marți, 23 iunie 2009

O lume scalenă

ElZap


























Ce se mai macină pe sub fustele cucoanelor

ElZap

Nu vă grăbiţi, n-o să mă refer la bancuri din alea porcoase, cu lămâia preschimbată-n citronadă, sau cu pumnul de mălai prefăcut în mămăliguţă cu brânză.

Văz însă că zilele astea se iau la ceartă două cucoane în plină stradă. Una din ele este o fostă jurnalistă, acum jurnalistă pe cont propriu, adică de blog. Cealaltă fostă ceva foarte vag, acum ministresă şi bonă pentru copii tâmpiţi.

Când se bat două femei, am obiceiul să nu mă bag în treburile lor, aşa că stau la o parte să văd ce iese. Nu iese cine ştie ce, că de când la noi a venit democraţia, toţi ăia mari se acuză de toate relele şi nimeni nu păţeşte nimic.

Vine şi o a treia. Asta e spurcată rău la gură şi la blog, aşa că le spurcă pe cele două certăreţe de stă cocoşul blondei pe gard ca un prost, mai ales când se trece la insinuări de genul: “xxx face parte din clasorul de timbre aplicate pe prezervativul lui yyy”.

Bag eu însă de seamă, că unii bărbaţi se cam bagă de la o vreme în luptele astea dintre femei. Asta nu-i a bună, îmi zic. Înseamnă că ceva mălai pică de la moara aia ascunsă sub fustele unor cucoane.

Azi pe la prânz, să tot fie pe la 1:50 pm, un astfel de mascul feroce, este întrebat de un piţifelnic, venit şi el fără nicio treabă la moara lui:

Domnule deontolog zzz
Nimic despre xxx ?
Nu e voie de la Zeus ?

La auzul ăstor vorbe, lui zzz îi sare muştarul, şi-l bagă direct în categoria uşoară a proştilor.

Acum, nu că m-ar pasiona luptele dintre cocoşi (mă rog, ăla marele este mai degrabă un clapon dresat), mai mult decât cârâiala dintre găinile astea politice, dar prea mi se pare că acela de i-a sărit muştarul, ar cam măcina ceva suspect sub fusta lui xxx. Altfel nu se explică de ce îl apucă mâncărimile ştie el pe unde şi lătratul aiurea, de câte lui ori lui madam ministresa, aka lui xxx, aka lui Monika Ridzi-Pidzi, i se aduce aminte că a prăpădit cam mulţi bănişori pentru a lustrui un număr de maşină.

Dacă te iau la ochi jurnaliştii ăştia, când o să ieşi cu sacul de tărâţe încinse de la moara?

duminică, 21 iunie 2009

O lume Scaevola

ElZap

Durerea a devenit ceva de domeniul trecutului. Nu ne mai doare capul. Nu ne mai doare nimic. Suntem fericiţi. Fericiţi la modul absolut. Nu simţim nimic. Suntem complet anesteziaţi.

Nu simţim nici măcar atunci când ne ţinem dreapta întinsă în focul de tabără pentru a se alege scrumul din ea. Mucius Gaius Scaevola ne-ar invidia, dacă ar mai trăi. Norocul lui că a murit.

Nenorocitul acela de roman avea măcar un ideal, fie el chiar şi criminal. El dorea să ucidă, pentru a-i scăpa pe ai lui de moarte. Porsena i-a dat drumul, şi odată cu el a dat drumul unui exemplu.

Noi? Pe Titanicul cu care ne îndreptăm aisbergul dezastrului, vinul curge în valuri. Beţia ne-a anesteziat. Televiziunile ne aruncă în urechi ştiri cu forţa unor baterii de artilerie. Unele adevărate, altele false. Nimeni, dar absolut nimeni nu este impresionat de ce spun ştirile.

Ce dacă?

Ce dacă la fiecare colţ de stradă ne pândeşte câte un nicolaiciuc? Unii sunt zdrenţăroşi, vai de mama lor. Încearcă să-şi câştige şi ei pâinea lor cea de toate zilele. Scormonesc din greu prin buzunarele călătorilor, pentru a câştiga acolo câţiva lei noi. Găsesc bine. Nu găsesc, tot bine. Şi mâine e o zi. Nimeni nu se supără dintr-atâta. Am pierdut noi o ţară. Ce mai contează câţiva leuţi.

Mai dincolo, peste gârlă, un alt de-alde ăsta, cu nume propriu, cu adresă, cu CNP, cu toate datele de identificare, stă cu burta la soare. Cine să-l bage pe el în seamă. Cică a dat şi el un tun. Aiurea. Alţii au dat o bombă termonucleară. Nimeni nu i-a întrebat de sănătate. O să-l întrebe tocmai pe el? Ăia vor să ni-l dea. Noi nu vrem să-l luăm.

Dau şi eu în boala căutatului pe Google. Caut şi găsesc, după principiu “bate şi ţi se va deschide”. Dau de ăla în doi timpi şi trei mişcări. Un fel de a spune trei, că dau din prima mişcare. Dau de el, decorat cu ordinul Steaua României. În grad de Cavaler.

Decorat de prezident. Prezidentul acela cu cioc, nu acesta cu demi-chelie. Ştiu că îmi pun toată lumea în cap, cu astfel de fraze. Ce dacă? Măcar o singură dată să fiu şi eu fericit, ştiind că am adoptat poziţia bipedă. Nu pot trăi o viaţă-ntreagă ca râmă, lăudându-mă că sunt om. Prezidentul ăla învins de structuri n-a lucrat de capul lui, ci de capul unei cucoane, care dacă nu s-ar fi destructurat guvernul lui Tăriceanu, mai că era şi-acum ministru. Corect zis ministresă. Ministerul ei? S-a dus. Alte vremuri, alte ministrese.

Mă plimb aiurea prin Bucureşti cu umila mea maşină. Nu vă spun ce marcă. Nu vreau să-i umilesc pe cei ce au terminat o facultate. Cu examene, cu emoţii, cu stat prin bibliotecă şi doar foarte rar prin crâşmă. În spatele meu o altă maşină. Se înţelege că nu e vorba de un grad de rudenie cu maşina mea. Privesc în retrovizoarea mea modestă încercând să silabisesc marca. Rolls-Royce. Simt cum îmi suflă în lunetă cu dispreţul forjei de la fierăria din satul natal, pe când eram trimis de ai mei să ascut fierul de la plug. Eu mă dau la o parte cu respectul cuvenit, şi ea trece pierzându-se undeva în spatele parcului Herăstrău.

Îmi fac drum prin Dorobanţi. Acolo, câteva tinere de o culoare şi murdărie incerte, dau din mâini asemenea fostelor semnalizatoare mecanice ce străjuiau pe vremuri calea ferată. Traducerea aproximativă a gesturilor ar fi: “domnul este poftit în parcare”. Când mă apropii mai mult, disting mai bine nuanţa murdăriei native, dar şi licărul acela de aurolac din privire, dublat de o grimasă ce ar vrea să spună: “Circulă! Nu ai maşină de parcarea mea”.

Mă uit la fătuca asta şi mă apucă mila. Stă în soare toată ziulica pentru o bucată de pâine, când alta mai blondă, n-a făcut decât să tragă linii aiurea pe asfalt şi banii îi curg gârlă.

Sătul de umblat prin oraş, ajung acasă şi dau o raită pe bloguri. Undeva pe un blog, o doamnă bine, prepară într-o retortă împrumutată de nu ştiu unde, un fel de sânge albastru, pentru cineva care n-a fost niciodată cineva, dar care tânjeşte să fie acum. Cică el este un fel de portaltoi. Acum i se face transfuzie de sânge. Artificial desigur.

Trec mai departe, privind cu milă la câtă umilinţă pot să îndure unii. M-am mai pronunţat eu cu ceva vreme în urmă asupra coctailului albastru. Tot fără rost şi atunci.

Ce rost ar mai avea comentariile?
Să nu înţelegeţi că ar fi interzise, dar în mod clar sunt fără rost.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Manastir Huasan

Check out this SlideShare Presentation:

vineri, 19 iunie 2009

Ceasul elveţian

ElZap




Nici eu nu mai ştiu câte ceasuri am avut la viaţa mea. Încă de pe vremea când eram doar un mucos de-o şchioapă, eram cadorisit de către un cineva cu câte un ceas elveţian. Toate, absolut toate, au fost numai şi numai ceasuri elveţiene. Garantat 100%.

Unul singur însă a mers … ca un ceas elveţian.

Abia când am crescut, a aflat că cele mai multe din ceasurile elveţiene … erau făcute pe vapor. Asta este. Unii învaţă din greşelile altora, alţii din propriile greşeli şi cei mai mulţi nu învaţă niciodată.

La ceasuri elveţiene n-am ajuns să mă pricep niciodată, dar de câte ori mă uit la unicul meu ceas elveţian-elveţian, mă cuprinde fericirea la gândul că am reuşit să-mi însuşesc un postulat de care n-o să mă despart nicicând.

Un ceas elveţian trebuie să meargă ca un ceas elveţian.

Nu merge? Aruncă-l. În mod sigur este altceva.

Şi ca să nu vorbim de-a surda, să începem cu exemple din clasicii în viaţă, că …despre morţi numai de bine. Mai ales dacă au murit prin împuşcare.

Restructurarea întregii economii Naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei.

Mda. Economia s-a restructurat, s-a eficientizat, i s-au pus tot felul de criterii pe post de proptele, au fost aduşi specialişti ce au teoretizat în jurul ei, au declarat-o un morman de fiare vechi … şi în final s-a constituit un fel de REMAT în care unii au băgat economie şi au scos maşini cum n-a văzut Parisul.

Au fost aduşi şi un fel de popi atei care au încropit o predică explicativă pe înţelesul tuturor şi … în final i-au cântat prohodul. Economia asta, abia dacă mai produce cuie. Din alea de lemn, că s-a hotărât să se închidă şi SIDEX-ul.

Dacă aduci vorba de SIDEX, de COMTIM, de ALRO, de ROMCIM, de NAVROM, ŞAMD, ŞAMD îţi sar popii ăştia cu vechi state la Ştefan Gheorghiu şi te linşează. Ăştia sunt din generaţia crescută pe vremea tătucului Stalin. Cu ăştia nu te joci. Mai bine greşeşti alături cu partidul decât împotriva lui.

Cică ei au frică de moroi, şi au grijă să nu iasă noaptea să ne tulbure somnul. Noaptea ies doar ei. La furat. Cât încape.

Aşadar asta este. Primul meu ceas elveţian postrevoluţionar. Trebuie să meargă ca un ceas elveţian. Nu merge.

Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor.

Aici chiar s-a făcut o treabă ca lumea. S-a restructurat de s-a destructurat mai rău ca o … Of, nici termen de comparaţie nu găsesc. Găsesc numai ciulini. Prin ’90 sau ’91 trebuia să fac un drum prin ţară cu maşina. Era prin septembrie sau octombrie. Grâul stătea mândru … ne-se-ce-rat (nu-i aşa că sună ca o re-ce-si-u-ne în devenire?). Pentru cei ce nu ştiu încă, grâul se seceră pe la sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie. Veşnic a fost aşa. Nu numai pe vremea regimului de tristă amintire. Chiar şi pe vremea dacilor liberi sau ocupaţi.

Satele n-au fost distruse, asta e drept. Ele s-au golit de oameni. Au rămas doar bătrânii de peste 80 de ani. Restul suflării satelor o găseşti prin Spania la cules căpşuni.

Stima noastră şi mândria. Aşa am ajuns să ne cunoască lumea. Aşa au aflat că la noi s-a născut Costel Busuioc. Contestat sau nu, e cert că dacă rămânea pe plaiurile noastre, fecior la plug, cum visa Goga, nici dracul nu afla de el.

Nu afla dintr-un motiv foarte simplu. La câte bălării sunt pe mândrele noastre parcele lăsate în paragină, până şi o girafă e complet invizibilă.

Este drept că pe alocuri mai creşte porumbul, dar numai din soiuri gen MON 810. Soiului acesta i-am acordat noi azil politic prin reciprocitate. Am vrut să ne aliniem şi noi la respectarea drepturilor porumbului. Ăluia modificat genetic, care este prigonit în ţările lui de origine. Acum ne prigoneşte el pe noi. Pe unde s-a născut, se spune că este o încrucişare ciudată cu o bacterie stranie, cu nume bizar (Bacillus thuringiensis). Unii zic că ar produce o toxină, dar la câte am înghiţit noi nu-i nici un pericol. Noi suntem imuni. Noi rezistăm. Cred că am putea mânca KCN cu pumnul, mai ales că se spune că ar semăna la aspect cu zahărul. N-avem noi bani de substanţa asta, dar am auzit că se organizează un transport masiv pe de-a moaca. De firma acronimă RMGC.

Prin satele astea s-a prăsit mai nou un fel de animal de pradă ciudat. Este noul vătaf, pe cale de a deveni marele salvator al agriculturii, noul boier, noul ….

Genealogia lui ne trimite însă la puşcăria pe care trebuia s-o înfunde de nenumărate ori. Înainte de ’89 a fost scăpat din lipsă de spaţiu locativ în celule, şi desigur din cauza umanismului socialist ce l-a ferit de putrefacţie. După ’89 animalul ăsta s-a dat cu noua putere de stânga-dreapta şi retur. Atâta s-a dat, că acum a pus mâna pe tot ce mişcă sau stă pe loc. Şi-a pus burtă, şi când se plimbă pe uliţele satului oamenii îşi ridică pălăria. Cu dispreţ.

Al dracului de ceas elveţian, că şi pe ăsta e scris într-un colţ “Made in China”. Măcar ăia cu ochii oblici fac un fel de ceasuri care merg.

Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane.

Ştiau unii cum vine cu cerinţele astea contemporane. Dai şi iei. Pe urmă te cari. De prins nu te prinde nici dracul. Dai diplome, iei bani şi scoţi tufe. Aşa a ajuns ţara plină de tufe. Nu mă refer la alea care au ajuns europarlamentare. Alea au acoperire. Mă refer la tufele astea care au rămas pe loc, pe trotuare. Un fel de bolniţe mobile. Cele care n-au loc pe trotuare au fost expediate pe centură.

Conform cerinţelor contemporane, în fiecare judeţ s-au înfiinţat câteva universităţi, cu filiale în fiecare sat şi cătun. Omul face gimnaziul la oraş, ca să prindă gustul domniei, şi facultatea la ţară, la aer curat. Stă la crâşmă, deschide televizorul, gustă din vodca cu miros de electrozi de sudură şi îşi ia în linişte cursurile. Mai amfiteatru ca cârciuma nici că se poate imagina. Noroc că nu avem cincizeci de judeţe, ca Statele. Păcat că avem numai patruzeci, ca Cristian David, fost Troacă, actualmente liberal împrăştiat pe unde apucă.

Ce să îmi mai răcesc gura cu problema învăţământului. Toată lumea şi-o răceşte, de la prezident până la învăţătorul din ultimul cătun. Ăla ce n-ar nici şcoală în care să-i bage pe copii, dar nici copii care să vrea să înveţe.

Şi aici ticăieşte un ceas elveţian. Îl auziţi? Ticăieşte, dar de mers nu merge.

Decât să vă luaţi un ceas elveţian, mai bine căutaţi să vă cumpăraţi un ceas sovietic. Acela s-ar putea să meargă. Aveam eu unul de pe vremuri de nu mai putea să moară. Sovietic get-beget. Odată mi-a căzut de la mănă, în timp ce fumam. Fumam la volan, cu mâna pe geam. Dacă n-o fi trecut vreun camion greu peste el, ceasul ăla cred că şi acum mai ticăieşte pe undeva prin praf.

Ca s-o spun pe aia dreaptă, povestea cu ceasurile astea ruseşti care mergeau prost e tot un fel de ceas elveţian. Unul care n-ar trebui să ticăiască, dar se încăpăţânează s-o facă.

La câte ceasuri elveţiene am văzut de când mă ştiu, mai că-mi vine să-mi iau un orologiu cu nisip.

Mă întreb dacă reciproca cu ceasul elveţian o fi adevărată?

Orice ceas care merge ar trebui să fie musai elveţian?

De la o vreme mi s-a acrit de ceasuri elveţiene, aşa că vă anunţ că nu mai cumpăr nici măcar un secundar.

Nici elveţian şi nici de alt fel.

În fiecare zi se găseşte câte un deştept care îmi oferă ca chilipir câte un ceas elveţian.

Lăsaţi-mă! Nu mai veau să ştiu cât e ceasul.

miercuri, 17 iunie 2009

De ce m-ar interesa?

ElZap

Vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă. Aşa vrea Maestrul. Maestrul vrea musai să ştim de ce a votat-o pe Elena Băsescu. Pe nimeni nu interesează decizia Maestrului, dar el ţine să ne-o comunice.

Ca un adevărat Kim II-sung autohton, el doreşte să ne lase nouă un fel de capodoperă legată în piele roşie, pentru a nu ne rătăci în zig-zag pe coridoarele întunecate ale subteranelor politicii româneşti.

Uite-aşa îmi pierd eu serile citind ce-a scris marele cronicar al epocii marinăreşti, ca să se împlinească zicerea poetului:

„Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.”

În prima lui epistolă către alegători ni se destăinuieşte ca un adolescent ce s-a îndrăgostit lulea.

„Mulţi îi reproşează stângăciile de exprimare sau de comportament. Mie tocmai aceste stângăcii îmi plac la Elena Băsescu. E încă sinceră, firească în tot ce face şi spune.”

Acum, chit că eu sunt ceva mai tânăr decât jurnalistul, cu greu îmi amintesc de vremurile alea în care idealizam orice matracucă, împodobind-o cu grămezi de calităţi, pe care în mod evident nu le avea. Noroc cu frazele de mai sus, că îmi mai amintesc de stângăciile alea, pe care mă grăbeam să le îndrept cât puteam de repede cu mai mult folos pentru mine decât pentru fiinţa ţintă, care se dorea musai ajutată. Cât despre sinceritate ce să mai vorbesc. De câte ori n-am regretat că am crezut în astfel de bazaconii.

Treaba e că Maestrul, vrea să ne explice de ce o preferă pe EBA, ca om politic, şi nu de ce s-a îndrăgostit el prima dată de colega lui de bancă. Păi, atunci despre alte calităţi trebuia să ne vorbească el, nu despre cai verzi pe pereţi şi despre amintiri din copilărie şi compuneri de scrisorele de amor. Cum despre astea nu-i rost de scos ceva de la partenera de dialog înregistrat din timp, dă şi Maestrul cu poveşti.

O altă inepţie pe care am găsit-o, scotocind primul din EBA-articolele Maestrului.

„Elena Băsescu a candidat ca independentă.”

Hai că au început să râdă şi curcile. Independentă zici? Şi cu Elena Udrea ce-i pe lângă tânăra speranţă a gramaticii româneşti? Dar cu Ridzi? Nu-i aşa că îţi vine să ridzi, Maestre?

După ce ne-ai ameţit cu tămâia de la acea întâlnire tele-regizată din gros-şorici, mai vrei să ne ameţeşti cu EBA-basme de doi lei. Poate vrei să te credem că ea dacă ar fi fot independentă-independentă, ar fi obţinut un 0,1%?

Şi ne mai fericeşti cu o constatare pe care o tragi de păr.

„Între noi fie vorba, dacă voia, putea să rămână pe lista PD-L. ”

Putea, sigur că putea. Tocmai aici e cheia care urmează să descuie lacătul viitoarelor alegeri prezidenţiale. Tăticul doreşte să le arate celor care ar mai dori să cârâie prin partidul peste care Boc domneşte ca un om de paie, că el poate să le arate pisica oricând. Asta n-a fost decât o repetiţie generală. Cei ce trebuiau să priceapă cum stau lucrurile au priceput deja. Toţi s-au convins că jupânul poate face şi desface cu o mână de intriganţi fricoşi şi linguşitori.

Mai la vale, ne spui că:

„A fost prin ţară în campanie, şi-a luat inima în dinţi şi a mers la emisiuni tv, s-a supus condiţiei de candidat care cerşeşte voturile. Asta denotă curaj, seriozitate şi, mai ales, ambiţie de a dovedi că nu e un copil de bani gata. ”

Ei da. Dacă mai exemplifici cu emisiunea tv a lui Victor şi a matale, e clar. Ia să vedem care sunt întrebările alea grele, care i s-au pus la aste emisiuni. Aud? Poate musca.

Mărturisesc că atunci când v-am urmărit emisiunea aia zig-zagă, mi-a trecut prin cap un cunoscut dialog.

„No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le. ”


N-a auzit ilustra, dar in mod sigur ilustrul a tras cu urechea.

Am putea continua cu a doua epistolă, care e chiar mai pitorească decât prima, dar mie teamă să nu se scuture textul.

De râs.

Treaba e că oamenii ar vrea să ştie altceva, şi despre acel altceva matale nu vrei să ne povesteşti.


luni, 15 iunie 2009

Preşedintele şi păpădia

ElZap

Ce-are a face păpădia blondulină pe care preşedintele vroieşte a o culege din curtea guvernului, asta nu prea pricep eu.

Şi nu mai pricep eu, de ce îşi bagă dânsul păpădia, salata şi pe Herodot, via Google, în curtea ministerului învăţământului, care nici măcar n-are sediul în Palat, dimpreună cu tot guvernul, şi mai este condus şi de o doamnă sobră, fără ţinută ecvestră.

Bag însă seama, că de la o vreme încoace, domnia sa a făcut cărare, tot bătând drumul până la Palatul Victoria, unde sare pârleazul în curtea prea neîngrădită a lui Boc cel mic de stat. Să-l fi apucat aşa dintr-o dată dragostea de turism de plăcere? S-ar putea, că necunoscute sunt căile domnului.

Cum, răspunsul la întrebările împrăştiate de mai sus este anevoie a fi găsit, las şi eu mai jos o melodie, ca o întrebare.

Aşadar, să-l lăsăm pe Fănică Luca să ne povestească cum e la cules de cucuruz.





Are n-are legătură melodia lui Fănică Luca, cu subiectul pe care urmează să-l dezbatem în cele ce urmează, eu vi-o las aici. Parcă mersul preşedintelui la guvern are legătură cu culesul păpădiei?

Să auzim însă ce cuvântă prezidentul şi să lăsăm prostiile de mai sus să băltească după bunul lor plac. Eu, chiar vă rog să nu le citiţi, mai ales dacă aţi făcut imprudenţa de a ajunge aici.

(minutul 20:20)

S-o luăm pe puncte.

1. Cam de multă vreme, şcoala a luat-o razna. Dijkstra spunea pe undeva, că singurul mod confirmat de a face şcoală, în adevăratul sens al cuvântului, este de a păstra o trainică legătură între activitatea Maestrului şi cea a ucenicului. Cam de multă vreme treaba asta a ajuns o utopie la care nu putem spera să ne întoarcem. Totuşi, rareori acest lucru se întâmplă. Se întâmplă mai degrabă ca un fericit accident, decât ca o regulă a şcolii.
Aceasta funcţionează, cam peste tot în lume, pe principiul industrial al liniei de montaj. Profesorul vine în clasă, îşi spune textul pregătit, în timp ce elevul înţelege sau nu, în funcţie de un mare număr de factori. Unii nu înţeleg pentru că au avut ghinionul să lipsească la cine ştie ce lecţie cu mulţi ani în urmă. Alţii nu pricep, pentru că se gândesc la cu totul altceva , decât le spune săracul profesor. Unii, puţini la număr, nu-i interesează ce trăncăneşte profesorul, pentru că ei ştiu de mult ceea ce vrea să le spună profesorul.
Totul seamănă, în acest proces de instrucţie, cu dansul unei perechi în care fiecare aude altă melodie.

2. Internetul în general, şi Google în particular, este doar suspect de a deveni un instrument util în educaţie. Nici vorbă de certitudine. Aceleaşi speranţe a avut omenirea când au apărut: cinematograful, televiziunea, magnetofonul, videocasetofonul, etc. Nici una din aceste speranţe nu s-a dovedit a fi justificată.

3. Abuzul de internet, şi abuzul de Google a dus la o adevărată pandemie. Poate că cei ce se entuziasmează în legătură cu rolul lui Google în formarea omului nou, ar trebui să se aplece asupra îngrijorării lumii de azi, în legătură cu plagiatul şi diversitatea formelor lui. Din clasele mici (gimnaziu să zicem) şi până la doctorate, lumea foloseşte cu încredere Google. Pentru a contracara această molimă ce a cuprins educaţia, au fost create adevărate sisteme specializate în a detecta plagiatul. Amintesc aici doar două astfel de sisteme: Turnitin şi iThenticate.

Cu toate astea, elevii şi studenţii mai ales apelează la internet pentru a-şi rezolva temele ce le-au fost asignate. Ce face domnul elev cu Google? Vine acasă, baga numele temei, dă search (aşa cum zice domnul preşedinte), şi termină cu print. Uneori nu e nevoie nici măcar să treci prin copy şi paste.

Nu credeţi? Daţi un search pe… Google … după referate. Găseşti tot ce vrei ca să … păcăleşti profesorul. Tu îl păcăleşti, el se face că nu vede, noi ne facem că învăţam.

Sunt mii de astfel de site-uri. Toate duc la păpădia domnului preşedinte, la salata dumnealui, ba chiar la Herodot. Aşa se naşte zacusca.

Părerea mea, este că dacă nu ştii despre ce vorbeşti, e bine să te abţii să dai sfaturi. Asta dacă nu cumva domnul preşedinte ar vrea să facă din şcaolă un fel de IMM Spoitingir.

Punct.

La ai Tăi ai venit

ElZap

La ai Tăi ai venit şi ai tăi nu te-au cunoscut.

Pe ai tăi i-ai înălţat până la Luceafăr, şi ai tăi s-au lepădat de tine.

M-am uitat după apostolii Tăi, pe care i-ai călăuzit, şi nu i-am găsit nicăieri.

Atunci am auzit cocoşul cântând pentru a treia oară şi mi-am amintit cuvintele Tale.

„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Pe Petru l-am auzit jurând că niciodată nu te va părăsi, şi acum îi văd pe toţi ai Tăi certându-se pe arginţii lepădaţi de Iscariot cel ce atârnă în ştreang.

„Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.”

Au trecut una sută douăzeci de ani de la moartea Ta, şi asupra mormântului tău se aştern noile Siberii. Nimeni, sau aproape nimeni nu-şi aminteşte de stingerea Ta, aşa cum nu şi-a amintit nici de venirea Ta în lume. Ba nu, atunci cred că şi-au amintit unii, doar atât cât să-şi ridice pana pentru a Te înjura.

„Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură; ”

Stau şi mă întreb: ce cuib de viespi ai zgândărit atât de rău, că până şi paşii tăi nu puteau fi suportaţi în timp ce tu erai încă în viaţă?

Ce îmbârligătură de vipere ai deranjat, de până şi creierul tău a fost lăsat spre a fi deliciului unei pisici?

Ce prieteni ai avut, de te-au trădat ca nişte tâlhari, lăsându-te pe mâna celui mai josnic călău, ba chiar dând o mână de ajutor acestora, atunci când era să fii prins.

Mai murdară sărutare, nici un Iudă nu putea să-ţi dea.

„În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii-aceştei ­ comedia-i bizară.

Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr ­
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.”


Ce am făcut noi în aceşti una sută douăzeci de ani?

Am clădit institute ce manelizează cultura, ce o schilodesc cu o neruşinare demnă doar de hoardele barbare.

Am pictat cai verzi pe pereţi mucegăiţi, alături de inscripţii demne de ultima latrină, a ultimei crâşme.









S-au împlinit una sută douăzeci de ani de când El a trecut în Eternitate. In ETERNITATE şi nu în nefiinţă.

În nefiinţă trecem noi, cei ce călcăm nevrednic pe urmele lui. Trecem în fiecare zi şi în fiecare secundă. Aud cum ceasul nefiinţei bate sinistru clipele ei în acest ornic.

„Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.”


Aud şi pricep vorbele lui, aruncate din înalturi ca un blestem.
Sau poate ca un dispreţ?


„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”


Tăcerea asta a voastră mă sperie mai mult decât nefiinţa.










duminică, 14 iunie 2009

sâmbătă, 13 iunie 2009

Noli turbare circulos meos

ElZap

Când vreau să scriu despre un om mare de tot, cum este de exemplu Maestrul, ţin să-mi încep textul neapărat cu o frază pe măsură. Aşadar aşa grăit-a Zarathustra. Mă rog, nu tocmai ăla, cum i-a zis Nietzsche, ci domnul din Găgeşti, care a umplut paginile manualelor de istorie împreună cu Andreea Esca, din motive care mie chiar îmi scapă.

Şi zice Maestrul aşa, referindu-se la un politician oarecare (cam pe la minutul 11:30):

“Acum, domnul XYZ dovedeşte că-i un politician de doi lei. În primul rând că scrie pe blog. Mie mi se par politicienii care scriu pe blog la nivel Sexy Brăileanca, adică mi se pare de un ridicol absolut, gogeamite politicianul să te apuci să scrii pe blog. Pe blog scriu fetele, ca să nu zic fătucile, care au frustrări, îşi publică poze cu pisici şi cu iubiţi şi eventual cei care n-au loc în presă, pentru că pe blog poţi să scrii pe gratis. Eu de exemplu nu am blog pentru că eu scriu contra-cost, că din asta trăiesc ca şi Caragiale.”

Să luăm textul Maestrului la analizat literă cu literă, fără a scăpa din vedere nici sedilele.

Maestre, al matale sunt. M-ai ghicit. Eu sunt Sexy Brăileanca, nu te mai chinui s-o cauţi pe unde nu umblă.

Problema e că nu sunt singur, că e plina lumea de Brăilence Sexy. Îl văd pe-aici şi pe Adrian Năstase, pe Ion Iliescu, ba chiar şi pe Victor Ciutacu şi Mircea Badea. Dacă şi ei sunt sexy, eu mă duc să mă călugăresc.

Acum, dacă un om scrie pe blog, pe pereţi, sau face însemnări pe meşter grindă, nu trebuie să ne închipuim că el este de doi lei, chiar dacă leul e ceva mai greu, după ce s-a transformat din ROL în RON. Nu avea însuşi marele Arhimede din Siracuza prostul obicei de a scrie pe nisip? Ce să-i facem omului, să-l omorâm a doua oară, chiar dacă ne interzice expres Marcus Claudius Marcellus? Păi dacă-l exterminăm a doua oară cum mai plutim noi cu burta-n sus în baie?

Până şi Iisus scria ceva pe pământ. Ştii ce scria El? Într-o interpretare liberă, am putea spune că el scria să ridice piatra doar cel fără păcat, adică cel ce nu s-a înfruptat din meseria de scris pe unde-apucă şi mai ales pe bani. Mai avem curajul să punem mâna pe piatră?

Zici matale că pe blog scriu fetele, mă rog, fie şi fătucile, care au frustrări. Aici ai nimerit-o. Tare multă dreptate ai. Toate tinerelele din ziua de azi şi-au făcut un HI5, de nu le poţi duce la şcoală nici cu arcanul. Ce de amantlâcuri nu se mai înfiripează pe-aici, încă din clasele primare. Toate au câte un ID, chiar înainte de a şti să lege silabele. E plină lumea de blogheriţe şi de blogheroi, de zici că numai de jurnalişti are ţara asta nevoie. De aia au prins buruienile curaj în porumb şi rămâne Joiana nemulsă. Lasă Maestre să scrie şi ele, că de când s-a închis APACA şi Suveica, au rămas fără obiect al muncii. Să vezi ce-o să mai dea năvală băieţii acum, că aud că se închide şi SIDEX.

Da’ să ştii Maestre că nu toate fătucile astea sunt vinovate. Unele doar îşi încearcă norocul, că de mers la horă nu se poate. Trec şi ele la un blog, dar numai după ce se întorc de la discotecă. Bine că nu cer bani, sau ca să fim cinstiţi, cer bani doar fraierilor pe care-i năimesc pe blog. Uneori e şi mai rău. O ştiu eu pe una care a dat bani, şi cu ei daţi a rămas. Eu zic că nu cer sume mari şi mai ales nu şantajează personalităţile politice sau de altfel.

Astea, care au un bloguleţ acolo, nu sunt în stare să aranjeze nici măcar alegerea într-un post de consilier comunal, că de alegerea pentru un europarlamentar se ocupă unii mai cu vad.

Zici matale că unii scriu pe blog că n-au loc în presă. Punct ochit, punct lovit. Lovit cam pe lângă. Unii şi unele au loc, pe câtă vreme unele n-au. Depinde cu cine împart dormitorul. Sau biblioteca. Sau talentul. Las’ să vezi când s-or lansa jurnalele de cartier, de stradă, sau de bloc. Să vezi atunci jurnaliste şi jurnalişti. Câte unul la fiecare colţ.

Cu scrisul pe gratis n-am prea înţeles. Să plătesc eu? Să mă plătească ei? Păi, dacă plătesc eu, mai bine mă apuc să scriu pe nisip, ca Arhimede, că nisipul mai e încă gratis. Dacă mă plătesc ei, întrebarea e: cine sunt ei? Să fie cititorii? Sigur că nu sunt ei, că în ziua de azi, toţi scriu, dar nimeni nu citeşte. Lumea se mulţumeşte să studieze în profunzime un tall-show. Aia mari , care dau ceva ca să-i năuceşti pe ăi mici sunt deja închiriaţi.

Zici matele cum că scrii contra-cost, că din aia trăieşti ca şi Caragiale. Aici am totuşi o mică obiecţie.

Matale poate că trăieşti ca Caragiale, dar nu scrii ca el. Mare diferenţă.

joi, 11 iunie 2009

Avortul unei speranţe

ElZap

Habar n-am cum se face, dar de la o vreme îmi trec prin cap tot felul de amintiri ciudate, asemenea unor nori încărcaţi de ploaie, ce vin de nicăieri şi pleacă spre aiurea.

Bunăoară, de câte ori îmi aşez capul pe pernă, în anticamera mea de vise năvălesc imagini de pe vremea primelor mele clase primare. Când ajung aici, primul lucru cu care mă întâlnesc este imaginea unui băieţel, ciudat în felul lui. Despre el aş vrea acum să scriu câteva rânduri, de teamă să nu uit s-o fac înainte de a fi prea târziu.

Îmi amintesc de el, ca şi cum eu aş fi vinovat pentru destinul lui, care s-a spulberat într-o lume cenuşie, la coliziunea unor întâmplări injuste supuse legilor absurde ale aleatoriului şi ale ireductibilei sălbăticii.

Copilul ăsta era cu doar câţiva ani mai mic ca mine şi niciodată nu purta uniformă. Nu făcea acest lucru din spirit de frondă, ci pur şi simplu pentru că părinţii lui nu îşi permiteau să-i cumpere una, oricât de ieftină ar fi fost ea. Părinţii lui? Un fel de a spune, pentru că tata nu era decât o amintire, iar mama cu greu reuşea să-şi ţină la şcoală băiatul şi încă vreo doi fraţi mai mici.

Purta mereu câte o haină ponosită, probabil oferită de vreun vecin, care era ori prea largă, ori prea strâmtă, însă veşnic purtătoare a unor petice asemenea unor stigmate. E drept că nici nu se prea simţea umilit de haina pe care o purta, mai ales că nu era singurul trimis la şcoală în astfel de straie.

Ardea însă în ochii acestui băieţel o lumină ce trăda o inteligenţă ieşită din comun, dublată de o uşoară ironie, un fel de armă de apărare împotriva agresivităţii celor de-o seamă cu el, dar mai ales ale celor ce îl întreceau în vârstă, şi mai ales în răutăţi.

Dacă însă te apropiai de el, îţi vorbea cu plăcere despre galaxii, sisteme solare, supernove şi câte şi mai câte. Odată m-a surprins plăcut, când mi-a spus cu precizie care este distanţa în ani lumină până la cea mai apropiată stea de Pământ. Mulţi copii din ziua de astăzi, fără haine peticite, mă îndoiesc că ar şti măcar numele acelei stele.

Bani de cărţi nu prea se găseau pentru el. Noroc cu gratuităţile din acele vremi, acordate pentru manualele obişnuite. Manualele cred că le citea în primele zile după ce le ducea acasă, luându-mă după timpul liber, de care nu ducea lipsă niciodată. Am o vagă bănuială că până şi caietele erau primite de la persoane ce doreau să-şi păstreze anonimatul.

De citit, citea mult. Aş spune imens de mult. Era la şcoala unde învăţa, o mică bibliotecă înghesuită într-o cămăruţă minusculă şi aproape întunecoasă, la care unul dintre profesori făcea pe bibliotecarul. De regulă, aveam ca profesori tineri absolvenţi de liceu, care reuşiseră fără loc la câte o facultate aiurea-n tramvai. Ştiam noi ce-i cu aceşti tineri absolvenţi, şi nici nu prea aveam noi speranţe să învăţăm prea multă carte de la ei. Manualele erau sfinte, şi adesea erau suficiente. Ei erau un fel de paznici ce ne linişteau când era pe-aici să ne încăierăm. În rest erau băieţi cumsecade, iar fetele erau de-a dreptul apetisante. Chiar dacă nu ne învăţau carte, reuşeau să ne stârnească o aplecare spre poezie.

Când se deschidea biblioteca, câţiva dintre noi ne buluceam la uşa cămăruţei întunecoase. Lucrul ăsta se întâmpla teoretic odată pe săptămână, deşi uneori nu vedeam bibliotecara deschizându-şi uşa cu lunile.

Îmi vine în minte imaginea acelui băieţel, şi nu găsesc cu ce să compar chipul lui aşteptând să-şi primească raţia de carte. Poate doar cu chipul acelor femei cuvioase care aşteaptă în faţa altarului să primească Sfânta Cuminecătură.

De-abia când îl vedeai cum ţinea cu grijă sub braţ acele cărţi, cum le atinge cu mâna, cum le mângâie cu privirea, reuşeai să înţelegi ce înseamnă O CARTE. Curentul electric se inventase mult prea târziu pe acele meleaguri, în ciuda propagandei venite din diverse direcţii şi interese, iar sigura lui şansă de a sorbi literele cărţilor, era să folosească cât mai mult lumina Soarelui. Nici bani de gaz, nu se găseau în casa lui, ca să nu mai vorbim de ars gazul de pomană.

Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că nu prea avea mult de lucru pe lângă gospodărie. Nu pentru că era un leneş peste măsură, ci pentru că… acea gospodărie era aproape lipsă, aşa că timp de citit rămânea berechet.

Durerea cea mare, una de-a dreptul sălbatică, a venit atunci când, terminând cele opt clase, copiii au început să se risipească pe la oraş, căutând fiecare o şcoală pe măsura dotării lor intelectuale şi pe măsura cunoştinţelor adunate în stupul gândirii.

Nu se inventaseră încă liceele private, şi nici facultăţile astea cu nume sonor şi fără conţinut, în care bagi bani şi scoţi diplome de-a valma cu analfabeţi.

El a mers… la o şcoală profesională, … sau de meserii, sperând să ajungă … cel mult un bun tâmplar.

Este drept că pe atunci, un copil sărac putea ajunge la o şcoală cât de cât, iar dacă nu pierdea vremea, putea chiar să o termine şi să meargă la o facultate.

Nici nu prea găseai pe-atunci multe locuri în care să-ţi pierzi vremea. Doar câte o cofetărie modestă cu câteva scaune, unul sau două cinematografe, în care îţi invitai câte o colegă şi te aşezai în ultimul rând, din motive lesne de înţeles. Şi de ea şi de tine.

Dacă însă erai sărac, de nici măcar bani de uniformă nu găseai, viitorul tău apărea sumbru, iar cântecele pionereşti nu reuşeau să şteargă lacrimile copiilor. Şcoala de meserii era a ta. Cel mult. Mai era şi meseria de tractorist, care îţi asigura totuşi accesul la bani într-un timp rezonabil. Şi amortizarea era acceptabilă.

Pe copilul acela nu l-am mai întâlnit de-atunci. S-a pierdut în lumea asta care pentru unii a fost tare nedreaptă. De-atunci mă întreb întruna, cine şi ce s-a pierdut, când zarurile sorţii au aruncat un om pe scări, ca să-şi frângă în mod sigur toate speranţele.Să fi fost oare doar acel om care a pierdut? Eu cred că nu. Cred că lumea în care trăim este mai săracă acum cu un intelectual. Poate ar fi ajuns un bun profesor, poate un inginer, poate un scriitor. Poate că un loc într-un amfiteatru nu ar fi fost ocupat de o loază, ajunsă acolo doar pentru a completa o cifră de şcolarizare.

De câte ori se vorbeşte de tineri, de speranţe, de drepturi, de ebe, de ritze, de boci, de becali, de vangheli, şi de alte animale sălbatice sau domestice, mă gândesc la acel tânăr ce o fi ajuns … doar tâmplar.

De atunci blestem neîntrerupt societatea care şi-a lepădat ca o curvă ordinară speranţele, dar şi-a adunat din rigolă avortonii şi i-a adus în amfiteatre.

Nu există o dictatură mai primejdioasă, decât dictatura imposturii.

miercuri, 10 iunie 2009

Cu EBA-n baltă

Cu EBA-n baltă

Mulţi sunt din aceia care din când în când dau cu bâta-n baltă, însă puţini sunt cei ce o fac cu atâta măiestrie.

Nici prin cap nu-mi trece acum să asociez bâta, un instrument de altfel onorabil dacă e folosit cum trebuie, cu un nume propriu pe undeva acronimat. Nici la maeştri nu vreau să fac aluzie, chiar dacă unii ar avea tot dreptul să se gândească la ei.

Mă gândesc în primul rând la papa, omul care a ajuns la o aşa de mare încredere în forţele lui, încât îşi închipuie că nimeni nu-i poate sta în calea dorinţelor ce izvorăsc din pieptu-i de aramă.

Cu fetica asta a lui, însă a întrecut orice imaginaţie şi orice limite. Să mă explic, pentru a risipi bănuiala că aş încerca cu dinadinsul să sap la rădăcina stejarului pleşuv de la Cotroceni.

E adevărat că orice părinte îşi iubeşte copilul, chiar de-ar fi de mii de ori mai nepriceput decât alţi copii. Când însă întreci măsura, nu faci altceva decât să scoţi în evidenţă, lipsurile acestuia, expunându-l fără rost ridicolului involuntar al celor din jur. Situaţia e oarecum asemănătore cu a-l împinge pe scenă să cânte pe un copil total afon, când ştii că acolo concurează nişte tineri, care au ceva talent, chiar dacă nu geme geniul în ei.

Îmi amintesc de un învăţător, care deşi avea doi copii la şcoala unde el era dascăl şi director, nu a ridicat un singur deget pentru a-i înălţa pe cei doi deasupra altor mucoşi de seama lor. Copiii aceia chiar aveau mult talent, iar unul dintre ei este un cunoscut cântăreţ de muzică folk. Cu ei m-am jucat în ţărână ca şi cu oricare alţi copii, şi nimeni n-a încercat să-i laude, iar când au crescut ceva mai mari, nici un profesor nu le-a dat o notă mai mare decât o meritau. Nici măcar cu o zecime de punct.

Trebuie să fii iresponsabil, împingându-ţi odrasla, să facă lucruri pe care în mod evident nu le poate face, ba mai mult ieşind în public, şi încercând să-i dregi penibile greşeli gramaticale.

Toţi supuşii văd că regele e gol puşcă, şi râd dimpreună cu dregătorii lui. Dregătorii râd, că aşa-i place împăratului, iar supuşii râd de împărat şi de dregători.




Trist este că… papa le-a umilit şi pe câteva cucoane simandicoase, care oricâtă îndoială aş avea eu asupra inteligenţei lor, nu pot crede că ele n-au văzut nimic din puţinătatea priceperii în ale vorbirii a fetei lui celei mici.

Ce nu înţeleg eu, este că un Mare Maestru de Curte, s-a înhămat iute la edecul şefului, făcându-se de tot râsul, înălţând un fel de ode, cu care se grăbea s-o înveşmânteze pe bănuita prinţesă, mai ales că el trecea drept mare cunoscător în ale croitului.

Asta este. Acum de câte ori se întâlneşte Marele Maestru cu ciracii lui, cei din urmă se prefac că se uită în altă parte.

Merită preţul, Maestre?

Păpuşoi pentru un minister

ElZap

Cam de câte ministere ar fi nevoie, pentru a conduce o ţară? Credeţi că e o întrebare simplă? Aiurea. Complicata? Depinde.

Până la urma, care ar fi răspunsul corect la această întrebare, că nici de lăsat problema asta în coadă de peşte nu se poate? Acum, nici nu vă închipuiţi că găsim răspunsul la această întrebare consultând cine ştie ce tratate de specialitate.

Atunci, eu zic că ar trebui să dăm cu banul, aşa cum procedează oamenii cei mari. Dăm cu banul, sau dăm cu zarul. Ca la barbut. În fond, oricum ai căuta răspunsul, oricâte ministere am hotărî că sunt de trebuinţă, ţara asta e condusă tot la fel ca într-un joc de barbut.


Decât să dăm cu banul, cu zarul, sau cu barda, mai bine punem întrebări. O întrebare, ff utilă, ce ar lămuri lucrurile, ar fi ceva de genul: cam câţi amici avem noi de mulţumit? De ce nu amice? Poa’ să fie şi de alea. Dacă sunt, e bine să avem ministere pentru toată lumea.

Până la urmă, o mână pe alta spală. Aşa se face că rămânem plini de jeg, dar mulţumiţi de isprăvile noastre, şi mulţumiţi că toată lumea apropiată e mulţumită. Cu atâtea mulţumiri îngrămădite într-o frază mai că m-aş putea lăuda cu succesuri.


Hai, să trecem la o altă întrebare? Cam ce ar trebui să ştie un ministru, ca să conducă un minister? Cam… aproape nimic. Constatăm că nu trebuie să ştie nici măcar să vorbească corect. Când eram la şcoala generală, că aşa se numea pe-atunci gimnaziul, dacă nu ştiai că pluralul n-ar plural, sau prural, după noile reguli instituite de academia din ghereta Ministerului Tineretului şi Sportului.


Dar câţi bani se învârt prin ministerul pe care îl conduce, ar trebui să ştie un ministru? Oarecum. Ştie? Ba. Nu ştie nici măcar pe unde se învârt banii ăia care se învârt.


Acum, să vedem ce ar trebui să facă un ministru? Nu prea multe. Câteva lucruri trebuie totuşi să facă, că doar nu e plătit ca să stea de momâie în vârful ministerului.

În primul rând, ar trebui să ştie să semneze. Nişte carnete, de pildă. Pentru cine se cere, de exemplu. Să semneze n-ar fi prea greu, dar carnetele astea trebuie înmânate. Personal? Sigur că da. Penibil? Da, şi penibil. Penibilă? Se înţelege că e şi aşa. Nu înmânarea, lucrul e de la sine înţeles.

Ca ministru sau ministră, mai trebuie să ştie să pupe.
De câte ori este nevoie.
Mai ales în public.

Voi unde credeaţi?

Era să uit de păpuşoi.
De ăsta de ce-o fi nevoie?
Chiar nu v-aţi prins?

Aşa ca să stea alesul, ca ministrul în păpuşoi.

Madam Sitacuises

ElZap

Porumbelul şi-a luat zborul, aş zice eu, dacă n-aş fi convins că avem de-a face cu un întreg stol de porumbei. Apăi, dac-ar fi să ne luăm după o vorbă veche de tot, aş îndrăzni să spun că, dacă tăceai filozoafă rămâneai.

I-auzi valea cum mai sună:




Aşa-i că sună frumos, madam? Sigur că sună. Sună, că pe vremea aia nu-ţi dădea nimeni drumul în lume dacă nu ştiai o ţâră de carte. Acum ţi se dă. Să vezi şi să nu crezi. Dar mai bine să auzi. Aici:


Zici matale mai sus, că: “Faptul că Antonescu Crin nu ştie un prural … nu este o nenorocire”. Eu te cred, dar vorba e că matale nu le ai cu pluralul în general. Matale le ai cu pruralul.

Păi cum aşa, madamo? Tocmai matale? Nu te-ai băgat instructoare la fata ceea ce răspunde la numele Brusseleta? Aşa vrei s-o înveţi pe ea arta vorbitului? Atunci nu-i de mirare că ea astupă toate gropile, călcând voiniceşte în ele. De unde să înveţe sireaca fată cum e bine şi cum nu este?

Îmi zicea cineva la o e-şuetă, cum că eşti o damă bine, şi eu nu contrazic pe nimeni. Să-ţi trăiască admiratorii şi să fii matale fericită! Damă bine şi atât?

Doar cu atât se poate ajunge ministresă? Atunci de ce ne mai mirăm de Suzana? Suzana Gâdea, că la ea fac trimitere, nu la Mihai Omonim. Ea zicea, că nu ştie a vorbi limbi străine, şi eu o credeam. Matale nu le ai cu limba natală, şi m-ai convins.

Zic şi eu amu ca Vasile Alecsandri, că tot au fost Rusaliile:

"Pluralo, eşti belă, eşti chiar florelinte,
Ş-a tale beleţe mă scoate din minte!
Eşti belă! şi chipu-ţi treptat se belesce,
Şi anima-mi, belo, amând vestezesce! "

Prin primăvară, să tot fi fost prin martie, mă antepronunţam asupra bietului Zăroni. Cam pe-aici.


Mă calambuream eu acolo, vorbind în stilul contelui Kahlenberg, precum că ar fi cam mulţi eurozăroni pe la noi. Atunci era doar o bănuială.

Acum e o certitudine.

UPDATE:

Îmi cer scuze pentru că m-am referit ireverenţios la Suzana Gâdea.
Un domn bine informat (Borde)mi-a atras atenţia că am exagerat.
Fac minima trimitere la o referinţa mai documentată.


luni, 8 iunie 2009

Tata-mpunge şi eu trag

ElZap

Mama-mpunge şi eu trag,
Ce mai cămăşuţă-mi fac!

Cam aşa sună zicătoarea aia românească. Suna, că de data asta a trebuit adaptată realităţilor din teren. Că:

S-a sculat mai an,
Bădiţa Traian.

S-a sculat din visul lui, în care a văzut-o pe prinţesă răpită de viforul gloriei şi dusă taman la Bruxelles, şi a zis să se facă el luntre şi punte să dea visului aripi, mai ales că prinţesa plângea într-una, că ea nu mai are orizonturi pe-aici prin România, că se sufocă, că vrea să meargă cu barca pe canalul ăla, de care a auzit că e cum e.

S-a sculat, a încălecat pe-o şa, pe mai mulţi bidivii şi pe câteva iepe focoase, dar şi pe nişte gloabe bătrâne şi burtoase, cărora le-a dat pinteni.

A împuns tata ce-a împuns, luând-se după zisa cu sula-n coaste şi herghelia s-a pornit la drum. Pe drumuri de munte desfundate, călcând pe urmele lui Calistrat, că de autostrăzi ce să mai vorbim.

La alea nu s-au pus decât bordurile. În o sută de ani Bechtel le dă gata. Şi pe noi. Pe noi ne dă mai repede, că n-avem rezistenţă. Bechtel le dă, noi dăm, el ia. Conjugare perfectă. Nu se ştie cine plăteşte.

Când am văzut aseară bucuria staff-ului de campanie al domnişoarei, mi-am adus aminte de Ceauşescu şi brusc m-au podidit lacrimile. De ce? Păi, luându-ne după câţi pupincurişti s-au mobilizat pentru o fătucă, mă gândesc că Ceauşescu trebuia să stea toată ziua cu pliciul să alunge muştele ce nimereau mereu în …. Aşa. Parcă şi pe ăştia îi vad peste un an, lăudând-se că ei au dizidat.

Rar mi-a fost dat să văd atâta perfidă bucurie ca la aflarea veştii numirii prinţesei, că de alegere nici că poate fi vorba.

Acum nu ne mai rămâne decât să dăm fuga la Păstorel, să vedem ce-a mai scrie Maestrul. Zice el aşa:

Caligula imperator
Şi-a făcut calul senator.

Restul îl puteţi pune de la voi, că eu am o senzaţie de vomă.

duminică, 7 iunie 2009

Cu oaia la Bruxelles

ElZap

De ce să-l dispreţuim pe cel ce stă la coada vacii? Unii dintre ei sunt oameni de bun simţ, doar pentru că nu se bagă acolo unde nu le fierbe oala. Mare lucru e să nu te bagi acolo unde nu te pricepi. Mare. Să ne îngrozim, imaginându-ne că un şofer de autobuz, ar da buzna în blocul operator şi ar pretinde că el, şi numai el, are dreptul să mânuiască bisturiul? Nici pe cel ce stă la coada oii n-ar trebui să-l dispreţuim. Fix din aceleaşi motive.

Ce te faci dacă unii, nepricepându-se la nimic, se bagă? Se bagă ca nesimţiţii. Îşi vâră râtul mai ceva decât porcul în troaca cu lături. De ce se bagă? Se bagă doar pentru că politica noastră e o troacă. O troacă de la un capăt la altul al ţării.

Mai periculoşi decât cei care, nepricepuţi fiind se bagă, sunt cei care înţelegând cum stau lucrurile îi împing de fund pe primii. Îi împing pentru că nădragii celor dintâi miros a brânză, miros a caş, miros a pastramă. Mirosul ăsta e singura doctrină care-i mobilizează, la fel cum i-a mobilizat timp de douăzeci de ani. Am putea spune că politica acestei ţări este politica oii, a oilor care sunt tunse în fiecare zi, sunt belite de câte ori vor muşchii celor puternici, a oilor care sunt vândute lupilor chiar de cei ce le păstoresc.

Au fost şi unii, care stând la coada oii, au fost demni de toată lauda. Unul a fost badea Cârţan. Dar de ce să-l umilim pe badea Cârţan? Ăla măcar a pus mâna pe carte. A pus zdravăn. Ba, după cum spun unii, a umblat peste munţi cu cărţile în desagă să le ducă şi altora. Altora? Nu, erau tot de-ai lui. Erau cei de peste munţi. Câte nu s-ar putea vorbi despre acest cioban. Tot ce s-ar putea vorbi ar fi numai de bine.

Nu vă grăbiţi să faceţi presupuneri. Nu vă grăbiţi să presupuneţi că m-aş gândi la Vadim şi Becali. Şi la ei m-aş putea gândi, mai ales că s-ar putea întâmpla ca oaia să sară la gâtul lupului. Să-l lăsăm pe Vadim cu păstorul ui.

Ce să vorbesc însă de o doamnă cu ştaif, care-mi spune la un colţ de cotitură că l-a votat pe László Tőkés, ea zicând că nu e unguroaică? Ne întâlnim noi doi cu un ungur get-beget, care-i spune-n faţă: nu votez eu cu ei şi votezi tu?

Ce să mai spunem de independenta aia cu număr de maşină, de poponeţul căreia a împins un partid întreg. Uninominala asta numai uninominală nu este. Şi tac’su tot la poponeţul tinerei căpriţe a împins. Căpriţa asta ajunge departe. Până şi celebrul Poponetz, coleg de studii prin Bamboo al candidatei, tot la poponeţul domnişoarei a împins. Şi nişte doamne, împinse şi ele de poponeţ de unii şi de alţii, tot la poponeţul duduii au transpirat. Transpiraţia lor se amestecă cu alte alea. Ba şi transpiraţia jurnaliştilor, tot pe-acolo se prelinge. A unora, că ne bate Dumnezeu dacă facem generalizări.

Alţi jurnalişti împing în alte părţi.

Euro replica unui misogin

ElZap

Aşadar, o Euro Bucureşteancă se întâmplă să fie plantată absolut din întâmplare în drumul Euro Taifunului.

Pare-mi-se că euro duduia asta a răsărit, aşa tam-nesam sau tam-tam, că pe căldura asta sunt ameţit de-a binelea, dintr-o sămânţă de euro scandal, adusă de ultima furtună întâmplată în Bucureştiul nostru iubit, sau aşa cum tot orbul vede cu ochii lui, în micul nostru Paris.

Ce-i zice euro asta euro ăluia? Îi zice că îşi face campanie electorala pe unde nu-i voie. Că pe el nu-l cheamă Euro Adriean, ca să-şi pună poalele nădragilor în cap, urlând ca din gură de Euro Traian: “tolvai! ne fură adversarul. Săriţi şi daţi-ne o mănă de vot.”

Euro Taifunul nu e nici el un vânticel care să-i mângâie cosiţele Euro Bucureştencei gureşe. Îi zice tandru, ca de la euro unu, la euro una: “Ia mai tacă-ţi fleanca!” Ce-i drept a uitat să adauge acel , cu care ar fi trebuit să se încheie o frază cu un profund conţinut poetic.

În rest totul decurge pe aici, aşa cum a decurs şi altădată.

Bunăoară, o altă sensibilitate feminină, care s-a născut Schwefelberg şi a scris Porumbacu, îşi exprimă profundele simţiri în versuri albe spre gri:

“O, Europa, te simt în mine,
Te simt adânc în mine,
Te simt în sufletul meu,
Te simt toată în mine.”


Ce să-i faci sensibilei poetese? Ea scria ce simţea. Şi simţea aşa cum relata. Artă cu largă deschidere europeană. E drept că pe atunci Europa era privită de la Est spre vest, sau poate de la roşu spre negru cum ar fi vrut poate să ne sugereze Stendhal.

Ce credeţi că-i răspunde nesimţitul misogin? Îi răspunde aşa:

“O, superbă Veronica,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ti clară
Din Gazeta Literară
Demonstrează elocvent
Că în chestia matale
- Cu adâncimi fenomenale -
Intră-ntregul continent”

Numele nesimţitului pot să-l divulg aici. Dar lasă. Mai bine vă spun că tot n-a scăpat de puşcărie, sau era cât p-aci s-o înfunde.

Păcat că sensibila poetesă a rămas în mintea noastră cu Europa-n sufletul ei. Dacă rămânea cu astea:

„Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
îmi e căuşul palmei tale.”

intram noi în Europa şi nu Europa în noi.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Vot cu anasâna

ElZap

Motto:

Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
(Mihai Eminescu - Satira III)

La un post de televiziune un domn important, publicist de felul lui, mai nou jurnalist, fată în direct o idee turbată. Mai multe cucoane încearcă să-l ajute, pregătindu-se să-i facă un fel de cezariană, doar pentru a scoate din el un fel de căcărează.

Zice domnul acela că românul ar trebui să fie silit să meargă la vot, să-şi bage votul în urnă ca primarul.

Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că eu sunt pentru contra. O mai mare nesimţire ca votatul cu anasâna rar mi-a fost dat să văd. Un fel de a-i lua pe cetăţeni din ograda lor şi de a-i duce până în faţa urnei cu arcanul.

Lăsând gluma la o parte, eu aş fi de acord să fiu silit să merg la vot, numai dacă ar fi îndeplinite un număr de condiţii, din nefericire toate utopice pe-aici pe la noi.

S-o luăm pe puncte.

1. Cum poţi să mă obligi pe mine ca să merg să te votez pe matale domnule politician, ba chiar să-mi tragi o amendă zdravănă, când tu, plătit fiind ca să votezi pe-acolo pe unde te-am trimis eu, nu catadicseşti să treci decât din an în paşte pe la locul matale de muncă? În rest, îţi aranjezi afacerile pe unde şi-a dus mutul iapa.

2. Dar matale jurnalistule, umflat de deontologie de ajungi să-ţi schimbi gulerul de la cămaşă lunar, cum îndrăzneşti să-mi ceri să merg la vot, cam cum merg vitele la abator? Ai făcut matale ceva să mă informezi corect în legătură cu candidaţii? Ba. Cel mai adesea te-ai străduit să mă năuceşti cu manipuleala ta idioată. De cele mai multe ori, până şi curcile râd de laudele pe care le vomiţi în legătură cu invitaţii în tot felul de talk-showuri înregistrate sau în direct. Ai făcut din nişte dezbateri necesare şi utile, un fel de ciumaciadă politică, cu adversari ce-şi încalecă discursurile, îşi bagă unul altuia degetele în ochi, se întrerup apucându-se de mânecă, ridică glasul până ce totul devine o oribilă grohăitură.

3. Zice jurnalistul că ar trebui să merg la vot, că ar trebui să-mi exprim atitudinea, că… blabla. Pe cine să votez eu? Pe ăia care-i votez acum, ştiindu-i că fac parte din partidul A, şi mâine îi găsesc în partidul B, pentru ca în finalul mandatului să ajungă în partidul Z. Asta dacă nu devine independent, din cauză că au epuizat partidele.

4. Să merg la vot, ştiind de la început că votul se cumpără, se negociază, mai ceva decât varza murată în piaţă? Aţi admirat la televizor, cum ciracii voştri bat satele cu pungile de daruri, cu telefoane cadou, cu bani peşin, pentru a fi oferite oastei de strânsură ce dă asalt secţiilor de votare, căţăraţi pe garduri, făcând naveta între urnă şi crâşmă. Ce aţi făcut când le-aţi văzut pe toate aste? Nimic. Absolut nimic. V-aţi râs între voi şi aţi râs de cei ce v-au votat.

5. Să merg la vot, pentru a o vota pe aia care se anunţă independentă, ştiind din capul locului ca nu este, ba mai mult, anunţând cu neruşinare că îşi va pierde independenţa cu o uşurinţă mai mare decât şi-ar pierde una de-aia virginitatea, în mod stahanovist, de mii de ori per plan cincinal? În tot acest timp, voi deontologii vă faceţi că plouă şi pândiţi răsplata ca acela-n păpuşoi.

6. Să mă siliţi pe mine să vă dau votul, când de douăzeci de ani am admirat cum problemele mele rămân în atenţia voastră doar atât cât ţine campania electorală, că promisiunile pe care le-aţi făcut nu valorează nici cât o picătură de apă de ploaie? După ce se despoaie urnele, grija voastră nu este decât de a vă împărţi între voi ciolanul după un algoritm mai riguros decât cel implementat în computerul la care îmi redactez năduful.

Voi nu ştiaţi că se apropie alegerile, măcar că sunt de ochii lumii? Vi s-a rupt în paişpe.

Ei, da.

Luaţi-vă îndărăt şepcuţele, pixurile şi brichetele cu care aţi încercat să mă înmuiaţi, că o să ajungeţi să vă daţi foc cu propriile aprinzători.

vineri, 5 iunie 2009

Manipulantul

ElZap

Cât de mare este un urs?

Păi... să-l măsurăm.
Îi măsurăm coada?
Merge.
Să tot aibă zece centimetri.

Cineva povestea prin târg că ursul e o namilă.
Aiurea. Ursul nu este decât un animăluţ pe care l-ai putea băga şi în buzunar.
Comparat însă cu un ţânţar, cum e?
E uriaş. E imens.
Comparat cu un iepure, cum e?
E ceva mai mic, dar aproape că-l ajunge. Depinde de iepure. Iepurele poate fi mic sau mare, de casă sau sălbatic, dar ursul e doar urs.

Cazul ursului trebuie musai adus în atenţia opiniei publice.

Să-l judece.
Ce-a mâncat ursul de a ajuns să măsoare peste zece centimetri?
De unde a făcut ursul rost de mâncare, mai ales că ursul este bugetar?
Ca să nu mai vorbim că ursul aproape că l-a ajuns din urmă pe iepure, care însă are o afacere serioasă, cu multă bătaie de cap. Iepuraşul nu e bugetar ca ursul. El dă de lucru la atâţia angajaţi. Plăteşte impozit, conform cotei unice, adică tot atâta cât elefantul, ba chiar mai mult, că se zice că elefantul plăteşte doar impozit forfetar.
Cică nu-l pot dibui cei de la fisc, şi până acum o ţinea dintr-o evaziune fiscală în alta. Se ascundea după o frunză de plop.

Şi uite-aşa ajungem să vorbim de ...urs.
Ursul care e aproape cât un iepure, dacă îi comparaţi în cozi.
Cam asta este schema, Manipulantului. O schemă simplă. Obţii ce vrei, cu condiţia să compari ce trebuie.

Dacă vrei să spui cât de înalt e un brad, spune-mi ce lungime au ţepii lui.

Dar să trecem la exemple, că fără exemple, orice teorie e doar apă de ploaie.

1.
De nea Tănase aţi auzit? Aţi văzut ce vilă şi-a tras pe strada ... Pambuccian? Lasă, nu-mi spuneţi că ştiţi deja câte camere are vila lui. Nu la ouă se numără vilele. Mai bine măsuraţi-l la uşi şi la ferestre, că aşa se măsoară ilicitul.

O ţin unii ca Gaia Maţu, că să-l măsurăm la conturi, că nu se poate ca Tănase să fie aşa sărac, că până şi florăreasa Zambilica din colţ are o vilă mai mare ca nea Tănase, că... au văzut ei la Interlopu’ câte căsoaie şi-a tras, că nea Tănase nu are nici măcar un Maybach în care să-şi bage ranga, că... .

Ăia habar n-au cum trebuie să-l măsori pe unul, mai ales dacă vrei să-l scapi. Ce dacă râde lumea de mass-media? Las’ să râdă. Ce ştie ea cum se manipulează?
Când o începe să râdă de prostia lui nea Tănase, atunci s-ar zice că mass-media şi-a atins scopul. Să râdă, că nici măcar n-a ştiut să se căpătuiască, deşi a fost ce-a fost atâţia ani.

2.
Dar de imobilul din strada aia ... vă mai amintiţi?
Ăla imobil? Nici tencuiala nu stă ca lumea pe el. Nu face nici măcar cât nava Independenţa. Plus că aia s-a scufundat.
S-a scufundat după ce s-a lovit de un grec.
Grecul a scăpat, dar Independenţa ba.

Mai bine se scufundau toate. Aşa aveam măcar o şansă dintr-un milion să le recuperăm. Le scoteam una câte una din adâncuri. Aşa, aţi văzut ce-au păţit? Şi-au luat zborul şi s-au dus în ţările calde. De-acolo nu se mai întorc.

Am primit indicaţii de la mass-media pe surse să nu mai vorbesc prostii, că nu trebuie să aduc vorba de... că eu trebuie să mă refer strict la mărunţişuri, că astea sunt importante pentru opinia publică.

3.
Să trecem atunci să vorbim de alte mărunţişuri de-astea.
De hemoragia lui Păturică de exemplu? Cică s-a tăiat la un deget când a fost reţinut pentru douăzeci şi patru de ore.
Eu aş fi vrut să vorbim de hemoragia aia neagră. Aia cu hidrocarburile.
De asta însă nu-i voie să vorbim? Aşadar nu mai vorbim de cum au luat-o zăcămintele de petrol la vale, de nu le-a văzut nimeni?
Nici de gaze?
Nici de ele.
Gata. Tăcem mâlc. Nu vorbim nici de ele.

4.
Dar de Insula Şerpilor vorbim?
Despre asta avem voie să vorbim doar până la un moment dat.
Cam până când? Vorbim doar despre potlogăriile comuniştilor?
Vorbim.
Aşadar… au fost odată ca niciodată nişte comunişti, cunoscuţi pentru minciunile cu care ne ameţeau, şi au ţinut-o aşa în coadă de şarpe cu insula asta… şi nici n-au avut niciodată un cuvânt de spus în legătură ea. Dacă spuneau le băgau ăia baioneta-n gură.

A venit însă regimul democratic al lui Ţapu’ Vodă şi ăla a fost ferm. Le-a spus-o scurt şi răspicat: luaţi-o şi a voastră să fie în vecii vecilor. Ei, aşa cum e normal, au adăugat doar un prelung: Aaaaamiiiin.
Şi Amin a fost.

A fost cât a fost, că pe urmă s-au gândit unii că le-ar fi bună şi lor, aşa că ne-am luptat, am luat-o şi ... am dat-o ...ălora.
Nouă tot nu ne făcea decât rău.

Tot de pe surse sunt informat că, iar am luat-o razna, că ultima parte trebuie să o scot. Aia în care nu e vorba de comunism.

Bine. O scot. O scot însă numai după ce se citeşte. Poate dă Domnul să o copieze cine trebuie.

Din manualul de manipulare, am copiat pentru dumneavoastră o regulă de aur.

Dacă vrei să-l scapi pe unul, ai grijă să-i prezinţi în public doar zgaibele. De furunculele alea ce puroiază nu trebuie să ştie lumea. Nici de cangrenă. Nici de lepră.

Despre lacrimi...


... No comment!



Balada corbilor
(George Topîrceanu
)

Posomorâţi, cu gheara lungă,
Cu pliscuri negre de oţel,
Ne-am înfruptat cât să ne-ajungă
Din prânzul marelui Măcel.
Cu patrioţii la paradă,
Amestecaţi printre eroi,
De-a valma coborâm în stradă, —
Dar nu ne ducem la război!

Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorşi spre bolta cruntă
Cei logodiţi cu veşnicia
Sub ploaia rece şi măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcând mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!

Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — şi sătui,
În cuiburi calde şi ferite
Ne-mperechem şi scoatem pui
Ce s-or hrăni ca şi părinţii
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioşi ai suferinţii,
Noi nu ne ducem la război!
Alteţă, zvonul creşte iarăşi,
Adună-ţi ceata de eroi...
Cu moartea suntem buni tovarăşi,
Dar nu ne ducem la război!


Ştiţi de ce am pus titlul pe care l-am pus la această postare? Pentru că subiectul acesta nu e bine să-l comentăm. Aşa că … vă rog….!

joi, 4 iunie 2009

Contraste

Gemenii
(Fragment)
Mihai Eminescu

Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimelor rele viclenii le dau preţ.
Sămânţa roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,
Atunci învie-într-înşii pornirea duşmănoasă,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,
Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,
Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,
Din patimi a mulţimii fă scară la mărire
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deşertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va...
Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,
Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,
Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.


Dacă

Rudyard Kipling

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te-apasă, cu vorbe care dor;
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor;

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau de-nţelept;

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e unic ţel;
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel;

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită;
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită;

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale,
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta;

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă, peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i,
Afară de voinţa ce le impune: spor!

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit
Sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii lovit;
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare;

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipite de veşnicii, mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi mai presus de toate, un OM, copilul meu!


Anti-dacă

de Kostas Varnalis

De poţi să faci pe prostul când altul te repede -
făcând-o pe deşteptul - şi c-un cuvânt nu-l cerţi;
de nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede;
de-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;

de nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti
şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept;
de-ţi place în iubire cu ură să izbeşti
şi totuşi iţi pui mască de sfânt şi de-nţelept;

de te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul
şi numai interesul îl sui la rang de ţel;
de părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel;

de rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite
drept adevăr, să-nşele mulţimea oarba şi
când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
tu, dându-le la dracu, poţi altele scorni;

de poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie
şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
de nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
dar tu să fii plătitul găseşti că-i drept şi demn;

de poţi să-ţi storci şi gândul şi inima şi nervii,
îmbătrânite-n rele, să facă rele noi
şi sub nehotărâre plecându-te ca servii,
când toţi strigă:" 'nainte!" doar tu să strigi:" 'napoi!"

dacă, stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic
şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ,
te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic;

dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău
şi-n umbra lui te-linişti ca-n umbra unui pom,
al tău va fi Pământul cu tot prisosul său;
vei fi-ntre domni, întâiul, dar niciodată OM !

Miceliu

ElZap



Motto:

Mult -- îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele ciupearcă !

(Dan Barbilian)

Fascinantă lumea asta a ciupercilor. Fascinantă, necunoscută şi plină de capcane, mai ales pentru cei care le cunosc rostul prea puţin, dintre carele cel dintâi sunt eu.

Şi-atunci de ce? De ce m-aş apropia de acest univers fascinant, plin de geometrie euclidiană sau de alte feluri de geometrii, în care linii paralele se încâlcesc ca într-un ghem, sau refuză să existe, pentru că aşa au vrut unii? De ce m-aş apropia de lumea lor, mai ales că le cunosc aşa de puţin secretele? Poate doar pentru că există, la fel cum exista Everestul pentru Mallory, ăsta ar fi răspunsul cel mai comod şi poate chiar cinstit.

Există însă o lume nevăzută, mult mai importantă decât cea pe care o vedem. Poate că lumea acestor fiinţe umede şi plăpânde, uneori colorate ca nişte paparude ce-şi descântă a ploaie, alteori chele, nici măcar n-ar exista de n-ar fi împletitura aceea ciudată de filamente ce fac şi desfac tot spectacolul lor ameţitor.

Miceliul. Da, miceliul este cel ce se ascunde acolo unde ochiul nostru nu poate, sau nu are voie să pătrundă, din înalte raţiuni.

Filamentele acestea se caută pentru a se iubi, sau cel mai adesea pentru a se ucide, pentru a rearanja cărămizile unei chimii stupide, sau pentru a pulveriza o lume de care nu mai este nevoie.

Miceliul este cel ce-şi aruncă sinapsele pentru a comunica subteran mesaje pe care noi nu le pricepem. Mesajele acestea nevăzute şi neauzite, guvernează însă lumea cea văzută.

Prin coridoarele lui subţiri, umede şi puturoase sunt trimise curvele lumii ciuperceşti direct în paturile puternicilor acestui univers, şi tot prin aceste coridoare se întorc îndărăt cu cecuri semnate şi parafate, cu hotărâri, decizii şi câte alte hârtii şi hârtiuţe ce valorează mult mai mult decât munca de o viaţă a mii de oameni. Noi însă nu vedem decât banala pălărie, înfiptă aiurea într-un picior fără cap.

Aici se întâlnesc de-a valma , departe de ochii dinadins infectaţi cu albeaţă ai celor de deasupra, toţi infractorii lumii ciuperceşti cu cei pe care noi îi credem puşi pentru a recolta sarea. Nu numai că îi vedem puşi, dar îi vedem chiar plătiţi. Plătiţi gras. Că de la înălţimea piciorului cu pălărie trasă pe ochi, nu vedem nici o ştiucă sărată, e altă treabă. Miceliul de la subsol a decis ca ştiuca să fie executată prin înecare.

Şi tot în acest laborator subteran stăpânit de atotputernicul Miceliu, se scriu scenarii peste scenarii, toate bune pentru a năuci minţile oamenilor. Cele mai fetide resturi vegetale sunt împachetate frumos, pentru a fi vândute pe post de mari revelaţii în materie de politică. Analfabetismul absolut este retuşat cu grijă, iar Micul Edecar, transpiră şi gâfâie, trăgând din greu de odgoanele coşuleţului în care se odihneşte sugarul politicii româneşti. Merită. Cică e o bună afacere.

De aceea de câte ori văd câte o firavă ciupercuţă, mă întreb întâi dacă n-ar fi indicat să-i scutur puţin pălăriuţa aia ce imită capul. Dacă e cumva otrăvită?

miercuri, 3 iunie 2009

Boieri, suspendatu-m-a cucoana

ElZap

Mă pune necuratul să-mi dau şi eu cu presupusa despre o bănuită tărăşenie petrecută pe la posturile de televiziune, de când cu lupta eurozăronilor ăştia bezmetici şi aproape analfabeţi pentru a-şi face pârtie spre Brussels.

De-atunci numai belele am avut. Aşa-i dacă te legi de cine nu trebuie, când nu trebuie şi mai ale fără să te documentezi ce armată are în spate cel de care te legi.

Întâi mă bag pe blogul Tartorelui, adică taman în bârlogul ursului, sau dacă vreţi boieri dumneavoastră în gura lupului. De felul meu, nefiind din zodia salciei, şi needucat în copilărie să-mi încep discursul cu: “Săru’ mâna Coane. Nici nu ştii ce m-a bucurat să buchisesc la textul matale. Bla. Bla”, o iau pe arătură. Tartorele însă tot tartore e. Uns cu toate felurile de smoală. Aşa că trece la atac. Doar m-o face să cad în fund de frică.

La început zice că mă banează. Bun şi-aşa. Dar de ce să mă banezi, Coane, că doar n-am dat cu parul? Eu doar am zis că nu-mi place ce-ai făcut, că emisiunea matale a fost o porcărie, că interlocutoarea matale a fost pregătită de cel ce marcă banul, că pe prompter se pot citi şi întrebările pe care i le-ai dat duduii ca temă pentru acasă, că răspunsurile şi le citeşte fără punct, fără virgulă şi mai ales fără a-şi opri respiraţia.

Conu’ Tartorele, jurnalist fin, deşi cam arţăgos din fire, rămâne doar cu ameninţarea. Nu mă banează, ci doar îmi explică care ar fi procedura tehnică prin care ar putea să-mi pulverizeze într-o clipită opinia mea total nevinovată. Zice că pot să contez pe el, că va proceda discreţionar, că... Până la urmă cădem la pace. El rămâne cu ameninţarea, de care mie îmi pasă taman cum e scris cu litere mari în titlul articolului, iar eu rămân cu opinia mea, care şi în ziua de azi stă agăţată ca o tinichea de coada blogului dumnealui.

Ce te faci dacă te bagi însă pe blogul unei cucoane? Întrebare cu adevărat hamletiană.

“A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,”

A fi cum? A fi publicat.
A nu fi cum? A nu fi publicat desigur.

Ei tocmai aici e buba. De când cu năzbâtiile lui Lotfali Zadeh, toate s-au întors cu fundu-n sus. Nici logica nu mai e ca pe vremea străbunicului. Până şi terţium non datur e doar o poveste de adormit copiii. Acum e datur, că dacă cucoana vrea, nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti nu-ţi dă pace. Ea te suspendă, scriindu-ţi lângă postarea ta nevinovată un mesaj fuzzynal ce sună cam aşa: comentariul tău aşteaptă să fie aprobat.

Normal că aşteaptă, că doar n-am moştenit de la moşi-strămoşi dreptul de a umbla pe bloguri ca Vodă prin lobodă. Treaba e cât aşteaptă. Zic eu că e treabă complicată, că până ce merge după ştampilă, că până face cucoana baie, sau ce-o face, că nu-i treaba mea, că pânăăăăăă .... .

Treaba e că prea se lungeşte aşteptarea, aşa că zic să vin acasă, unde pot să-mi fac de cap, ca pe blogul meu. Stau acum şi mă întreb: de ce trebuie să stea comentariul de trei rânduri, agăţat ca şuncile la afumat pe blogul ei. Vorba Tartorelui:

ce comentariul meu în blogul ei?

Ce, blogul ei este afumătoare de comentarii?

Acum să nu mă întrebaţi şi ce nume are cucoana, că n-am chef să vă spun. Atât vă zic, că e o persoană însemnată ... nu spui ţine. Şi vă mai zic, că la întrarea ei pe blog, eşti primit cu invitaţia tradiţională: “Poftiţi, blogu-vă! Şi cârcotiţi.” Cred că mai multe amănunte nu trebuie să vă dau ca să găsiţi drumul spre blogul cu pricina. Vorba ăluia:

În al Criticii domeniu
Orice Eu se crede geniu,
Dacă-i secondat de proşti...
Alte semnalmente?
Niente !
Trebuie să-l recunoşti.

Disperat că n-am pătruns pe blogul împricinat, dau şi eu aici cu urarea cunoscută:

Cârcotir-aş şi n-am cui!
Cărcotir-aş murgului.


sau dacă vreţi:

Cârcotim-aş şi n-am cui!
Cărcotim-aş murgului.


Mai departe o ştiţi boieri dumneavoastră, cum vine. E ceva cu bate şaua.

luni, 1 iunie 2009

Înainte cu tupeu

ElZap




Haaaai ai ai
Dă-i înainte cu tupeu
Haaaai ai ai
Şi-ai sa vezi ca nu e greu

Vrei succesuri cât mai multe? Cheia este tupeul. Nu te uita la cei ce râd de tine. O să vină o vreme când şi tu o să râzi de ei. Tupeul este totul. Nimic fără tupeu.

Tupeul este zeul suprem.
Tupeul îţi deschide uşi închise.
Tupeul îţi deschide drumul spre glorie.

Tupeul este flamura sub care toţi nesimţiţii, proşti sau deştepţi, fraieri şi şmecheri de şmecheri, se înrolează într-un fel de armată de zdrenţăroşi. Sub ea luptă de-a valma, politicieni, jurnalişti, opinişti, propagandişti şi cam toţi iştii care vor să apuce o bucată cât de mică din ce-a mai rămas de luat din ţara asta.

Deontologii îşi lasă abandonată deontologia şi îşi caută în traista lor croită din pânza jegoasă ce a traversat epocile trusa cu argumente, şperaclul cu care vor umbla la naivitatea din capul alegătorilor. Cu această oaste pestriţă, înrolaţi sub flamura tupeului fără limite şi al nesimţirii extreme se pregătesc de asaltul final.

Tineri jurnalişti, sau unii mai bătrâiori şi aplecaţi de spate şi de caracter, împing de fundul politicienilor, doar-doar or reuşi să-i facă să treacă linia de sosire.

Chelneri de ocazie şi de doi bani răstoarnă grămezi de mititei, tone de bere pe gâtul potenţialilor băgători de buletine de vot în urnele minciunii.

La gura pretendenţilor la un loc în faţă spumegă promisiuni, scrise de scenarişti care cunosc bine slăbiciunile omului de rând. Legalizarea drogurilor uşoare, grele şi foarte grele, libertatea la lustruitul trotuarului, dreptul feministelor să tragă câte un toc de bătaie preventivă soţilor misogini, precum şi legalizarea unei cafteli zilnice aplicate consoartelor de către soţii încornoraţi, toate sunt trecute ca într-un pomelnic fără sfârşit în discursul lor neghiob.

Te pune necuratul să-l tragi de mânecă pe un nesimţit, amintindu-i că ce spune azi se bate cap în cap cu ce a spus ieri? Îi atragi atenţia că legănând preţ de o oră şi preţ de ceva ce nimeni nu ştie, dar toată lumea bănuieşte, reeditează vremurile lui Zăroni, deschizând larg calea pentru Eurozăroni? Nesimţitul îşi aminteşte de armura TUPEU şi te acuză de “instigare la dictatură”. Dacă eşti o băbuţă slabă de înger, te prăbuşeşti de pe picioare, amintindu-ţi de claxonul dubelor cu gratii şi de xilofonul duios al cătuşelor de pe vremea tătucului Stalin.

Dacă îl înfrunţi, amintindu-i că “Dictatura se naşte doar atunci când netezim drumul spre putere pentru cei ce nu merită să o deţină, nu ştiu să o folosească şi mai ales nu doresc să asculte părerea nimănui”, el îţi întoarce spatele, cu acelaşi TUPEU. Lasă că are el ac de cojocul tău.

Te interpelează un altul, amintindu-ţi că “publicul avea tot dreptul să afle cât de incompetentă este aceasta candidată”? TUPEUL zvâcneşte din nesimţit, şi îi dă în cap celui de mai sus, amintindu-i că este „ilustrarea perfectă a speciei isterice” (o caracterizare ce se potriveşte ca nuca-n perete, semn că nici să înjure nu mai poate), că el face emisiuni „pentru oameni raţionali”. Ce contează că toţi cei ce îl trag de mânecă par perfect raţionali, pe câtă vreme cei ce îl laudă par nişte pupincurişti cărora le stă foamea-n gât? Ţine UPEUL? Sigur că da.

Te înjură lumea că ai prea mult tupeu? Nu-i nimic. TUPEUL e armura universală.