duminică, 20 mai 2012

Războiul plagiatelor

ElZap

Aşadar a mai apărut un plagiat. Al doamnei Laura, se înţelege. Ăsta e la vedere, că în spatele cortinei nimeni nu ştie câte plagiate sunt.

Ciudat războiul ăsta. Seamănă cu încăierarea unor dulăi, când stăpânul le aruncă un ciolan. Ca să fie clar, lupta se termină atunci când ciolanul ajunge unde trebuie.

Nimeni nu vrea să ştie ce s-a întâmplat cu plagiatul domnului Mang, după cum nimănui n-o să-i pese după ce doamna Laura va lăsa ciolanul de procuror. Poate că ei, combatanţii taberelor, se vor întâlni la o halbă de bere, ca în scrierile lui Caragiale. Pupat toți piața endependenți şi-atât. Punct. Războiul s-a terminat.

Prea seamănă arma asta a plagiatelor cu cea a colaboratorilor. Şi acolo, nişte personaje cu gura mare au fost lăsate în pace după... După ce au lăsat ciolanul pentru tabăra duşmană.

Ba se termină şi zarva în care sunt acuzaţi de corupţie unii sau alţii.  Ce dacă au furat? Au dat ei cota parte din hoţie şi celor care îi aleargă prin mass-media? Păi dacă au dat-o se zice că s-a terminat răzbelul.

Şi totuşi...

Plagiatele rămân, ba chiar se multiplică. Cei ce sunt cu un ochi la ciolan, le trec pe răboj. Nu se ştie niciodată ce ajunge autorul, plagiatorul. Şi-atunci "pac! la Răsboiul", vorba lui Nenea Iancu. Şi dacă se multiplică nu mai e loc de concurenţă loială, că până scrii tu o lucrare muncită, plagiatorii îţi toarnă o căruţă de lucrări. Şi toate "originale".

Şi examinatorii? Ei pe unde sunt? Păi dumnealor se pare că închid un ochi. Poate îi închid pe amândoi. Depinde de suma pusă în joc.


joi, 17 mai 2012

Şi Hîncu ba!





ElZap

Zice-se că de câte ori Vodă, adică Gheorghe Duca, o ţinea pe-a lui, Hîncu (Mihalcea) se punea împotrivă. De aici ne-a rămas vorba aia cu "Vodă vrea şi Hâncu ba!".


Aşa s-a ajuns că Vodă a fost fugărit de boier până la Înalta Poartă.

Acum văd că atât Vodă cât şi Hîncu vor amândoi la Bruxelles.

Oare ce-o să zică Înalta Poartă când i-o vedea pe amândoi acolo?


miercuri, 16 mai 2012

Plagiat


ElZap

Aşadar iar s-a mai copt un ministru. Şi iar a căzut. Ăsta a căzut pe chestie de plagiat. E al doilea.

Lumea iese în stradă şi cotcodăceşte. Toţi deştepţii dau ochii este cap şi încep... să se mire. Cum de a putut să facă un ministru o aşa de mare porcărie?

Mă mir şi eu. Cum adică? Oare a dat orbul găinilor în oamenii ăştia mirăcioşi?

Păi, de douăzeci de ani şi mai bine asta fac toţi. Se copiază din greu, de la mucosul din gimnaziu până la teza doctorat. O fac şi unii profesori ca să-şi umfle lista de lucrări publicate. Ăştia pare-mi-se vor să se facă academicieni.

E un fel de cros în care singuri care pierd sunt cei ce nu ştiu de unde să copieze. Sau nu vor. Nu vor, nu ajung. Nu ajung miniştri, nu ajung profesori, ba s-ar putea să nu-şi ia nici bacul, dacă stăm să ne gândim.

Că un ministru a fost prins cu cioara plagiată e un mizilic. O picătură de apă într-un ocean. Ăsta dacă nu poftea să se facă ministru trecea drept negustor cinstit. Chiar şi aşa, odată ce a lăsat ciolanul pentru altul, nimeni n-o să-l deranjeze, dovadă că nimeni nu se supără pentru nişte lucrări plagiate. Oamenii ştiu care-i şmecheria.

Nu ştiu de ce, dar tevatura asta cu ministrul seamănă cu o casă de toleranţă. Toată lumea ştia ce se întâmplă înăuntru, dar numai când se dărâmă un perete, un geam, o uşă, oamenii în pun mâinile în cap. Tulai! Aici e curvăsărie curată.

Cei mai vocali sunt cei ce au trecut prin stabiliment. Unii n-au trecut, dar ştiu bine că acolo prestează sau a prestat o persoană apropiată.

Soţia, mama, o fiică care o să se căsătorească domnişoară. Chestie de economie de piaţă.


duminică, 13 mai 2012

Molia



ElZap

Molia s-a năsut bătrână. De fapt ea nici nu ştie încă dacă s-a născut.


Niciodată nu a avut un cuvânt de spus. Alţii au spus pentru ea. În cel mai bun caz ea sucea capul în stânga şi în dreapta. Căuta o bucată pe care să o poată roade. În urma ei a lăsat dezastrul. Un dezastru însemnat cu o dâră unsuroasă.

Chiar şi povestea asta cu sucitul capului e... doar o poveste, căci nici pe ăla nu îl suceşte de capul ei.

Ouase, sau fătase molia asta o molie mai mică. De clocit sigur a clocit-o, deşi de capul ei nu s-a ales nimic. Molia asta mică îi suceste capul. Ea îi arată încotro trebuie s-o ia, pe cine trebuie să răsplătească cu daruri, cu câte o friptură împărătească, şi când nimic din toate astea nu se găsesc, cu câte o tinichea.

Şi cum molia se plictiseşte de prea multă singurătate, adună din când în când câte o o gaşcă de neisprăviţi, care din lipsă de altceva, din dorinţa de a se admira unii cu alţii, fac un fel de tărăboi în jurul doamnei molii. Invariantul acestei mulţimi de gură-cască este tocmai dorinţa asta bolnăvicioasă de a se adăuga oricărei haite. Mereu nesătui, mereu ghiftuiţi, mereu cu blidul în mână.

Cu molia asta vrem să intrăm în rândul lumii. Cu spectacolele astea penibile de cucoane cu ifose de 'telectuale, doar pentru că şi-au decorat ţeasta cu câte o pălărie carghioasă.

Să nu fiu înţeles greşit. Nu am absolut nimic împotriva insectelor.

Dar măcar să fie albine.


sâmbătă, 12 mai 2012

Imunitate, impunitate?



ElZap 

Mă gândesc că oamenii ar trebui să fie egali, cel puţin în faţa legii, că în rest nu este posibil. De fapt este posibil doar în sfera demagogiei. La Liberté, égalité, fraternité, mă duce gândul acum.

Cum să fii egal cu unul care e cu un cot mai înalt ca tine? Aş putea fi eu egal cu unul care a fost înzestrat cu o voce dumnezeiască, cu unul care aleargă 100 metri în 7-8 secunde, sau mai ştiu eu cu cine? Doar dacă o nouă revoluţie planetară ar izbucni. Poate că ea ar da şi carnete de conducere auto tuturor. Poate chiar şi orbilor.

Şi totuşi.... Parcă n-ar strica puţină egalitate, când doi oameni comit în condiţii absolut identice aceeaşi crimă. Sau altă nemernicie. Nu ca la farmacie, dar măcar o egalitate aproximativă, ca s-o iau pe urmele fuzinalului Lotfali Askar Zadeh.

Din cauza acestei dileme n-am putut eu vizita muzeul Luvru. Am stat şi am belit ochii ca prostul la stela aia pe care e scris codul lui Hammurabi. Când m-am prins că trebuie să mă mişc din loc se făcuse seară.

Numai la noi suntem niţel pe dos, ca să nu fim în rândul lumii. De fapt nu numai la noi.

Dacă ai imunitate, ai şi impunitate. Nu te deranjează nimeni, nici măcar justiţia. Nici măcar potera. Imunitatea, cum ştiu toţi copiii de şcoală, o dobândeşti dacă ai suficienţi anticorpi. Nu contează culoarea anticorpilor. Ar putea fi verzi de pildă. Să ai acolo în buzunar ca să poţi arunca în ochii duşmanilor. Să moară duşmanii mei, vorba cântecului.

Dacă ai imunitate, nici procurorii nu sunt aşa severi cu tine, orice-ai face. Ba nu sunt severi deloc. Şi câte lucruri nu poate face un om cu imunitate. Poţi călca omul chiar dacă e pe trecerea de pietoni, fără să te deranjeze absolut nimeni, poţi da tunuri, poţi jefui un vecin, un oraş, ba chiar şi o ţară.

Dacă te înhaţă procurorii te scapă judecătorii, că doar sunt atâtea chichiţe pe care omul de rând n-are cum să le ştie. Doar omul de rând, ăla care înfundă puşcăria chiar dacă a furat doar un bostan prăpădit, crescut pe vrejul răsărit în grădina vecinului, dar hotărât să se expatrieze în curtea dumnealui. Doar trebuie să stea cineva şi la răcoare, că altfel bate la ochi.

Şi chiar dacă toţi de mai sus se hotărăsc să te înfunde, ca imunitar mai ai o scăpare. Potera orbeşte pentru o clipă, atât cât tu să poţi ieşi în voie pe uşa arestului, a penitenciarului, fie el chiar şi de maximă siguranţă. Ai ieşit, dus ai fost. Stai cu burta la soare până se prescrie. Te anunţă presa când ai voie să te întorci la familie. Până atunci vine familia la tine. Presa aia care te-a anuţat că ar trebui s-o ştergi.

Şi dacă într-o zi o să se prindă toţi că se poate? Nu cumva o să fim egali într-o nouă lumină?

Că dacă nu putem fi cu toţii egali ca oameni cinstiţi, măcar să fim egali ca hoţi.

Tăceri

ElZap

Există mii de motive pentru care uneori e bine să taci.

Bunăoară, unii tac pentru că e prea periculos ca să vorbească. Pe vremuri, pe când fraţii de la răsărit, apus, sau din alte zări erau uniţi în jurul Marelui Frate, tăceai pentru că altfel riscai să înfunzi puşcăria, să te de-a afară de la serviciu, să fii mutat cu slujba la stuf, la canal sau pe unde avea patria nevoie de mintea ta prea-iscoditoare. 

Acum e la fel, numai că nimeni nu se mai sinchiseşte să-ţi dea o celulă pe de-a moaca. În fond, dacă tot eşti un "duşman al poporului", de ce nu te-ai descurca pe cont propriu? Dacă erai băiat deştept, te lipeai şi tu de o gaşcă mai înstărită şi altfel ieşeai în lume. Dădeai şi tu din gură acolo şi curgea mălaiul la moara la care se macină vremurile pe care le trăim.

Mai neplăcut e când tu n-ai nevoie de mălaiul lor, că ştii că cel pe care l-ai adunat îţi ajunge ca să freci o mămăligă pentru cât mai ai de trăit. Atunci se schimbă situaţia cu fluieratul în biserică. Atunci trebuie să taci din cu totul alte motive.

Taci pentru că aşa e "politically correct", ca să mă dau şi eu de partea barbariştilor. Uite că deja am comis-o. Ce-o să se mai supere ştiutorii de latină învăţată la fără frecvenţă, engleziţii de pe chat şi alte personalităţi de vază.

Nu e politically correct să-ţi expui prietenii, rudele, cunoscuţii, vecinii sau colegii. E şi asta un motiv, ba chiar unul destul de serios.

S-ar putea ca unul să aibă o dugheană, o afacere care se căzneşte să dea colţul, o amiciţie de-o seară, o bere în perspectivă. Păi, dacă el te aprobă s-a terminat afacera dumnealui. N-o să-ţi spună de la obraz că e de acord cu tine şi că nu te poate băga în seamă din motive personale, dar o să-ţi dai tu seama încet-încet.

Mai trece pe la poarta ta din când în când ca să te întrebe dacă mai trăieşti, dar o face pe înserat ca să nu bată la ochi şi spune ceva nedesluşit din vârful limbii, doar atât cât să auzi doar tu.

Cum ar fi să te bage în seamă unul care pariază la o cursă de cai şi calul pe care a pariat e o gloabă? El nu o să câştige pariul, dar câştigă din altă parte. Dacă trece pe la tine şi te vede că te prăpădeşti de râs când îşi laudă mârţoaga i se duce dracului câştigul.

Şi nici cu noua orânduire nu-i de glumit. Gluma te poate costa, mai ales că teoria invarianţior ne arată că la vremuri noi tot bâtrânii nărăviţi in rele sunt eficienţi. Mă rog, dacă babacul a dat colţul, ştafeta e preluată de progenitura lui. Şi-apoi discursurile nu se schimbă prea mult. Doar nişte nume proprii pe ici pe colo şi discursul scos de la naftalină e ca nou-nouţ. Nimeni nu pricepe nimic, iar cei care totuşi pricep ştiu care-i miza

Asta apropo de versurile:

"Stalin şi poporul rus
Libertate ne-au adus"

Recunoaşteţi autorul, desigur. Bănuiesc că şi invariantul. Partea care nu se schimbă în lucrurile prea alambicate pentru omul de rând, vreau să zic.

Astea fiind spuse, mie nu-mi rămâne decât să rămân ce-am fost. Deocamdată.



miercuri, 9 mai 2012

Mirări

ElZap


Din când în când lumea începe să se mire.

Se miră aşa tam-nesam. Bagă degetul în nas până la coate şi se miră. Dă ochii peste cap, priveşte aiurea spre cer, ca şi cum ar avea treabă cu cine ştie ce minune... şi se miră. Se miră cam cum se miră un zgâmboi după ce a comis o năzbâtie şi vrea să-şi convingă babacii că el e total nevinovat.

Lumea se miră de toate alea.

În zilele trecute lumea se mira că unul a făcut un fel de chestie căreia alţii îi spun sculptură şi care arată ca dracu'. Îl mai trag şi de bucăţica aia ce se presupune... că-i lipseşte. Am auzit şi eu varianta asta mai demult.

Nimeni, dar absolut nimeni, nu bagă de seamă că aşa-i în artă. Ca peste tot, de altfel. Mişună şi în artă un fel de samsari care... stabilesc preţul. Valoarea cum i se mai spune. Ea se fixează după nişte criterii care sunt ascunse de ochii publicului. Publicul ăsta trebuie doar să accepte ce spun cei ce sunt ştiutori şi să nu-şi dea cu presupusa. Se calculează la cârciumă, în alcov, sau oriunde este permisă o viermuială a miceliului subteran care înalţă ciupercile otrăvitoare. Sunt pline muzeele lumii de ciolane de vită învelite în cârpe luate de la tomberon cărora li se spune în limbajul artei oricum. Cine ar putea să-l contrazică pe creator, cînd el este înconjurat de o armată de mercenari gata să-i admire scremerea artistică?

După ce l-au dat gată pe bietul Traian, presupusul nostru părinte înarmat până în dinţi şi cu o genealogie incertă, lumea a tăbărât pe o sărmană cucoană care era cât pe-aci să-şi vadă visul cu ochii. Să ajungă ministresă vreau să zic. Toată lumea s-a mirat, până ce cucoana s-a prăbuşit secerată de focul automat al unui regiment de jurnalişti.

Nimeni nu se mira şi nimeni nu băga de seamă că noi de douăzeci şi ceva de ani producem fluvii de diplome, din care se vor naşte viitori miniştri, academicieni, profesori şi mai naiba ştie ce monştri ai unei tranziţii dubioase. Nimeni nu bagă de seamă că doctoratele se iau tot în alcov. Nimeni nu aruncă o privire asupra lucrărilor produse de subalterni, de unchi pensionari, de conţopişti şi de alte specimene ce se învârt în lumea de sus. 

Până şi un văcar, dacă are destui bani, poate vorbi despre intersecţia a două plane paralele de către un alt plan şi despre urma pe care o lasă acesta. 

A mai auzit cineva de o jurnalistă care s-a metamorfozat în consilieră pe la un minister de resort, dar care s-a cărăbănit cu o sumă frumuşică, pe care şi-a tras-o de la respectivul minister? Suma, că despre ea e vorba.

Dacă lumea se miră de toate astea, eu de ce să mă mai mir? 

Poate doar de mirarea ei fără cap şi fără coadă.