşte în haos de câteva milioane de ani.

Nu Nero a născut Roma, ci Roma l-a născut pe el. Iar dacă marele piroman s-a încălzit la Roma-torţă, e semn că ea l-a meritat pe deplin.

„Neron!...
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,
Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară...
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.”

De multe ori m-am întrebat la ce-a folosit Romei un Nero?

Poate doar pentru a o trezi din letargia ei.

duminică, 6 decembrie 2009

Fasole

ElZap

„Noi suntem romani, noi suntem romani,
Noi suntem urmaşii lui Traian.”





„Profesorul: No! acuma... noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... şi cu cine s-au bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!”

Aşa deci, Traian s-a bătut. S-a bătut şi ne-a făcut oameni. Adică români. Parcă tot mai bine era dacă am fi rămas daci. Vorba marelui Călinescu:

„Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic.”

Iberic şi mai ce? Călinescu nu ne spune nimic. Doar bănuim.

Călinescu, şi nimeni altcineva după el, nu suflă o vorbă despre generalii lui Traian.

Unul din ei era Neculai. Neculai primarul, desigur. El a luptat, n-a luptat, dar a ajuns general. E drept că nu de la început. În 2007 a fost uns colonel. Apoi a venit anul 2008. A sărit la gradul de general. De brigadă. Cu o singură stea. În 2009 a trecut la două stele. La ce bătălii o fi participat nu se ştie. E secret.

Unii zic că nu s-ar fi bătut cu nimeni. El a bătut. În fiecare an. FASOLE. Punct.

Acum, n-ar fi nici un bai că a fost uns general. Bine că n-a fost avansat în grad generalul Ion Eremia.

De ce să-l avanseze? Ce a făcut el? A urmat acolo nişte cursuri. Ale Şcolii Militare de Geniu. Un fleac. Ce dacă a urmat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie? Asta-i facultate?

A luptat în est. A luptat şi în vest. Ştim noi împotriva cui. A făcut şi niţică puşcărie. Stalinistă desigur. Cică ar fi fluierat în biserică. Zice-se că l-ar fi fluierat pe tătucul Stalin. Postmortem. Condamnat pentru 25 anişori. Nu mult. I s-au adăugat şi 14 ani de temniţă grea. Noroc că a scăpat. Prin 64. A fost şi reabilitat. Prin 70.

Acum pricep eu cum vine vorba.

Vorba ceea cu condamnarea comunismului.


vineri, 4 decembrie 2009

Buletin meteo

ElZap

Nu despre Ştefan Furtună aş vrea să scriu aici, deşi pe strada ce-i poartă numele s-ar găsi suficient material documentar feminin care să ilustreze discuţia care ar trebui să urmeze.

Furtună ăsta despre care aş vrea să zic două vorbe aici este un fel de samsar. Samsar de miniştri, de prim-miniştri, de preşedinţi, de dame de proximitate de-ale dumnealor, ba chiar şi de scriitori gata să atace la baionetă, atunci când moartea se pregăteşte să le citească ziarul.

Toţi, dar absolut toţi, se pregătesc să ia poziţia de drepţi, numai ce aud de dumnealui. Poziţia de drepţi o iau doar dacă sunt priviţi în spectrul vizibil, că dacă-i bagi la observaţie în infraroşu, o să-i vezi pe mulţi din ei cum se furişează la ceas de seară mult preaplecaţi, cu blidul în mână pentru a primi raţia de deontologie.

În loc să bat câmpii cu Furtună ăsta, tot mai bine este să ascultăm ce spunea odată Octavian Goga.



„De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii...

Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Şi râd în răsărit de soare?...”

Ce înţeleg eu din versurile astea? Păi... înţeleg că nu e bine nici când vine la tine vântul, şi cu atât mai rău este când mergi tu la el. Nu de alta, dar mai la vale aflăm că el e frate de cruce cu alte dezastre meteo, care ar putea să omoare definitiv trandafirii. Omoară şi merge să sufle în pânzele altor corăbii, că navele alea cu propulsie Diesel s-au cam dus singure. Singure?

Şi mai înţeleg ceva. Mai înţeleg că „cine n-are un bătrânel e bine să şi-l cumpere”. Nu de alta, dar moşulică e trecut prin ciur şi dârmon, li ar putea să te tragă de mânecă, să nu te lase să zburzi pe coclauri în prag de sărbătoare, precum o făcea Scufiţa Roşie, că te papă vântul.

Ce nume poartă acest Furtună este greu de spus. El ar putea purta orice nume, cu condiţia să fie solvabil financiar.

Şi ca să abordăm lucrurile într-o notă optimistă, e bine s-o dăm pe ploaie. Poate ea va reuşi să le potopească pe toate.



„Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri,
de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si puterea
sunt pericole morale
Circul vietii ne-a impus salturi mortale.”


Cam asta ar fi buletinul meteo, pe care am încercat să vi-l prezint.

Măcar de-ar fi o ploaie curată. Să nu se termine cu alţi meteori, să ne trezim cu capul spart.

joi, 3 decembrie 2009

Les Croque-mort

ElZap


Grea trebuie să fie viaţa de sfânt, chiar şi atunci când eşti un sfânt făcut pe bune, nu unul din ăia care au absolvit vreo universitate particulară, sau Academia Ştefan Gheorghiu.

După ce că şi-ai închinat viaţa semenilor, fără ca să le ceri nimic, fără să-i deranjezi cu nimic, fără să le ameninţi viaţa de huzur, ei nici măcar n-au obraz să te lase să-ţi odihneşti oasele după ce ai plecat să stai la taclale cu Cel de Sus.

Bunăoară, dacă interesele lor o cer, fii sigur că nu vor ezita să-ţi ia oasele în cârcă plimbându-se cu ele prin pieţele publice, pe la încăierările cu inamicii, ba chiar folosindu-se de ele pe post de ghioage, ca să fie primite loviturile aplicate vrăjmaşilor în numele tatălui. Al tatălui lor, care de meserie era torţionar.

Nu contează că aceşti misiţi de oseminte nu sunt decât nişte netrebnici. Important e că ei poartă în cârcă ca pe o cocoaşă moaştele unui sfânt. Lumea o să creadă despre ei că cel pe care-l târăsc cu ei de colo-colo, este vreun strămoş de-al lor, care i-a învăţat încă din pruncie legile sfinţeniei.

Acultându-l pe George Brassens, am aflat că ar fi existat cândva o meserie oribilă, aceea de a muşca cadavrele de degetul de la picior, ca să se asigure că mortul este un mort de-a binelea, nu unul prefăcut. Meserialii ăştia purtau numele de croque-mort.



Mă întreb, dacă aceşti croque-mort contemporani şi-au făcut ca lumea meseria.

Că dacă n-au muşcat degetul ca lumea, se pot trezi că mortul pe care-l duc în spate se trezeşte şi-i ia la ciomăgeală.

Ştiu că nu dă bine în zilele noastre să te referi la versurile scrise de Eminescu, dar mi-e greu să mă abţin, mai ales...

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

luni, 30 noiembrie 2009

Zeii de cârpă

ElZap


Se pare că oamenii n-au putut trăi niciodată fără zei.

Nu degeaba a strigat Voltaire disperat:

“Si Dieu n'existait pas, il faudrait l'inventer.”

Nu m-ar deranja câtuşi de puţin faptul că ai mei contemporani îşi doresc un zeu acolo, cu atât mai mult cu cât zeii ar putea fi chiar benefici, şi de cele mai multe ori ei nici nu prea ne deranjează, lăsându-ne să ne ocupăm de potlogăriile noastre. Eu, de-ar fi după mine, le-aş face un fel de plan de muncă. Le-aş trasa sarcina să coboare din când în când printre noi, cu toiagul cel îndreptător de coloane vertebrale. Nu de alta, dar prea e multă lume gârbovă pe la pomenile de tot felul.

Poate că un zeu mai mic acolo ar accepta să fie angajat cu jumătate de normă la Spitalul Foişor. Să-i înveţe pe domnii doctori cum se face corect ortopedia. Şi poare s-ar ocupa şi de ortografie, ortoepie, ortologie sau chiar ortogeneză. Orto să fie, că batracieni sunt cu duiumul.

Pe mine mă deranjează numai şi numai zeii aceia de cârpă, pe care istoria îi mai ţine o clipă în viaţă, aşa ca să aibă cu ce face valuri atunci când are ea chef să se bălăcească în mocirlă. Pe unii îi scoală chiar din morminte, ca să dea un bis postmortem, în spectacolul circ ce ne însoţeşte existenţa noastră searbădă.

Bunăoară Vasile Roaită, care nici n-a fost ceea ce se pretinde că era, şi nici n-a făcut ceea ce se credea doar că a făcut. N-a făcut, dar folositor a fost celor ce i-au urmat. Un zeu de cârpă.

Apoi intelectualii noştri subţiri din corul zeilor, ce strâmbă din nas într-un cor ce interpretează nişte roluri abjecte, dintr-o partitură ce le-a fost pusă pe prompter odată cu un soios plic cu arginţi. Strâmbă din nas numai atunci când cineva le spune că sunt afoni, „Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,/ Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,/Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”

Când însă vine vorba să-şi laude zeul Casei, devin deodată alţi oameni. Ei pot deveni alţi oameni de oricâte ori e nevoie.

Dacă de pildă, ai noştri tineri, sau mai puţin tineri, se nimeresc să fie primiţi în vreo casă de-aia simandicoasă, cu blazon, ei devin deodată vocali. Dau din mâini, dau din plisc, dau din pixuri, ba sunt în stare să dea şi din picioare, dacă le-ar cere amfitrionul. Noroc că nu este cazul. Se scriu imnuri de laudă, sau măcar nişte laude serbede acolo, de cinci ori pe an, adică la fiecare aniversare a zilei lor de naştere şi cam tot atâtea cu ocazia zilelor onomastice.

Se scrie laudativ pentru amfitrion, dar se scrie şi pentru toate animalele domestice care au avut norocul sau ghinionul să se pripăşească pe lângă casa lui. N-are a face că e vorba de floare, pom, sau alt scaiete.

Cei ce nu s-au bucurat de cinstea de a fi primiţi pe la astfel de case, se aciuează pe lângă câte un ministru, şef de stat sau alte măriri-zdrenţe. Din obscure personaje de mahala, intelectualii noştri îi îmbracă peste noapte în hainele unor mari ziditori de istorie. De istorie şi de mari obiective.

Uite-l pe şmecherul ăla, care face ca vara să fie ca iarna, ce bine-i stă în costumul croit de cântăreţii din drâmbă. A făcut omul un şanţ pe lângă Băneasa? L-a făcut. De fapt nici nu l-a făcut el. El s-a ocupat cu caimacul. În cât timp l-a făcut? Păi numai prelungirile însumează peste doi ani. Unii zic că ar fi început prin februarie 2007. Ce lungime are scurmătura domnului ministru? Se zice că ar avea cam 1300 metri. Alţii zic că ar avea doar 560 metri. Bun. Tragem linie şi împărţim. Împărţim 1300 metri la doi ani. Iese bine. Cam doi metri pe zi. Sau dacă o avea 560 metri, atunci îţi iese cam 0,5 m pe zi. Atât!!! Atât.

Poate n-am făcut eu bine împărţirea sau împărţeala. Deh, nu sunt eu aşa de priceput ca domnul ministru. Cât costă? Păi costă cam 13 milioane de euroi. Curat murdar.

Asta nu poate fi trecut la categoria zei. Nici de drac nu e bun. Treaba e că nimeni nu-l vede ca să-l cânte aşa cum trebuie.

Şi panteonul zeilor noştri de cârpă ar putea continua. Cu cei ce au fost pe la Ştefan Gheorghiu de pildă. Unii din ei şed bine în mausoleul din Parcul Carol. Se odihnesc. Cică locatarii au fost mutaţi cu chirie în altă locaţie. Nimeni nu ştie sigur unde, când şi cum.

Ce să zic eu. La zei de cârpă, cântăreţi pe măsură.







sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Lovitură de maestru

ElZap

Mare vânzoleală în presă. Mare forfotă în lumea politicii. Dezbateri aprinse în sfera autorilor de anale de primă clasă (aka analişti, ca să nu se nască vreo confuzie). Încă nu s-a hotărât cine a dat şi cine a încasat. Nu e clar nici cine va încasa, cât va încasa şi cine va achita nota de plată.

Specialiştii se aşează pe rânduri, într-un fel de lapte gros, aliniindu-se unul peste altul şi toţi în spatele liderilor de turmă, singurii care nu sunt încălecaţi. Deocamdată. Se pare că ei îi încalecă pe toţi, până când le-o veni şi lor scadenţa. Dacă le-o veni, deşi eu nu prea cred.

Despre onorarii nu ni se suflă o vorbuliţă, deşi este ştiut că ele sunt obligatorii în orice economie de piaţă, darămite în cea de talcioc. În economia asta de bâlci, nimeni n-are voie să lucreze pe de-a moaca, ca să nu strice regula aia cu cererea şi oferta. Să nu-mi spui matale deontologule, că te abaţi de la regulă, că am pregătită lozinca aia cu Huo.

„Huo, comunistule! Tot ca pe vremea împuşcatului? Tot cu munca patriotică? Tot cu munca de la om la om?”

Unii ne conving cum că Zeus s-ar fi supărat şi l-a înveşmântat în respect pe un prâslea, care s-a încumetat să-i iasă din vorbă şi să cânte pe o altă partitură, contrară celei care i-a fost înmânată la intrarea în scenă.

Alţii însă ne asigură că n-a fost decât o iluzie optică. Cam cum sunt alea de la circ, că tot suntem în zodia circului perpetuu. Pasămite, unii din tabăra duşmană i-ar fi tăiat mâna lui Zeus cu Adobe Photoshopul şi i-au aruncat-o cu mare iuţeală în moaca lui prâslea cel obraznic. Atât de fină a fost decuparea, că cel rămas pentru câteva miimi de secundă ciung, nici măcar nu şi-a dat seama că este mutilat.

Alţii însă aruncă bănuiala cum că Zeus, într-o clipă de rătăcire, şi-a închipuit că el este miticul Uí Néill, aşa că şi-a tăiat de bună voie braţul, aruncându-l în obrazul băietului, pe care desigur l-a confundat cu ţărmul Irlandei. Asta desigur, numai şi numai pentru a nu fi atinsă moaca ăluia de braţul duşman, caz în care ar fi fost un adevărat dezastru. Aşa că totul e bine când se termină cu bine, iar prâslea cel impertinent ar face bine să-i mulţumească binefăcătorului său.

N-am de unde să ştiu cum s-au petrecut treburile, eu necultivând ieşirile mult prea rafinate la iarbă verde ale lui Zeus, cum ar fi de pildă ieşirea pe păşunea Golden Blitz, ca să-l ajute pe baciul ortoman să-şi pască interesele.

Pe la crâşmele din mahala beţivii deja analizează noua tehnică de plesnit eficient. Eficient şi fără a da prilejul celor din jur să observe ceva. Unii au început s-o exerseze.



Trebui să fiu de acord cu ei, că lovitura este una de profesionist, aşa că e bine să o analizăm, că nu se ştie niciodată când ai nevoie de o astfel de tehnică.

Aşadar, să zicem că cineva, fie el chiar şi un copil care trebuia să cam stea pe-acasă, te supără vorbind ce nu trebuia să-i iasă pe plisc. Nu are nicio importanţă dacă el o face din prostie, de-al dracului ce e pielea pe el, sau pus de unii mai mari ca să-ţi încurce ţie socotelile.

Adulţii trebuie să vegheze la ce face tineretul, şi mai ales au datoria să corecteze din timp abaterile lor de la normă.

Primul pas pe care trebuie să-l faci, este să-i determini cu precizie coordonatele carteziene, aşa cum ai învăţat la geometria analitică. Odată determinate valorile lui x, z şi z, estimezi cu precizie mişcarea în spaţiu al punctului ţintă, folosind teoria probabilităţilor, pe care o asezonezi cu niţică statistică. Mai pe înţeles: las că ajungi tu în raza mea de acţiune!

Pasul următor este de natură temporală. Aştepţi să se producă un eveniment care să distragă atenţia gloatei de la ceea ce urmează să se întâmple. Nu se produce de la sine? Ai tu grijă să-l stimulezi cumva.

Este de la sine înţeles că ţie ţi se rupe-n paişpe de ceea ce se întâmplă în jur. Ce dacă o femeie isterică urlă că n-are unde să locuiască? Doar n-o să-i dai vila ta pe care ai luat-o cu japca, pe când puteai s-o iei? Tu eşti atent la ţinta pe care urmează s-o atingi. Dacă ţinta este un gură cască, e aproape sigur că într-un timp bine determinat va ajunge în bătaia braţului tău.

Ai mare grijă ca să determini cu precizie momentul în care braţul va zvâcni, că altfel ai transpirat degeaba, şi nu uita să creezi victimei impresia că nu i se poate întâmpla nimic. În acest scop, o privire aruncată în partea opusă victimei este o soluţie inspirată.

Până se produc condiţiile oprime, găseşti tu un motiv ca să rămâi în apropierea derbedeului.

La momentul propice, nu-ţi rămâne decât să-i plasezi peste bot corecţia plănuită, după care ai grijă să te vadă lumea că te preocupi de soarta femeii cu probleme.

Cam ăştia ar trebui să fie paşii pe care trebuie să-i urmaţi.

Sper ca nimeni să nu bage de seamă ce-am scris mai sus. Nu de alta, dar s-ar putea să pună metoda asta în practică.

Şi dacă o pune, pierd şi şansa asta de a o patenta.

joi, 26 noiembrie 2009

Pedagogi de şcoală nouă

ElZap

Una peste alta...

„Vreau ca românii să aibă încredere în viitorul copiilor lor când îi trimit la şcoală. Asta nu se poate realiza decât cu un sistem de educaţie de bun-simţ, ancorat în realitatea de pe piaţa muncii.”



(min. 3:00)

„Profesorul: No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! ”





Apăi vedeţi cum vine treaba asta cu încrederea în viitorul copiilor?

Cine poate oase roade... sau noroc să ai.
De profesori tot unul şi unul.

În apărarea coanei Efimiţa

ElZap

Una peste alta...

„Cota unică de impozitare, reducerea taxelor şi a impozitelor, stimularea investiţilor, dar si scăderea cheltuielilor bugetare sunt condiţiile...”


„EFIMIŢA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica?
LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei! bravos! ş-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, stăi să-ţi spui: mai întâi şi-întâi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir...
EFIMIŢA: Zău?
LEONIDA: Zău... Al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate.
EFIMIŢA: Parol?
LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu...
EFIMIŢA: Pe lângă pensie ?
LEONIDA: Vezi bine; pensia e başca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.
EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da.
LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături.
EFIMIŢA: Cum lege de murături ?
LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.
EFIMIŢA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?
LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?
EFIMIŢA: Aşa e... da'... (reflectând mai adânc) un lucru nu-nţeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...
EFIMIŢA (lămurită): Aşa da... vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecţie) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro?... (Leonida sforăie-nainte) A adormit. ”

Aici m-am încurcat eu. Chiar aşa... dacă nimenea nu plăteşte bir, de unde îmi iau eu salar?
Dar ei? Dar voi?

Mă ajută cineva?