Urmaşii lui Bicilis

ElZap

Habar nu am dacă aşa au stat lucrurile au ba. Mă iau şi eu după ce spune unul pe nume Lucius Claudius Cassius Dio. Că adică unul pe nume Bicilis ar fi dezvălui romanilor locul unde este ascuns tezaurul dacilor. Poate că nu este chiar aşa, devreme ce unii spun că istoria nu e altceva decât o minciună acceptată. Sau tolerată.

În fine, nici romanii n-au venit pe aceste meleaguri ca să  le dea de pomană localnicilor. Să le ia da. Toată lumea vinde democraţia pe aur, petrol, pâine şi ce este de apucat.

Călinescu a băgat de seamă că:

Invazia romană, căci invazie a fost, oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era iberic.

Sigur că Bicilis a murit, dar dubla spirală ADN nu. Viermele ăla dublu îmbârligat continuă să nască urmaşi. Dumnezeu să-i ierte. Dacă va putea.

 

Roşia Montana

ElZap

Circulă tot felul de reclame legate de aurul acesta care este blestemul nostru. Eu nu am nimc a spune. M-a impresionat o poză.

De aici: http://an1954.wordpress.com/

Asta:




Aşadar de dragul unui câştig, ce nici ăla n-o să fie al nostru, scufundăm sub mizerie şi otravă bisiericuţa asta în care s-au mărturisit, s-au cuminecat, s-au botezat şi s-au legat atâtea generaţii.

Nu pot să trec mai departe fără să-mi amintesc versurile lui Coşbuc.

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceți lan, noi, boi în jug.
Și-n urma lacomului plug
Ies oase și-i păcat!


Vorbind apoi, a zis Mîntuitorul:
-„Căzu din boabe-o parte pe cărări,
Şi paseri au venit de sus cu zborul,
Şi-obraznice-au mâncat şi-au dus în zări
Atâta grîu! Şi-amin, amin zic vouă.
Că-n minte am slujbaşii-acestei ţări.

Pentru cei curioşi putem urmări cum se ridică voalul de pe această minciună greţoasă.



Aşadar pentru asta a fost nevoie de o revoluţie în România.

Pentru banii lor ar trebui să tac eu şi cu mine toţi cei ce au ceva de spus. Pentru banii lor nişte dihori se tot iţesc la televizor ca să ne bage degetele în ochi.

Ca să spunem ce doresc ei. Sau măcar să tăcem.

Parcă nemernicii de dinainte erau ceva mai cumsecade, dacă putem să-i aliniem şi pe nemernici pe o scară morală.

Crăciunul

ElZap


"Și până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.
Și când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe mic pe Domnul."


Era o vreme când Moş Crăciun nici nu exista.

Oficial, căci el fusese înlocuit cu un bătrân tovarăş adus din răsărit pe nume Moş Gerilă. Doar moşul ăsta era de rit acceptat. Niciodată nu am aflat cine l-a adus şi de ce l-a adus. De ce nu era bun, Moşul ăsta al nostru cu care au copilărit părinţii, bunici şi străbunicii noştri?

Ce-mi amintesc eu de pe-atunci e că un popor conservator ca al notru, mereu îl ţinea afară pe Moş Gerilă, în timp ce Moş Crăciun avea intrarea liberă în căsuţele alea mici care mi se păreau palate. Intra pe uşă, dar mai ales pe geam, unde nu uita să lase ceva bunătăţi. Aşa mi se păreau atunci jucăriile alea de pluş, sau maşinuţele aduse de Moş.

Şi câte lucruri nu schimba Moşul în viaţa asta simplă de atunci!

Cu o lună şi ceva, doar înainte de Crăciun, copiii cuminţi aveau voie să întârzie până noaptea în sat. Umblau să înveţe colinde, ca să nu schelălăie ca tembelii pe la porţile bieţilor creştini. Pe atunci nu fusese inventată încă maşina de bani marca Becali.

În seara de 24 spre 25 o luau de-a lungul satului cu colindul disciplinaţi şi sobri ca nişte oameni maturi. Cei drept şi oamenii bătrâni făceau tot acelaşi lucru. Până pe la 80 de ani. Colindul se termina pe la cinci dimineaţa. Uneori chiar mai târziu.

Nostalgie? Sigur că da. A plecat şi Moş Crăciun. De astă dată pentru multă vreme. Sper că nu pentru totdeauna. A plecat gonit de tot felul de moşi escroci.

Ăştia vin cu altfel de daruri. Unele cu care umplu buzunarele şarlatanilor. Nimic din farmecul vechiului Crăciun. Aş da orice să-l pot primi pe cel care era. Chiar dacă lucra sub acoperire, el exista de-adevăratelea.

Ăsta e un moş de marketing. E rudă cu Hallowe'en, cu Valentine's Day, cu alţi măscărici aciuaţi de pe alte meleaguri.

Abia acum sărmanul nostru Moş Crăciun stă ca un străin la uşa noastră şi nu pricepe cu ce a greşit.

Ultima zi

ElZap

Ultima, căci de mâine se va aşterne în faţa noastră neantul.

Nici nu am băgat de seamă când a trecut această minusculă eternitate. O eternitate care ar fi putut să fie, dar care a refuzat să se nască.

Nimeni nu crede în această bazaconie, deşi eu mă încăpăţânez să cred.

Cred, în ciuda faptului că mă îndoiesc adesea de cele mai evidente lucruri. Cred într-un mod cu totul aparte, la fel cum cred că niciodată unu cu unu nu face doi, din simplul motiv că nu există un unu care să fie identic cu celălalt unu. Poate şi de aceea mereu se adună.

Cred la fel cum sunt sigur că Dumnezeu există, chiar dacă mă îndoiesc de poveştile de adormit copiii şi vigilenţa maturilor. Cineva spunea că dacă va fi vizitată faţa invizibilă a Lunii şi se va găsi acolo o uzină funcţionând, va fi sigur că Cineva a trecut pe acolo. O banală păpădie este însă cu mult mai complicată şi ne complică stupida noastră logică.

Nu pot să cred că va veni cu o bubuitură teribilă, cam cum se rezolvă în mod inteligent toate problemele în filmele poliţiste.

De fapt sfârşitul acesta a bătut la uşa noastră cu mult timp în urmă.

A venit de când am început să lăsăm caişii să-şi piardă florile, crezând în superbe flori artificiale.

A venit din ziua în care nu am mai crezut că putem fi copii, sau măcar liceeni. În fond, izgonirea din Eden s-a produs atunci când am hotărât că trebuie să fim maturi.

Am venit din sera în care nu am putut să credem că gutuile pot fi şi fosforescente şi că avem dreptul să ne luăm după ele.

A venit din seara în care ne-am făcut bagajul pentru o lungă călătorie. Atunci am crezut că zgomotul motoarelor unui avion ar putea impresiona mai mult decât zumzetul banal al stupului de albine.

A venit din clipa în care am confundat fericirea cu performanţa şi bucuria cu succesul.

Cred că va veni, pentru că sunt convins că ni-l dorim cu ardoare.

Antinominalul

ElZap

Şeful a tot ţinut-o cu uninominalul lui păgubos.

Avem şi fructele amare ale uninominalului. Cine plăteşte oalele sparte? Prinde orbu scoate-i ochii. Parlamentul musteşte de uninominali. Dacă n-o să ne placă nici măcar n-avem pe cine să penalizăm.

Până la urmă poporul a făcut un fel de alegere uninominală. Măcar în sensul strict al cuvântului. Acum vin analiştii. Ei caută vinovaţi prin toate cotloanele, deşi e clar pentru cine a votat lumea.

Să fim serioşi, dar lumea nu a votat pentru ci contra. Un vot antinominal.

Nominal de la "Nomina Odiosa". Acum lumea aşteaptă la cotitură şi nici nu cred că va fi păcălită cu una cu două.

Cine mai îndrăzneşte?

ElZap

Chiar aşa, cine? Păi, cum ar îndrăzni? Să strănute de exemplu. Nici în bancuri n-ar trebui. Ca în cel de mai jos, de pildă.

"Sedinta de partid, prezidata de tovarasul Stalin.
Cineva stranuta.
Tov. Stalin: - Tovarasi , cine a stranutat? Nici un raspuns.
Tov. Stalin: - Tovarasi, imi pare nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet intrebarea: Cine a stranutat? Va avertizez ca, in cazul neprimirii raspunsului, voi impusca primul rand.
Nici un raspuns.
Tovarasul Stalin impusca primul rand.
Tov. Stalin: - Tovarasi, imi pare nespus, nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea: Cine a stranutat? Urmeaza, fireste, in cazul neprimirii raspunsului, sa impusc si al doilea rand.
Nici un raspuns.
Tovarasul Stalin impusca al doilea rand.
Tov. Stalin: - Tovarasi, nici nu va pot spune cat de rau imi pare, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea: Cine a stranutat? Inutil sa va spun ce urmeaza, in cazul neprimirii raspunsului.
In unul din randurile din spate, se ridica, cu chiu cu vai, un activist, galben-verzui-violet la fata, din cauza emotiei. Articuleaza cu greu:
- Tovarase Stalin, eu am stranutat!
Tov. Stalin: - Noroc, tovarase! Tovarasi, sa ne continuam sedinta."

Din nou aud întrebarea asta rostită cu un ton ameninţător.

Întorc capul şi-l caut pe Tovarăşul Stalin. Oare din ce cotlon mă priveşte, că m-a apucat o criză de strănut?

Oare a cui este vocea asta care-mi cere imperios ca în numele democraţiei nimeni, absolut nimeni n-are voie să strănute!

Cel puţin până la primăvară. Dar până atunci mai avem de trecut peste o eră.

Era glaciară.

S.R.L. Angrosistul

ElZap

Angrosistul ia ca un apucat. Cu cât mai ieftin cu atât mai bine. Şi cu atât mai mult. Ia pentru că i se dă, pornind de la principiul că nu-i prost cel ce ia ci cel ce dă.

Dacă poate ia chiar gratis, sau oferind la schimb minciunele. Ia la grămadă şi vinde pe bucăţi. Dacă a cumpărat destul ca să poată revinde. Dacă nu ţine doar pentru el.

De astă dată a cumpărat voturi. Atât de multe că nu mai ştie ce să facă cu ele. A fost o recoltă bogată de data asta. Puterea de atunci a lăsat în brazdă zeci de tone de gunoi. Gunoiul ăsta a îngrăşat pământul din care au crescut lanurile bogate de voturi. Acum angrosistul e la piaţă şi-şi vinde marfa. Marfa crescută din naivitatea mulţimii. O vinde cui cumpără, chiar şi celor ce-l dădeau până mai ieri cu capul de pereţi.

Parcă Vespasin spunea că banii n-au miros. Aşa a venit pe lume vespasiana. O budă publică în care îşi fac nevoile toţi bărbaţii atinşi de nevoi urgente.

O chestie ce seamănă al dracului de mult cu cabina aia în care mi-am ştampilat şi eu un buletin de vot.

Circ alb

ElZap

Aşadar a nins din nou. Pe vremuri ninsoarea era un prilej de bucurie pentru copii. Prilej de taclale nesfârşite la gura sobei între bărbaţii care-şi însoţeau femeile la clacă.

Acum e prilej de circ. Toată lumea se repede în nămeţi cu pieptul gol şi cu capul aşijderea. Altfel cum s-ar explica faptul că se înfig în omăt cu orice altceva decât cu freze pentru deszăpezire şi cu alte chestii potrivite.

Îi aud pe unii cum ne dau că ne dau sfaturi de genul: "să punem mâna cu toţii". Să punem, dar să punem ordonat, fiecare la locul lui. Una e să-ţi cureţi trotuarul din faţa casei sau curtea proprietate personală şi alta e să te repezi pe autostradă cu lopată, hârleţ şi greblă.

Cu toţii, cu toţii, dar în frunte ar trebui să meargă cei ce au păpat banii noştri, că altfel ne repezim de două ori noi şi niciodată ei.

Îndemnurile astea staliniste îmi aduc aminte de vremurile de prin anii 50, când învăţătoarea ne pedepsea pe toţi pentru că un handicapat nu putea să silabisească două cuvinte. Nu putea, dar nici nu încerca să-şi obosească mintea.

Escroaca

ElZap

Mi s-a întâmplat cu ceva ani în urmă. Mi s-a întâmplat şi mie cum i se poate întâmpla oricărui om care s-a născut cu un handicap. Cu handicapul de a fi excesiv de naiv.

Naivitatea e o boală de care nu te vindeci, fie că faci, fie că nu faci şcoală. Naivitatea e o boală ce nu poate fi confundată totdeauna cu prostia. Prostia presupune că nu pricepi ce se întâmplă în jurul tău, pe când naivitatea presupune că te încăpăţânezi să crezi în cei din jurul tău, chiar dacă unii nu merită încredere nici cât o ceapă degerată.

Am avut încredere într-o individă pe care nici măcar nu o cunoşteam. Am avut încredere să-i dau pe mână o sumă de bani a cărei mărime nu cotează. Nu credeam o iotă din ce îmi îndruga, dar am vrut să-mi demonstrez pentru a mia oară că nu toţi indivizii sunt în mod necesari şi oameni. După câteva secunde am văzut-o cum aleargă din ce în ce mai tare, cu capul sucit în spate ca să se asigure că a prins destulă distanţă. O priveam cu dipreţ şi milă. Câştiga o sumă neglijabilă, dar pierdea statutul de om. Alerga de acest statut.

Mi se părea că văd în femeia aceea o imagine stilizată a celei mai urâte meserii pe care omenirea a inventat-o: politica.

De atunci nu mai cred în nimeni şi în nimic. Nu cred, dar continui să fiu naiv.

Spuneam cu câteva ore înainte de a se încheia votul acela surd ce mi-a căzut în cârcă, că nu cred în vot. Nu credeam, printre altele, pentru că mi se părea că unii îmi cer să le dau votul pentru ca ei să alerge cu capul întors în spate pentru a-l negocia. Cu oricine. Poate inclusiv cu cei împotriva cărora am votat. Inclusiv cu cei ce erau excluşi sub jurământ de la orice negociere.

Iată de ce zic că pot fi naiv, fără să mi se tocească neîncrederea în unii oameni.

Cât despre vot, văd că oriunde ai pune ştampila aia murdară, el ajunge acolo unde trebuie. Partidul unic e o certitudine de nezdruncinat. Un partid care seamănă tot mai mult cu un monstru cu mai multe capete. Tu pui ştampila pe unul din ele, iar el ajunge în burdihanul lui veşnic nesătul.

Al dracului şi democratura asta.

Scurtări

ElZap

De câteva ore tot scurtez. Scurtez tot ce-mi cade în mână. Scurtez, tocesc cu responsabilitatea omului care e conştient că trebuie să lupte prin mijloacele pe care le are la îndemână împotriva terorismului.

Azi dimineaţă am rămas fără lame de ras, aşa că am plecat să-mi cumpăr un aparat de ăla de unică folosinţă. Am scos din buzunar metrul şi bomfaierul. Am măsurat şi am tăiat. Ce dacă nu avea drăcia aia 22 de centimetri. Vânzătoare se ruga în genunchi să nu tai, că aia e dimensiunea potrivită. Ce ştie o vânzătoare despre arme de distrugere în masă?! Aşa că am tăiat fără milă. Tuta aia vroia să mă bage în gura lui Powel. Culmea e că o chema şi Monica. Cum să ai încredere în astfel de nume?

Am tăiat şurubelniţele care mi-au ieşit în cale, cleştii de taiat trandafiri, am bontit toate acele şi sulele care puteau fi folosite la prefectură şi procuratură.

De acum pot spune că în ceea ce mă priveşte nimeni nu mă poate bănui că aş putea atenta la linişte şi integritatea cuiva. De mâine convoc o conferinţă de dezarmare generală. Ca cea de la Geneva, despre cae ştiu când a început dar nu ştiu când se va termina. Să scot înafara legii toate armele albe.

Procurorii se vor putea ocupa în linişte de oamenii care ie la referendum când au ei chef. Ce treabă au ei cu jaful economiei naţionale. Chestia cu subminarea economiei naţionale am rezolvat-o deja de Crăciun. Prin '89.

Dacă o să am timp o să mă ocup şi de alte chestii mai puţin importante, cum ar fi un Congres Mondial pentru interzicerea declaraţiilor ridicole. Măcar de alea de care râd curcile salvate de văduvie prin graţierea soţilor de Ziua Recunoştinţei.

Pomana porcului

ElZap

Pomana asta nu este una dată sărmanului animal, aşa cum întidem unui sărman cerşetor o bucată de pâine, ci un fel de festin în care posesorii vietăţii patrupede cu rât şi şunci îşi astâmpără burdihanul. Porcul nu are în pomana asta decât un rol pasiv.

Cu totul alta e pomana uninominalului, care a împins în fruntea ţării prin tot felul de şmecherii greţoase, o şleahtă de neaveniţi. La votul de mai ieri pentru ăştia am mers eu, cum cred că tot pentru ei şi-au mişcat oasele toţi oamenii vrednici sau leneşi ai acestei ţări. Nu ca să-i bage, ci ca să-i scoată din parlament.

Era de bănuit că iarba rea nu piere, că în ţara asta numai oamenii cinstiţi pot rămâne fără o bucată de pâine, că niciodată un corb nu scoate ochii altui corb, etc. etc. Aşa că ne-am trezit cu o droaie de milogi, rămaşi muţi pentru o oară doar, că fac o gălăgie de nedescris, ca şi cum axa lumii s-ar învârti în jurul lor, ca şi cum ei nu pot moţăi decât în Casa Poporului, ca şi cum  marile coţcării nu ar avea voie să se deruleze decât după ce au fost ştampilate de augusta lor prezenţă în fruntea ţării.

Vai de ţara care orice ar alege ea, primeşte ceea ce vreau şmecherii ei, nesimţiţii ei, tupeiştii ei! După isprava asta, în care prin legi strâmbe din vreme gândite, ca o hoţie cu premeditare, prin care am întrecut chiar şi Statele Unite ale Americii, buricul buricului democraţiei în număr de parlamentari, singurul lucru care ne mai rămâne de vomitat ar fi să înjurăm fosta putere de dinainte de '90 pentru matrapazlâcurile din acele vremuri.

Pomana porcului, aşadar. Unii vor intra în Casa aia ca să ne facă legi la fel de strâmbe precum strâmbă le-a fost ascensiunea lor. Legile pe care le vor da, vor semăna leit cu legea pregătită din vreme (şi din umbră) pe spinarea căreia s-au cocoţat ca să ajungă sus.

Dar ce să mai vorbesc eu de pomana porcului? Oare nu tot prin pomană ne bucurăm de un preşedinte ajuns sus sprijinit de judecători care privesc la fel de chiorâş ca şi el? Nu prin pomana înaltelor porţi suntem obligaţi să-l suportăm? Nu este el produsul indiferenţei unora dintre noi, cărora vara le este prea cald şi iarna le este prea frig ca să se urnească până la cabina de vot, când fac de trei ori pe zi drumul până la cârciumă în linie dreaptă şi îndărăt în zig-zag?

Cum e turcu-i si pistolul!

Războiul cu umbrele

ElZap

Hiroo Onoda a luptat aproape 30 de ani într-un război care se terminase demult. Deşi Japonia şi-a încheiat afacerile militare prin 1945, el mai continua să se lupte chiar şi după anii 70. Sper că nu mai luptă şi azi. Numai patriotismul unui japonez poate explica o aşa încăpăţânare demnă de altfel de toată lauda.

Dacă pe Hiroo Onoda l-aş putea înţelege, mi-e imposbil să-i înţeleg pe unii lideri contemporani, care se încăpăţânează să lupte în una sau alta din taberele care se presupune că se ţineau de gât cu mult timp în urmă.

Să nu fi înţeles ei că taberele au făcut pace cu mulţi ani în urmă? Să nu fi priceput ei că războiul ăla nici n-a fost al nostru? Poate nici al lor. Poate a fost doar o operetă proastă. Sau poate e vorba de o imbecilitate nobilă pe care o întâlnim doar la acei câini credincioşi care-şi urmează stăpânii la groapă şi mor încet pe mormântul lor.

Altfel, cum aş putea să-l înţeleg eu pe conducătorul nostru, rămas tot mai singur în turnul lui de fildeş, depănându-şi singur basme pentru copii ca să poată adormi liniştit visând că este un mare erou ce se bate cu nişte mori de vânt? Că stă în genunchi cu faţa spre un occident încă n-ar fi aşa de rău. Ar putea sta totuşi în picioare. Rău e că priveşte cu spaimă spre restul lumii, pe care o vede în mintea lui pleşuvă populată cu zmei fioroşi, cu care doar el este cel chemat a se lupta.

Să nu fi auzit că Făt Frumos nu mai are nimic de împărţit cu Zmeul Zmeilor şi că ei lucrează la fundamentul noii lumi? Doar el este singurul care nu a priceput că fiecare din ei este un individ normal, că oricare din cei doi, trei sau câţi or fi sunt atât zmei cât şi feţi frumoşi? Animale comune într-o lume în care el ar trebui să ducă ţara spre supravieţuire?

Eu cred că el are nevoie de o poveste care-i asigură lui supravieţuirea. Numeni nu are nevoie de el.

Vot

ElZap

Se pare că în seara asta cuvântul acesta va cădea surd ca un sac de nisip aruncat din elicopter.

Nu mă surprinde, devreme ce astăzi au mers la vot şi aceia ce au fost ignoraţi de toţi infamii la referendumul din vară. Ce să-i faci. Orice bicisnicie are un sfârşit. Vine o vreme când trebuie să te trezeşti din orice beţie. Chiar şi din cele mai teribile.


Pe net circulă un citat care este atribuit lui Mark Twain. Se pare că nu este al lui. Chiar dacă nu este, eu mi-l însuşesc.

O simplă coincidenţă de opinii peste veacuri.

Sincer să fiu nu cred nici eu în vot, deşi am plecat la vot ca orice om cuminte.

Nu cred, pentru că mă bântuie bănuiala că la masa verde votul meu ar putea fi tranzacţionat precum certificatele alea de proprietate.

Nu cred, pentru că ştiu că politică pot face numai cei ce ştiu cum să înfulece ciolanul, lăsându-ne pe noi cu gura căscată.

Nu cred, pentru că m-am săturat să trag mereu la jugul carului în care ei îşi pun la adăpost averi fabuloase. Inimaginabile.

Nu cred, pentru că ştiu că pot veni unii care să îmi dea peste mâna cu care am votat, spunând că numai ei ştiu ce e aia democraţie. Democraţia lor şi a mamei lor!

Nu cred, din mii şi mii de aste motive. Nu am tip să le înşir aici. Şi nici nu cred că le-ar citi cineva. Ei se citesc între ei. Şi tot între ei se judecă. Pe noi doar ne condamnă. Fără proces, fără probe, fără vină. O fac pentru că sunt ei.

Şi atunci de ce am votat?

Am votat ca să afle unii că existăm.

Am votat ca să ştie că nu vrem să fim sclavi fără a cârti măcar.

Am votat ca să ştie că sunt unii care îi privesc cu dispreţ, atunci când ei lovesc.

Am votat ca să priceapă timpul este etern, şi etern fiind nedreptăţle lor aruncă în glie seminţele unei noi dreptăţi.

Am votat ca să ştie că nu vreau să tac!

Că vreau să las o dâră a existenţei mele efemere.

Moş Nicolae

ElZap

De ziua Victoriosului.

Diareea palatului

ElZap

Din când în când şi palatele sunt cuprinse de tot felul boli. De câte un deranjament uneori, ca să mă exprim puţin eufemistic. E semn că în palat a pătruns ceva ce nu poate fi digerat. Produsul nu e dorit nici afară, dar nici înăuntru.

Şi atunci...

Atunci palatul se cere afară, în speranţa că se  va simţi mai în largul lui. Poate chiar se simte, dar ce simte el e privit de cei de afară cu greaţă. Mai ales că este mult prea mult.

Până şi ţucălarii palatului sunt revoltaţi, pentru că evenimentele astea le iau lor pâinea de la gură.

Oare o să iasă şi în seara asta? Şi mâine, poimâine, sau duminică.

Lumea suportă orice. Chiar şi spectacolul ăsta penibil. Cu o condiţie: să intre după... într-o prelungă perioadă de constipaţie. Definitiv.

Dosarul

ElZap

 De câte ori deschid ziarele electronice, am un şoc, ca şi cum ar lovi uraganul în geamul meu. Dosarul!

De când aştept eu să se lămurească odată chestia asta.

Azi nu e ce aşteptam eu să fie. Azi e Dosarul Elodia. Bun şi ăsta, dar cam bălmăjit. Elodia nu e nici moartă, dar nici vie. Cioacă nu e nici închis, dar nici deschis. E doar la mantinelă. Şi procurorii sunt cam la fel. Nimic nu e clar în ţara asta.

Eu doream un dosar mai baban. Dosarul Flota de exemplu.

Nici despre ăsta nu ştim nimic. Tot în ceaţă a rămas. Nimeni nu e vinovat că flota a plecat. Absolut nimeni. Pe alte meleaguri se face puşcărie pentru mult mai puţin. Nu peste tot. Unde nu se face nu putem vorbi de ţări.

Şi totuşi flota nu e. Nu sunt nici procurorii la locul lor. Umblă cu colindul prin sate să prindă tot felul de babe nehotărâte. Alea de la referendum. Nici judecătorii nu sunt.

Numai noi mai suntem. Poate din greşeală.

West Nile

ElZap

Ce dacă e greţos? Ca ţânţar arată perfect. E şi un bun strateg. E bine informat, că doar de aia umblă de colo-colo. Culege informaţii. De unde şi până unde să-i pericliteze lui viaţa un bou netot, fie el chiar şi aspirant la titlul de taur?

E aproape la fel de puternic ca Bacilul lui Koch. Dacă se revoltă boul, o să se asocieze o vreme cu West Nile. Ăsta chiar e redutabil. Poate chiar mai redutabil decât bacilul ăla prăpădit. Şi apoi cu ăsta ştie să lucreze.

Cu West Nile a dat gata mulţi boi.

N-are ţânţarul cine ştie ce coarne, colţi sau alte arme, dar îl poate ataca pe dinăuntru. Acestă strategie e infinit mai eficientă decât orice armată regulată. Şi ţine. Doar o minusculă picătură de virus şmecher. Oricât de minusculă ar fi picătura asta, ea se umflă, se umflă până ajunge să-l îngenunche pe bou. De aia este el bou.

Mai stă o vreme pe spinarea lui, cât agonizează namila. Când nu mai este un purtător eficient, părăseşte câmpul de bătaie, lăsându-l să se descurce cu drăcia aia de virus.

Pentru ţânţar orice vită e folositoare, atâta vreme cât îi acordă găzduire. Poate fi chiar şi bipedă la o adică.

După cum se vede, boul n-o să ajungă niciodată taur.

O să fie cel mult o piele peste care va defila istoria. La braţ cu învingătorul. Cu ţânţarul. Despre bou o să bai scrie o vreme nişte cronicari bicisnici. Pe urmă o să tacă şi ei.

Boul

ElZap

Păcat că boul e doar bou.

De altfel, el nu e un animal chiar aşa de prost pe cât l-au scos fabuliştii. Naiba ştie ce interese meschine or fi avut scriitorii să-l scoată aşa.

Cert e că boul are o masă ce i-ar permite să fie cineva. Poate că el ar împărţi dreptatea în lumea lui din ogradă. Ar tremura în faţa lui toate curcile care încurcă treburile tot privind în lemne, sau porcii care produc slană pentru stăpân, ba chiar şi căţelul obraznic ce-l hămăie ca să se amuze de prostia lui.

Aşa, de când i s-a extirpat bărbăţia,  la indicaţiile preţioase ale ţânţarului, dumnealui a ajuns un fel de sclav. Un sclav în slujba ţânţarului. Puternic este şi acuma, numai că dorinţa de a fi taur s-a diminuat. În locul lui, cel care hotărăşte e taman ţâţarul. Dumnealui îi bâzâie în ureche, şi ce-i bâzâie aia face.

Docil cum îl ştim dintotdeauna el trage la plugul ţânţarului. Ţânţarul nu paşte iarba pe care o seamănă boul, dar măcar are ce vinde la o adică. Când ţânţarul îi porunceşte, el se repede să ia fânul în coarne ca să-i sperie pe cei ce tulbură liniştea domnului ţânţar.

Când cineva mârâie în ogradă, boul îşi aminteşte că a fost odată bărbat. De fapt îşi aminteşte ţânţarul în locul lui. Atunci e vai de capul celui care a mârâit.

După consultarea unor specialişti în psihologie bovină, am priceput că boul crede că fără ţânţar ar fi pierdut. Aşa i-a spus... ţânţarul. I-a spus că dacă nu ar bâzâi el, nici Cel prea Puternic nu şi-ar mai trimite ploile şi atunci s-ar termina cu porţia lui zilnică de fân. Muritor de foame ar rămâme.

Numai că de la o vreme prin sat umblă zvonul că boul s-ar fi deşteptat. Că vrea să-şi facă o operaţie, că i-ar fi spus unii doctori că ar putea să devină din nou ce a fost.

Oare o mai avea linişte ţânţarul în urechea unui taur?

Unire

ElZap

E Ziua Noastră Naţională. E ziua în care sărbătorim şi Marea Unire.

Şi cât de mult am avea nevoie de unire! Şi cât de multe vorbe despre unire se rostesc peste tot, în timp ce vorbele rămân apă de ploaie aruncată în ochii prostimii. A celei care s-a născut aşa, sau a celei care a fost adusă în sapă de lemn tocmai de cei ce ne cereau să fim uniţi.

De Moş Ion Roată am uitat cam de mulţi ani. De el, dar mai ales de el, ar trebui să ne aducem aminte de câte ori vorbim de unire. De el şi de vorbele lui pline de duh.

"— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă."

Eu nu zic că ar trebui să ia şi boierii sapa în mână să se alăture prostimii la praşilă, însă prea sunt proşti boierii noştri şi mai ales prea leneşi, prea hulpavi şi prea nesimţiţi. De condus trebile gloatei nici vorbă, deşi le face mare plăcere să ocupe locurile de frunte din strană.

Aşa a fost pe la 1857 pe când se pritocea Unirea cea Mică şi aşa a fost tot timpul de atunci până în zilele noastre.

La unirea ne-au chemat boierii şi pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi prin alte locuri unde a trebuit să ne batem. Asta ca să facem Marea Unire. Bine a fost că ea s-a făcut cu mult noroc din partea sorţii, dar rău a fost că de ea s-au bucurat alţii. Pe cei desculţi care şi-au lăsat oasele pe unde au luptat i-au uitat domnii. I-au uitat sau i-au lăsat să se odihnească în cimitire. Ăia care au avut noroc măcar de un loc îngrădit, fie chiar şi plin de bălării.

Copiii "eroilor" au rămas tot fără şcoală, spre paguba tuturor. Bicisnicii au avut grijă întâi de plozii lor, care nu sufereau să stea în bănci cu unii cărora Cel de Sus a avut neobrăzarea să le pună în scăfârlie ceva mai multă minte şi uneori ceva mai mult talent. De ce să sufere micile beizadele? Cei ce au furat în timpul răzbelului aveau bani, ori cine avea bani avea şi drepturi. Ce îi trebuia ţării doctori pricepuţi, judecători incoruptibili sau profesori cu dragoste de carte? După Marea Unire a început să se închege o altă unire: unirea celor care erau de multă vreme în tot felul de haite.

Ar fi greşit să spunem că doar prostimea a fost sacrificată pe "altarul" Marilor Interese. S-au dus pe apa sâmbetei toate idealurile lustruite cu trudă de intelectuali de primă mână. Deschizând uşa unei biblioteci virtuale te îngrozeşti când afli ce am reuşit să risipim noi. De fapt ei.

În primul număr al unei astfel de reviste, cineva nota cu tristeţe:

"Pe numele scriitorilor noştrii se aşează praful uitării, talente cari în alte ţări, în alt mediu cultural, şi-ar fi întins, strălucirea asupra întregului pământ, — la noi se pierd, se distrug."

Şi în al doilea război tot la unire au fost chemaţi cei mulţi. La Cotul Donului i-au trimis la măcel. Poate fără rost, poate în speranţa unui câştig cât de mic, sau poate doar pentru că aşa ne cereau vremile. Vremile totdeauna ne cer jertfe.

Cei mai mulţi nu au murit prin locuri străine ci la doi paşi de Bucureşti.

Să pierzi de două ori mai mulţi oameni decât la cotul Donului e chiar un record. În cel mult o lună. În plină vară, deschizând singur porţile duşmanului fără a pune nici măcar o condiţie minimală. Şi pentru ce? Pentru o tinichea şi pentru un şut în dos dat de învingători. Şi măcelul nu s-a oprit aici.

Când au avut nevoie de o revoluţie sau de o lovitură de stat, tot la unire au fost chemaţi. Fericiţi cei ce au murit în focul aşa-zisei revoluţii. Altfel ar fi văzut cu ochii lor ceea ce vedem noi astăzi. Muncitorii de la Braşov care au rămas cu ceva vreme înainte fără salariu, au rămas şi fără uzine. Profesorii cinstiţi se prostituează dimpreună cu beizadelele celor ce se bucură de unitatea din decembrie. În locul librăriilor au înflorit discoteci, cazinouri şi tot felul de nimicuri în care se vând tot nimicuri.

Acum vorbim din nou de unire, dar ţara simte că e nevoie de un altfel de unire. Una în care toţi să pună osul la treabă.

Dacă o astfel de unire nu se va face, în mod sigur ne vom risipi, dimpreună cu lumea toxică pe care nu încetăm a o popula cu bazaconiile noastre.

La ce vă buluciţi?

ElZap

La ce daţi năvală pe la casele oamenilor cu tot felul de mărunţişuri?

Vreţi să ne faceţi fericiţi!
Ştim asta. Ne-o tot spuneţi de douăzeci şi ceva de ani. Ne-a intrat melodia asta în cap. În timp ce noi ne-am împuţinat cu câteva milioane, de parcă am fi trecut prin cine ştie ce cataclism, guşile voastre sunt tot mai proeminente şi tot mai convingătoare.

Mereu aţi fost învinşi de sistem, ca şi cum n-aţi fi ştiut la ce luptă crâncenă vă duceţi. Sau poate chiar voi sunteţi sistemul, în întregime sau doar o părticică din el.

De grija fericirii noastre, v-aţi făcut luntre şi punte şi aţi pus în braţele oricărui nemernic tot ce mai aveam prin bătătură. Când mergeţi să vorbiţi cu cei de la Înaltele Porţi, intraţi pe sub uşă, taman ca un preş jegos sau ca o piftie ajunsă din greşeală în plină vară.

Tupeul vostru nu are limite! Abia v-a înţărcat cine v-a înţărcat de la vaca aia care e numai piele şi os de cât aţi supt-o, că şi începeţi să răgiţi că vă e foame. Vouă foame? Ştiţi voi ce e aia foame? Urlaţi că habar nu aveţi cine este vinovat de catastrofă, ca şi cum nu aţi avut în mână toate pârghiile ca să îndreptaţi lucrurile. Cine v-a oprit să-i azvârliţi în ocnă pe pungaşi, pe escroci şi pe nemernici? Din toate ţepele cu care v-aţi lăudat, singuri noi suntem cei ce am luat ţeapă. Unde aţi fost în toţi aceşti ani?

Ce-i circul ăsta de operetă? Nu se vede că formaţi un partid unic?

Nu vă mai daţi brânci, că mai e ceva de furat. La îneput aţi dat vina pe Împuşcatul. O fi avut şi el multe păcate, dar cel mai mare păcat a fost că nu ne-a lăsat să trândăvim ca să nu vă rămână vouă decât praful de pe tobă. Să crăpaţi de foame de-adevăratele.

Chiar dacă aţi ras cam tot ce era de ras, mai e ceva de vândut. Vă sticlesc ochii când vă uitaţi la viitorul acestei ţări. Şi ăsta e un bun valorificabil. Se pot vinde bogăţiile de sub pământ, că pe deasupra a rămas pustiul. Şi câte nu se mai pot vinde!

Doar pe voi nu vă vinde nimeni. Pe voi doar vă cumpără.

Ieftin, îngrozitor de ieftin. Cam cum se cumpără damele din Amsterdam.

Alea din Red Light District.

Mie mi-e frică

ElZap

Nu am mari speranţe în cei ce vor veni. Eu aştept să vină şi apoi să-i văd de ce sunt capabili. De ce au fost în stare cei ce ne-au condus preţ de mai mai mulţi ani, m-am cam lămurit.

Mie mi-e frică să nu se întoarcă unii. Unii care sunt în stare să conducă statul ca şi cum ar conduce un circ. Unii care văd ţara ca un manej în care ei sunt puşi să-i recompenseze pe cei supuşi.

Mi-e frică să nu se întoarcă unii care să vadă ţara ca o moşie personală în care ei uzează de orice drepturi care le trec prin cap. Inclusiv de "jus primae noctis", prin care pot călări o ţară ca şi cum asta ar fi amanta lor personală.

Mi-e frică să nu se întoarcă unii care îşi închipuie că e suficientă o glumă de mahala, de care tot ei râd zgomotos ca la o bodegă unde se amestecă aburii de băutură proastă cu jegul uman şi cu fumul de mahorcă şi cu dame uzate, ca ei să fie etichetaţi oameni politici, "de-ai noştri", bla-bla.

Mie mi-e teamă să nu dea roade otrăvite democraţia asta şleampătă, care a întrecut toate dictaturile prin care am trecut.

Mie mi-e teamă că ai mei concetăţeni îşi vor oferi iarăşi votul spre a gira o nouă umilire a lor şi a noastră, întărind ipoteza ca Adam a fost creat pe aceste meleaguri, ca să poată umbla în fundul gol, să mănînce mere pădureţe şi să urle toată ziua că trăieşte în Rai. Că mulţi nu şi-au putut păstra verticalitatea, că nu au fost în stare să arate că nu orice este permis oricui, m-am cam lămurit.

Cu un cuvânt, mi-e teamă să nu se întoarcă mâţul.

Spelunca

ElZap

Locul în care beţivul satului îşi bea ultima leţcaie?

Nicidecum. Ca să şi-o bea trebuie să o aibă. El bea ce a rămas de la alţii, ori asta e o altă poveste. Beţivii ştiu să bea şi pe datorie. Las' că o să plătească copiii. Şi nepoţii. Şi nepoţii nepoţilor.

Beţivul bea şi râde, râde şi bea. Cu el râd şi cei care speră ca prostul să le facă cinste. Trebuie să facă şi ei ceva pentru paharul de drojdie pe care o să-l aducă cârciumăreasa. Râde şi cârciumăreasa, deşi la vârsta ei, care se apropie vertiginos de 60 de ani, râsul o face şi mai caraghioasă.

Ea oricum e caraghioasă, dar ştie că banii se câştigă în multe feluri de la beţivi. La vârsta ei nu e credibil decât râsul. Râsul şi bătutul şmecheros pe umăr.

Un fel de Kunigunda a vremurilor noastre.

Deh.




Speră şi ea să-l audă vorbind pe Eginhardt cel mort. Cel cu mustăcioară.

„Noch a’ Krieg’l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
...Luther!!... Ich bin protestant!”

Desfrânata

 

Lupta cu morţii

ElZap

Vitejii ştiu cum să se bată. Mai ales ei ştiu cum trebuie câştigată o luptă cu un efort minim. Eventual stând întins pe o canapea. E plină lumea de astfel de viteji.Sunt singuri viteji care rămân în picioare.

Noi ne batem vârtos cu pungaşii care au fost. Cu unii dintre ei. Ce dacă avem tâlharii noştri, contemporani cu noi, care operează mai eficient decât o termonucleară. N-o să ne batem cu ei, devreme ce i-am evaluat? Ăştia sunt atât de puternici că ne-ar face praf şi dacă strănută. Lecţia pe care am învăţat-o de la Tovarăşul Stalin e bună acum. Şi acum. O să fie bună oricând. Capul ce se pleacă...

Noi nu ne luăm de piept cu cei ce au transformat în ruine o clădire ce se voia a fi Muzeul de Istorie al acestei ţări. Ce ne trebuie nouă muzee? Ce ne trebuie nouă istorie? Noi nu le avem nici cu Sarmizegetusa Regia.

Noi scriem istoria, iar în calitate de autori avem tot dreptul să o scriem aşa cum ne convine. Nici nu ne mai plângem ca acel personaj din piesa lui Dürrenmatt. Ăla măcar făcea un gest formal să se smiorcăie în piesa Romulus ce Mare, că de câte ori se schimbă stăpânii el trebuie să rescrie istoria. Noi nu ne plângem.

Noi suntem din neamul corbilor şi ...

"...cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui" 

Nu ne batem nici cu cei care au pus la pământ o industrie, inclusiv pe cea de la Braşov. Noi cădelniţăm tot despre nemernicii din '87. Ce dacă unele fete de pe-acolo trebuie să se vândă pe monezi de-argilă? N-a fost Braşovul pe vremuri Oraşul Stalin? Ăla din care Uniunea de pe vremea de-atunci ne-a luat IAR-ul. Cu tot cu avioane. După care ne-a dat voie să facem tractoare. Milostivă Uniunea aia.

În lipsa unui inamic pe măsură noi căutăm câte o băbuţă. Asta este duşmanul Societăţii Capitaliste Multilateral Dezvoltate. La galere cu ea!

Neruşinata! Toată ziua se plânge. Cică nu-i ajunge pensia. Păi să crape dacă nu-i ajunge. Mai umblă şi cu vorba că a cotizat la stat o viaţă. La care stat? La statul ăla comunist? Huoooo!! Cine a pus-o să cotizeze? Cine a pus-o să muncească? Măcar aşa s-ar fi dus pe râpă mai devreme. Dacă nu se ducea statul, măcar se ducea ea.

Baba asta mai e şi surdă. Pe jumătate e şi oarbă. Nici nu vede pe unde merge. Pe stradă îşi trage anevoie sacoşele cu trei verze din care o să trăiască o lună. Se loveşte de toate maşinile avuţilor. Ea le spune îmbuibaţi. Poate dă dracul şi le zgârie.

Unele babe sunt mai decente. Uite, pe asta de care ştiu eu.

Baba de care vorbesc s-a adaptat urgent la economia capitalistă. Fusese arhitectă ca şi soţul ei. Ăla a dat ortul popii mai devreme şi a lăsat-o să-şi facă de cap. Şi şi-a făcut. A început cu cărţile. Le-a vândut pe toate. Când am fost pe la ea, ca să-i duc vreo zece ouă, bătea vântul prin biblioteca pe care şi-o proiectase.

Pe urmă şi-a vândut hainele, că nu-i ajungeau banii. Băga în ea ca o apucată. În fiecare zi se îndopa cu câte un pateu de la chioşcul din colţ. E drept că erau şi zile în care postea. De nevoie. Nesătula! Cred că avea vreo patruzeci de kile, când am văzut-o ultima dată. Pe urmă a început să-şi vândă mobila şi tablourile. Unor binevoitori, se înţelege. Aşa cred eu, dacă ar fi să mă iau după nişte haidamaci care cărau nişte şifoniere pe hol.

Până într-o zi când a făcut un exerciţiu de demnitate, că era şi chinuită de mândrie. Păcatele tinereţelor. A mers cu ultimii bănuţi legaţi în colţul unei batiste şi s-a înfipt în prima farmacie. Tot ca apucata.  A luat câteva cutii de somnifere, mi-a spus fi-sa, care nu prea o vizita.

Nesătula le-a înghiţit pe toate odată.

Dacă nu le-ar fi înghiţit aş mai putea s-o înjur şi astăzi că era rezistentă ca un salcâm uscat.

Aşa, nu-mi rămâne decât să o bombănesc post-mortem.

Domnul Extraveral

ElZap

Dacă vă gândiţi că o să aflaţi ceva despre comprimatul ăla inofensiv care te adoarme vă înşelaţi. Pentru o aşa informaţie vă sfătuiesc să vă adresaţi cu încredere uneia din multele farmaciste care populează zecile de farmacii ce se înghesuie în mai orice intersecţie. Alea de sunt gard în gard cu cazinourile, maxbeturile, şi alte lăcaşuri de cultură ce au ocupat spaţiile rămase după ce au s-au dus librăriile.

Eu aş vrea să sporovăiesc ceva despre domnul ăla ce se ocupă cu chestia banilor. Ăla de are numele terminat în escu. Mda, cam mulţi şi-au luat nume cu terminaţia asta. S-au sufixat am spune noi.

Domnul ăsta e un fel de anti-pompier. Dacă îţi ia foc casa şi vâlvătăile dansează deasupra acoperişului, mintenaş se înfiinţează şi Domnul Extraveral. El o să-ţi explice cum că situaţia nu e nicidecum aşa de gravă cum o vezi matale, că focul a fost motorul dezvoltării industriei, că ce arde nu are cum să putrezească şi alte inepţii de genul acesta. În timp ce tu îl asculţi cuviincios pe domnule escu, casa ţi se face scrum, cum era de aşteptat. Dacă nu a apucat să se facă nevăzut, domnul o să-ţi explice cum că greşeala este componenta de bază a oricărei decizii, bla, bla.

Acum, că a trecut perioada propice incendiilor, omul ne explică cum se duc sau nu se duc banii noştri. Adică ei se duc, dar nici chiar aşa, că e o chestie de interpretare, că procurorul ăla de a vorbit de 80% din sistemul bancar căpuşat a uitat să pună o virgulă.

Dacă Domnul Extraveral consilier şi jurnalist pe deasupra nu e convingător, vine să ne explice treaba şeful lui. Ăsta e tot un fel de escu ot Drăgăşani. Acum e şi Academician, om cu greutate şi când spune ceva o spune din vârful limbi, încet şi doct cum fac toţi marii bărbaţi ai dezastrului prin care trecem. Pe ăsta musai să-l credem. Mai inatacabil ca el nu-i decât justiţia în care toată lumea are încredere. Oarbă, surdă şi mută. Nu ne-a spus domnul ăsta prin '90 că leul nu se devalorizează? Ne-a spus şi aşa a fost. Leul nu s-a devalorizat că a început hiperinflaţia provocată. Nici nu ştiţi câţi au păpat la masa hiperinfalţiei.

După ce s-a dat startul la mânuirea banilor au apărut şi puii de Extraveral. Priviţi ce liniştit dorm oamenii după ce au luat doza de sedativ. Ţi-e şi milă să-i scoli.  



Deci, dacă aţi dormit liniştit cu FNI-ul puteţi dormi liniştit şi cu domnii escu. O să vedem ce-o fi pe urmă.

Parcă e aşa de greu de ghicit.

Una autentică...

ElZap

Cam asta aș vrea eu. Dacă e să fie dreaptă măcar să fie una autentică. Una precum e pohta ce-o pohtesc.

Ș iată cum e pohta mea:

Întâi că statul n-ar trebui să se bage în furtișagurile mele, fie că sunt mari, fie că sunt mici. Ce treabă are statul cu ce fac eu? Ce, eu fur statul? Și dacă-l fur, nu sunt și eu parte din stat? Aș putea spune că eu sunt chiar statul, așa cum a spus mai demult cineva. E drept că eu sunt statul dimpreună cu o haită. Cu haita asta merg eu să spânzur pe cine vreau și să belesc pe oricine mai are piele și os.

Apoi aș vrea ca să nu mă frece nimenea la cap cu chestii de obligații față de stat. Mă refer la alea de parlamentar, dacă o să ajung. Cine ce treabă are cu prezența mea la Casa Poporului? Eu, dacă vreau să gândesc, pot gândi oriunde. Pot gândi când stau pe budă, la oi, vaci, sau în Meybach, ce puii mei! Dacă nu vreau, nu vreau, ce atâta mare scofală. Și dacă gândesc, ce treabă aveți voi ce gândesc eu? Cugetările mele sunt secrete. Am și eu dreptul la viață privată.

Și cu presa mai e o chestie. Pe asta o pohtesc cel mai mult. Chestia. Să nu mai văd reporteri sau reporterițe care să-mi puie mie întrebări idioate. La mine merge doar cu chestii subtile. Bunăoară, ar putea să mă laude în mod discret, ca să nu se prindă gloata că eu aș fi aranjat ceva. Și să mai corecteze și ei limbajul pe care-l folosesc, că doar de aia sunt jurnaliști.

Acum, să nu credeți că eu am ceva cu stânga. Eu și înainte combăteam tot cu stânga. Da, dar atunci stânga era stângă, cam cum e acum dreapta dreptă. Adică tot aia era. Dacă se schimbă vremurile mă sucesc și eu. Totul e să fie o stângă autentică. Adică să fie așa cum o vreau eu și cum am expus în cele câteva puncte de mai sus.

Teoria haosului cumpătat

ElZap 

Nimic fără haos! 

Asta dacă vrei să faci o treabă ca lumea. Sau dacă vrei să furi în lege. Sau dacă...

Ce s-ar întâmpla dacă toate legile ar fi clare, dacă peste tot ar fi reguli şi dacă ele ar fi obligatorii? În primul rând nu ar fi nevoie de judecători care să descurce nişte iţe aşa cum numai ei ştiu s-o facă. Nici avocaţi n-a trebui să fie, devreme ce tu i-ai da în cap cu legea oricărui infractor. Ce să o mai sucească unii că e albă sau că e neagră, când toate lucrurile ar fi clare?

Dacă aşa ar fi, toţi infractorii şi-ar face singuri bocceluţa şi s-ar prezenta la poarta închisorii, solicitând o binemeritată recluziune pentru nişte fapte pe care doar au de gând să le comită.

Dacă aşa ar fi, nu ar exista decât nişte averi mari sau mici, dar meritate până la ultimul cent, de care s-ar bucura până şi cei care sunt ceva mai leneşi.

Dacă n-ar fi haos, tot omul ar şti pe ce drum să o ia, şi pe înserate am vedea că a ieşit ceva din mâinile lui. Poate şi somnul ar fi mai liniştit pentru unii, că de mascaţi care să îţi bată în poartă nici nu s-ar auzi.

Nu-i aşa că ar fi o viaţă cu totul şi cu totul plicticoasă?

Welcome!

ElZap 

Bine-ai venit pe la noi!

Welcome!

Willkommen!

Pe la noi poporul e obişnuit să şi-i primescă pe cei dragi cu pâine şi sare. Habar nu am de unde ne-a rămas atâta pâine pentru toţi care ne iubesc. 

Fii atent pe unde calci, că pe aici sunt multe morminte şi în ele o groază de schelete. Unele s-ar putea să fie excesiv de curioase şi ar dori să te atingă, să vadă cum arăţi cu adevărat. S-ar putea să te tragă niţel de pulpană. 

Văd că priveşti piedut în zare. Priveşti spre o vreme când scheletele astea erau încă vii. Au fost puse să lupte împotriva unui inamic. Pe urmă au fost vândute tot lui. Inamicii au totdeauna câştig de cauză. Mai ales când sunt învingători.

În doar câteva zile cam 171243 de suflete au fost spulberate în Siberia sau cine ştie pe unde, că li s-a pierdut urma de atâta voie bună ce a curs pe la noi după. Dacă ar fi luptat poate erau mai puţini dipăruţi. Poate. În Mare Încleştare au dispărut doar 66959. Fix de 2,55743067 mai mulţi. Sau mai puţini. Depinde de unde privim fracţia.

Ce-a urmat după... se ştie.

Fii binevenit pe la noi! Poate vii şi la slujba lor de pomenire. Cred că niciunul n-o să te supere. Toţi or să tacă. Garantat!

Pe la noi toată lumea tace.

E greu să scrii...

ElZap

 ... în acest haos.

E ca şi cum ai vrea să te sinucizi, mergând să predici în mijlocul unei bande de hoţi. Cele câteva glasuri timide care încearcă să spună că regele e gol puşcă nu au cum să te scape de ştreang.

Să scrii despre premiile Nobel pentru pace? Care pace? Aia în care mor oameni sfârtecaţi de armele laureaţilor?

Poate despre alea pentru economie. Economia asta care seamăna cu un Five o'clock, la care se adună nişte cucoane pentru a acoperi cu fiţele lor zgomotul unei lumi ce se prăbuşeşte?

Poate să scrii despre dinţii lui Make. Ăia pe care matematicianul-speranţă Sima i-a făcut cadou zâmbăreţului, pentru ca apoi să povestească despre ei de undeva de pe lângă Reykjavík, unde a plecat să calce pe urmele lui Bobby Fischer. Cum să scrii despre aşa ceva, când geniul banilor a rămas cu gura căscată, dimpreună cu alţi şmecheri de pe la noi, ştiuţi sau neştiuţi, care şi-au găsit naşul într-o reîncarnare a celebrului Omar Hayssam, în ediţie adăugită?

Să scrii poate despre moralitatea politicienilor? Ăsta ar fi un subiect, doar dacă ar mai fi rămas o fărâmă din ea. Nu vorbesc de aia a politicienilor care atunci când merg la Doncafé să judece soarta ţării, pute până la Roata Mare din Herăstrău. Vorbesc despre moralitatea politicienilor care stau cu făraşul în mână ca să adune voturi-revoltă din urnele unui referendum de pomină, pentru a le duce plocon taman celui împotriva căruia se îndreptau.

Poate ar trebui să scrii despre moralitatea ce se deversează din spitale şi alte chestii care au grijă de sănătatea noastră. Să scrii despre cabinetele alea particulare, proptite taman în uşa spitalelor, la care un doctor moral, te jupoaie de bani, ca să te interneze la spitalul la care el este director. El te internează, dar te tratează supuşii, care nu crâcnesc când le ordonă bulibaşa în halat alb. Sau despre medicamentele alea care tot cresc în preţ, că doar vin de peste mări şi ţări, ca şi cum cele de pe la noi n-ar fi bune. Sau despre banii care ni se iau fără chitanţă, daţi fiind la CNAS ca să vedem noi cum vin nişte şmecheri o dată pe an ca să ne ia tensiunea post-mortem.

Să scrii poate despre cei ce scriu, cu un ochi la făina lui SOV şi cu altul la slănina cu care trebuie să murdărească paginile ziarelor care ar arăta mai bine albe sau negre ca presa dadaistă? 

Care ziare? Care presă? 

Praz de Turkmenistan

ElZap

Nu mă dau în vânt după mâncarea de praz. Poate şi pentru că nu sunt invitat la o masă la care să se servească o supă deliciosă de praz sau ceva ţuşpais de dovlecei cu praz.

Mă chinuie problema prazului de Turkmenistan, ca să nu rămânem văduvi de ceapa noastră laminată. Cum am rămas văduvi de petrol, care se scoate de la noi şi se vinde tot la noi. De la noi se ia pe degeaba şi se vinde pe bani buni. Sau gazele autohtone. Sau apa care e tot împinsă la vale de nişte şmecheri puşcăriabili, apelaţi "băieţi deştepţi".

Că mai bine e să vină la noi nişte "investitori strategici", care să ne ia ei prazul şi să ne aducă un fel de "know-how", că doar se ştie că "statul e un prost administrator" în materie de orice.

Şi cum supa şi ţuşpaisul nu suferă amânare, mă gândeam că ar fi bine să trimitem pe cineva în Turkmenistan să vedem ce avem de făcut cu prazul.

Preţul premiului

ElZap

Un premiu, dacă tot e să-l dai aproape moca, de ce n-ai scoate un oarecare gheşeft din trebuşoara asta?

Se zice că Iosif Vissarionovici Stalin, când nu avea bani gheaţă, ca să-i răsplătească pe cei pe care-i credea el merituoşi, le arunca o tinichea. Tinichelele astea le-am văzut cu ochii mei prin anii '80. Le purtau la piept cu mândrie patriotică femeile care spălau buda pe un aeroport din Moscova. Ce-i drept le-au purtat şi alte personalităţi de la noi. Tot cu mândrie patriotică, desigur. Poate le păstrează încă, deoarece nu se ştie niciodată.

Acum văd că şi-a băgat Necuratul coada şi prin premiile astea Nobel. În special dacă se dau pentru pace. Nu sunt ocolite nici alea pentru literatură. Lista celor care au primit PNP o puteţi găsi aici. Unii dintre cei ce se lăfăie în lista asta, n-au prea luptat pentru pace. Ba din contră.

Nu mai spun despre nominalizaţi. În lista asta îi găsim pe mulţi . Bunăoară, aici e de două ori Stalin (1945, 1948) şi o singură dată (culmea discriminării) pe Adolf Hitler (1939).

Oare n-ar fi mai bine să-i scoatem pe luptătorii pentru pace (pe unii măcar), de la Nobel şi să-i băgăm la Pulitzer?

Sper să nu fie chestia asta privită o aluzie, eufemism,bla, bla la o chestie xxx. Şi dacă o fi să fie, să rămână aşa.

Negarea negaţiei

ElZap 

Lumea în care trăim e plină de paradoxuri. La noi însă e un adevărat rai al paradoxurilor, încât mă întreb dacă nu cumva suntem chiar noi înşine un paradox.

Dacă un criminal îl demască pe un cuţitar care tocmai a scos cuţitul din victimă, nu rezultă de nicăieri că el este curat ca lacrima. Nu rezultă nici măcar faptul că el nu este un criminal la  fel de odios.

Hoţul care spune despre tovarăşul lui de tâlhării că este un nemernic, nu este neapărat un om cinstit, după cum nici individul care arată cu degetul spre un micinos nu minte chiar el de îngheaţă apele.

La un moment dat orice mincinos poate fi cinstit, chiar dacă toată viaţa lui a fost o hahaleră. Nu vreau să insist aici asupra paradoxului mincinosului. Vreau să spun doar că aceste abateri de la logica normală au meritul lor. Putem afla despre potlogăriile unor indivizi, doar de la un alt potlogar.

Chestia e că atunci când toţi potlogarii sunt prinşi cu nădragii pe vine, ei se redreseză miraculos spunând fostul lor tovarăş nu-i decât un nemernic.

Oare ce mai face Elodia?

Oare nu cumva negarea negaţie ajunge ca să ne nege chiar pe noi?

Fostul, actualul şi viitorul regizor cu barbă şi mustaţă continuă să monteze scenariile scrise de alţii. De cine?

Ce ştie DD?

ElZap

El nu ştie aproape nimic mai mult decât ceilalţi oameni. La noi, cam de douăzeci de ani, toţi ştiu una şi cotcodăcesc cu totul altceva. Şi înainte de 90 era tot la fel, doar că acum oamenii sunt mai convinşi, mai motivaţi, mai prefăcuţi. Îi înţeleg, pentru că fiecare vrea să supravieţuiască. Cu ce preţ, e o altă poveste.

Aşadar:

1. DD ştie că cea mai sigură investiţie în vremurile noastre este în "mormanul de fiare vechi", cum spunea despre industria aia un ilustru premier hidraulic. Bagi un leu şi scoţi o mie. Oricât de mult ar plăti DD, şi oricât de puţin ar folosi el din chestia pe care o cumpără, tot se alege cu un profit imens. Aşa au făcut cei de la Mechel şi nu au avut nimic de pierdut. Aşa a fost IMGB-ul, etc. etc.

2. DD ştie că odată cu „restituţio in integrum” trebuie să se desfăşoare un alt plan, acela al privatizărilor pe un ban. Toţi deontologii cu gura plină de salivă spun că aşa e bine. Şi dacă aşa e bine, aşa trebuie să facem. Au mai fost astfel de planuri şi nu a murit nimeni, deşi era cât pe ce să moară mulţi. Zice DD că el este trimisul celor de sus, fără să ştie că el "nu are mandat".

3. DD ştie că în ţara asta nimeni nu trebuie să se ţină de cuvânt. Poţi vinde câte gogoşi pofteşti, că se găsesc fraieri care să le înfulece. Chestia e că unii au spatele asigurat, iar el nu. Nimeni nu-i va întreba de sănătate pe unii escroci, pentru că ei sunt destul de puternici, pe câtă vreme el e un biet şoricel în jungla asta plină de şacali.

Şi mai ştie DD multe. Mai precis ştia. Acum ştie altceva. Ştim şi noi. Ştie toată suflarea de pe teritoriul României.

Toată lumea ştie, dar împinge triumfalist căruţa cu oiştea-n gard. 

DD

ElZap 

De ce nu mă leg de DD?

În alte vremuri nu ar fi fost nevoie să-mi pun astfel de întrebări. Nu ar fi fost nevoie pentru că DD nu ar fi ajuns unde a ajuns.

Deontologii au ieşit la rampă. Deontologia se vinde bine în vremuri tulburi. Prietenii ştiu de ce. Pe sticlă. în presă, pe bloguri, la crâşmă sau la colţul străzii oamenii îşi pun poalele în cap. Opinia publică îşi urlă indignarea. De capul ei sau prin reprezentanţi. Ce ţi-e şi cu opinia publică?! Parcă tot ea a făcut Revoluţia! Revoluţi Franeză, Revoluţia din Octombrie şi toate zaverele de care avem cunoştinţă.

Poate că şi DD are planuri dubioase, dar lucrul ăsta urmează a se vedea după. Marii investitori, cu toţii musai strategici, sunt dubioşi post factum. Au pus la pământ totul, după ce au promis marea cu sarea. I-a întrebat cineva pe ăştia ce au făcut cu întreprinderile pe care le-au luat pe mai nimic, după care le-au pus la pământ?  I-a întrbat cineva pe negustorii de fier nou-nouţ? I-a întrebat cineva pe cei ce au vândut? În numele cui le-au vândut? Unde ne-au fost atunci deontologii? Unde ni-s deontologii? Stau şi tac. Prietenii şiu de ce. Şi din tăcere curg bani.

DD are înaintaşi demn de urmat. Şi îi urmează. El ştie că şi ceilalţi au furat, au minţit, au devalizat. El de ce nu ar avea dreptul? Numai proştii sunt consecvenţi în a urma nişte principii prăfuite. Şi proştii nu ajung niciodată în politică. Proştii nu scot bani din munca lor. Unde s-a mai pomenit să te îmbogăţeşti din muncă? Ce, suntem pe vrmea lui Henry Ford?

DD vrea să cumpere pe mai nimic. Ceilalţi pe ce au cumpărat? DD vrea să revândă. Ceilalţi au re-re-revândut. S-a ales praful de toate promisiunile lor poleite cu aur.

Când îl înjurăm pe DD, ar trebui să ne uităm în oglindă. Să vedem dacă nu avem o pată pe obraz. Să vedem dacă nu aducem puţin cu DD.

Că am trăit în cârdăşie cu cu toată lepra asta care sapă adânc în carnea societăţii în care trăim nu încape îndoiala. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii prin pasivitate, alţii printr-o activitate deosebit de prodigioasă. Şi profitabilă aş zice eu. Acum lepra o avem peste tot. Nici acum nu facem nimic ca să ne vindecăm. Ratăm orice moment pe care l-am putea folosi ca să dovedim că suntem bipezi.

Şi atunci de ce ne mai plângem?

Pădurea

ElZap

Dormeam mult. Uneori mă trezeam abia pe la nouă. Pentru copii este permis orice, mai ales când sunt protejaţi de bunici.

Erau şi zile în care programul se schimba radical. Uneori zilele astea se înşirau chiar o săptămână întreagă. Atunci eram convocat de o femeie să mergem la cules de ciuperci. La o aruncătură de băţ de casă era pădurea. Falnică ca un templu antic. Stejari seculari credeam eu atunci, deşi ei aveau doar puţin peste două sute de ani. Veneam acasă cu un coş de ciuperci. Erau coşuri din acelea imense pe care ţăranii le poartă în spate ca pe nişte ghiozdane.

Când am plecat din locurile acelea, mă gândeam că nu voi reveni curând. Am mers în pădure ca să-mi iau rămas bun. M-am aşezat pe o buturugă şi m-am pus pe numărat cercuri. Mi-au ieşit peste două sute. Aşadar pădurea asta a fost ghindă pe vremea când Garibaldi se bătea cu Napoleon. Am mai revenit rar de tot, dar nu am mers la cules ciuperci, sau am mers foarte rar.

Anii tot treceau pe lângă pădure ca nişte marfare leneşe. Au bubuit tunuri, au răpăit şi mitraliere, în frunzişul ei s-au pierdut grenade cu duiumul. Într-o vreme acolo a poposit o ceată de ţigani cu tot pitorescul lor. Pădurea a rămas tot acolo, visând. Numai oamenii se băteau, până ce se mutau în satul de alături cu cerul plin de iarbă.

Unii, care-şi închipuiau că se iau la trântă cu veşnicia, s-au gândit că pădurea aia s-a cam rărit. Au băgat  nişte pluguri în luminişurile ei şi au pus alţi copaci. I-am văzut şi pe ăia. Ţăranii îi ocroteau ca pe nişte copii. Aveau voie să taie iarba dintre ei, dar se temeau ca de un lucru criminal să-i atingă cu coasa. Cred că ar fi plâns o vară întreagă. Erau alt fel de ţărani, nu din cei ce merg la discotecă în toiul zilei. Când stejarii aceia nebuni au ajuns să se înalţe spre cer ca nişte flăcăi, am priceput că oamenii ăia au reuşit ceva. Au plantat şi salcâmi.  Au venit unii cu roiuri de albine. Cu unul m-am împrietenit. În fiecare vară îmi aducea câteva kile de miere şi mi-o lăsa la poartă.

În vara asta am revenit acolo. Am privit spre locul unde era pădurea. Spre locul unde îmi mişcam picioarele printre flori vesele pline de rouă în căutarea ciupercilor. Pădurea aia s-a stins. De tot.

Se vede că bunătatea ca şi sălbăticia există în mai toţi oamenii. Trebuie să vină cineva să le descătuşeze. Oamenii au tăbărât asupra pădurii şi au pus-o la pământ. Din copacii ăia falnici nu a rămas nimic. Doar cioturi, din care mai ţâşneşte un lăstăriş tânăr. Oare ce gândeşte lăstărişul acela?

A vrut să merg să văd fosta pădure. N-am avut curajul. Ar fi fost ca şi cum aş fi mers la un prohod la care vin rudele dimpreună cu  criminalii. Ce mult s-au schimbat oamenii! Oamenii aceia care te certau blând dacă călcai pe un pui de stejar de-o palmă, acum râd cu guri ştirbe.

Într-o zi, un ţăran care era puşti pe vremea când eu am plecat, trecea agale spre pădure cu un coş în spate. Un coş-ghiozdan. S-a întors cu el plin de bureţi. A dat ştirea în sat. În cîteva ore lumea pleca spre pădurea-lăstăriş ca la război. Lumea ştia că sunt bureţi! Cineva, o vecină, mi-a dus un coş mare de bureţi gata pregătiţi.  Pe urmă, în altă zi, omul acela care dăduse vestea în sat m-a chemat la poartă. Mi-a dus şi el un coş mare de bureţi.

Ce să le fac? I-am pregătit şi i-am luat cu mine. I-am şi pregătit. Ciulama. Am frigiderul plin de bureţi.

Când pun farfuria de ciulama de bureţi în faţa mea, aud parcă vechea pădure icnind sub lovitura topoarelor, a drujbelor şi a altor instrumente criminale. Privesc şi mi se pare că văd un copil cu un buchet de narcise şi cu ochii în lacrimi.

De ce a rupt el narcisele din pădure?

Văd un copil înotând în lanuri de nu-mă-uita pline de rouă sau tăvălindu-se în lanuri de măcriş de pădure.

Fantomas se întoarce

Un piroman

ElZap

Aud după o scurtă izolare că un nebun a dat foc.

Zeci de autovehicule confiscate de la nişte presupuşi hoţi au fost purificate de păcatul lor originar prin ardere de tot.

Se zice că că nebunul va sta mulţi ani după gratii. Dacă nu s-ar fi abolit pedeapsa cu moartea poate primea cadou un glonte cadou. Sau mai multe gloanţe, după cum are sau nu încredere în justiţie.

Bine că nu a apucat să dea foc la altceva.

Flotei de pildă.
Pădurilor care nu mai sunt, sau care ard de capul lor acum. Alea care au mai rămas.
Uzinelor ARO şi suratelor lor care făceau tractoare camioane şi alte chestii.
Livezile şi pepinierele de pomi despre care se presupunea că aveau carnete de partid. Roşii. Sau cravate de pionier. Tot roşii.
Etc. etc.

Bine că nu a vândut ţara cu tot cu oamenii care locuiesc pe aici. Că nu i-a făcut sclavi sau piese de schimb pentru ilustrele feţe de pe alte plaiuri.

De unde atâtea puşcării? De unde atâtea gloanţe? De unde atâtea vieţi, când omul are o singură viaţă?

Ape tulburi

ElZap

Dreptatea la fel ca şi iubirea se cere păzită de oarba ispită, vorba unui cântec de pe vremea când manelele nu se născuseră.

Şi cum poate fi păzită mai bine dreptatea decât cu duba? Şi repede, că nu-i timp. Uite că ne-au mai rămas câteva zile până ce se va reînscăuna domnul din garaj şi îngerii trebuie să-i gătească calea.Domnul va intra în cetate singur călare pe asin, însă însoţit de oastea lui de flămânzi. "Cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu măria-ta?", ar întreba Spancioc dacă ar mai trăi în zilele noastre?

Aşadar au pornit dubele ca să colinde satele şi oraşele ţării în căutare de infractori. Nimeni nu trebuie să scape de braţul lung al justiţiei, cum n-au scăpat nici sărmanele gâşte de tomberoanele de gazare ale presupusei, însă niciodată doveditei gripe aviare. Sărmanele gâşte au fost jertfite pe altarul bunăstării poporului.

Cineva l-ar fi întrebat atunci pe Lepidopter dacă are dovada vinovăţiei gâştelor, dar răspunsul n-a fost dat şi nici parchetul nu l-a călcat. Pe-atunci parchetul se ocupa de alte chestii, cum ar fi chestia aia de la maternitatea în care au fost prăjiţi nişte îngeri. Se mai ocupă şi azi, dar cu un zel ce depăşeşte viteza melcului supersonic.

Ştiau ei îngerii că sunt trimişi de domnul. Ca să tulbure apele. Ştia şi domnul că supuşii lui mai fură. Unii fură câte o găină, alţii niscaiva ouă şi cei mai mulţi fură voturi. Voturile astea se fură cam de douăzeci şi ceva de ani. Dacă-i băgam la zdup pe primii hoţi, acum ar fi fost mai puţini. Ei însă trebuiau să stea acolo, taman cum trebuie să stea hoţii noaptea în stradă, ca să iasă lumea controlat la plimbare. Ei stăteau acolo ca să poată fi arătaţi cu degetul la o adică. Cu hoţii ăştia mărunţi îţi dai în gât adversarul.

Aşadar avem dube, avem hoţi de voturi şi mai ales avem democraţie dată pe vodcă. Unii dau ca să ieşi, iar mai nou unii dau ca să nu ieşi. Eu zic că ultimii sunt majoritari. Cine iese înfundă duba. Sta omul cu plaivazul la colţul străzii şi te scrie pe blat. Ai intrat în cabină eşti infractor. Ai intrat de două ori eşti şi mai infractor. Mama lor de infractori! Lasă că le iese lor democraţia din cap.

Ei nu au voie să le tulbure apele.

Şi ce murdare sunt apele astea.

La o televiziune oarecare aud că se va da o ştire bombă. Vreau să mă culc, că aşa am eu chef. Eu mă culc ca să mi se scurgă la canal ştirile din presă. Nu pot, că vine bomba. Şi vine. Bomba face fâs. Un domn cu barbă tusă scurt se transformă în procuror. Deh, meserie la mare căutare. Cu consoarta la DNA. Nu meseria. Domnul o aleargă pe madam Pivniceru, care ţipă în dulcele grai moldovenesc. Mona ţipă, dar domnu cu barbă n-o slăbeşte. Are ordin s-o termine repede. Ciudat miceliu.

Mă opresc aici, că mi-e teamă că nu voi putea trimite ştirea spre publicare. Aud un claxonat. De dubă. Să mă îmbrac. Nu se ştie niciodată cum e acolo.

Văd că şi jurnaliştii păstrează o tăcere suspectă. Poate şi ei aşteaptă. Dacă e să fie ne întâlnim în celulă. Schimbăm o vorbă în celulă. Aflu şi eu ce şi cum.

Politică de curcă

ElZap

La televizor apare o curcă. Nu la Animal Planet unde i-ar fi locul. Pe un post de televiziune unde se face politică din greu.

M-am întrebat de ce a apărut curca la televizor? Abia acum mi-am dat seama că dumneaei şi-a făcut apariţia tocmai pentru că în ogradă sunt o grămadă de orătănii. Printre ele nişte gâşte, raţe şi găini bete. Şi ca să spulber orice urmă de misoginism, ţin să precizez că orătăniile sunt însoţite de masculii lor, la fel de deştepţi ca orice orătanie. Şi cine poate vorbi mai pe înţeles orătăniilor? Curca, desigur.

Pe Doamna Curcă o freacă grija de toate alea. De creşterea dolarului, a preţului benzinei, etc. etc. Şi nu uită dumneaei să adauge doct că toate astea se întâmplă din cauză că fiindcă de aia. Că adică în jurul unui SUSPENDAT se învârte istoria acestei ţări.

După dumneaei nu contează economia reală. Aia în care pământul e necultivat de zeci de ani. Aia care nu produce nimic. Nu contează nici verticalitatea umană. Zice Curca că e bine să stăm în patru labe ca să ne poată dea jos pantalonii de râme.

Deh, gândire încurcată. Doar e curcă.

Gălăgie suspectă

ElZap

De câte ori în faţa curţii mele se iscă câte o gâlceavă mă lasă somnul.

Mai acum ceva ani, când toată lumea se gâlcevea cu toată lumea pe unde apuca, am descoperit că mi s-a furat o bancă. Era singura pe care o aveam. Aia din faţa curţii. Aşa păţeşti când dai crezare tuturor circarilor. Poate că ei nici nu sunt vinovaţi. Poate că nici nu-şi dădeau seama de ce fac ei circ.

După ce am descoperit că n-am bancă, am mai aflat că ei erau înţeleşi, că păruiala aia a lor era una de operetă, că cei ce au aranjat spectacolul ăsta au plecat acasă cu câte o bucată de bancă. Cu câte o scândură vreau să zic.

Pe urmă m-am mai liniştit. Îmi ziceam că, dacă mi-au furat banca, nici că mai au ce să-mi fure, mai ales că toţi strigau la mine că sunt un sărăntoc.

M-am înşelat amarnic. Dacă m-aş lua după toate scandalurile din faţa curţii mele, aş zice că am fost odată putred de bogat.

Odată.

Acum aştept să mă liniştesc. Să pot să dorm. Să înţeleagă şi ei că nu mai au motiv de ceartă. Că am ajuns şi eu în rândul lumii. Că sunt lipit pământului.

Dar ei ştiu mai bine ce au de făcut.

Eu doar îi suport. Îi rabd, nu i-ar mai răbda pământul.

Cotcodăcitul

ElZap

De la o vreme toate găinile din curte au început să cotcodăcească cumva mai ciudat. Nu chiar toate, ci doar unele mai informate. Unele care au urmat nişte cursuri speciale la care li se spune ce şi cum stau lucrurile. Poate nici n-au urmat cursuri. Poate sunt autodidacte cu un profund spirit de observaţie.

Nu este cotcodăcitul de mai ieri. Ăla era unul de fericire, de dragoste, matern după ce se ridicau mulţumite de pe cuibar. Gălăgia aia fericită s-a topit.

Acum cotcodăcitul lor răspândeşte groaza, disperarea, spaima, deznădejdea. Parcă deasupra capului fiecăreia din ele ar pluti un uliu care se pregăteşte graţios să le curme existenţa.

După profunde investigaţii am găsit răspunsul. Se pare că stăpânul a fost demascat de una din ele. De una mai isteaţă care scormonea filosofic prin spatele curţii. Se pare că a dat de un femur. Un os, la o adică. Claponul cel înţelept le-ar fi desluşit misterul şi pe urmă...

Pe urmă, găinile ca găinile au dus vestea în întreaga împărăţie galinacee. Toate cotcodăcesc că una din suratele lor ar fi ajuns în oală, ba chiar şi în cratiţă. De aici provine şi osul cu pricina.

Adunate în jurul claponului el le-ar fi spus ceva legat de soarta lor. Cică toate vor sfârşi ca surata lor al cărei femur a fost descoperit de o găină proastă.

Uitasem să vă spun că pe claponul ăla înţelept l-ar fi chemat Πίνδαρος şi pe vremuri ar fi tras cu urechea prin nu ştiu care forum. Poate prin cel din Filipi. Poate prin altul.

Nu trageţi în clasa politică

ElZap

Ea, clasa asta politică, este totuşi copilul nostru bicisnic. Noi l-am făcut, el ne omoară. Şi nu ne omoară oricum. El sau ea ne chinuie atât cât crede el înainte de a ne da lovitura de graţie. Ne chinuie atât cât merităm a fi chinuiţi. Ne chinuie până ce se simte deplin mulţumit. Ne chinuie până ce îşi dă seama că nu mai poate scoate măcar un geamăt din noi.

Nu am ştiut să-l creştem, acum ştie el să ne pună hamul. Sau laţul. Nu am ştiut să-i spunem ce datorii are el faţă de noi, faţă de cei din jur, faţă de el însuşi, acum ştie el cum să ne ceară ceea ce nu are dreptul să ne ceară.

Nu mi-a plăcut Alexandru Macedonski mai mult decât alţi poeţi, dar am reţinut nişte versuri care acum nu-mi dau pace.

"Neron!...
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,
Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;"

Niciodată n-am crezut în prostiile care spun că unii conducători şi-au construit cultul personalităţii. Noi am construit acest cult, pentru că mereu am făcut coadă la casa celor puternici. Cu farfuria în mână.

Veşnic nesătui şi veşnic ghiftuiţi.

'telectualul de rasa

ElZAp

'telectualul de rasă nu se amestecă în treburile gloatei.

Când totuşi o face o face cu cap. O face aşa ca să fie cât de cât profitabil. Exclud aici pe acei intelectuali care se amesteca cu gloata. Eu îi exlud partial, faţă de cei finuţi care îi exclud definitiv.

Unii însă o mai dau în bară. Ca ăştia:

Cine ar putea spune că nu sunt de prima mână.
Se gândeau şi ei că e mai profitabil să procedeze aşa. N-a fost să fie. S-au luat şi ei după lista asta:

 Oameni de seamă?

Socoteli mincinoase

ElZap

Habar n-am cine-i bun şi cine-i rău la modul absolut. Nimeni nu are un aparat care să poată citi în sufletul oamenilor. Eu în mod sigur nu am aşa ceva. Un om îl judeci după ce a făcut şi nu după ce promite că o să facă.

Un om care însă a minţit de nenumărate ori nu poate fi creditat la nesfârşit.

Se spune uneori că cui pe cui se scoate. Putem spera că un cui despre care ne îndoim l-ar scoate pe cuiul acela ruginit în care nu mai avem speranţă? Dacă nici atâta nu putem spera, atunci ce ne mai rămâne de sperat? Poate doar disperarea.

Orice cui care simte apropierea cleştelui care vine să-l scoată se ascunde în spatele unor vorbe. Şi oare nu sunt tot nişte vorbe aiurea nişte socoteli aruncate spre uzul repetenţilor la materia aritmetică? A unor care au intrat cu succesuri chiar şi acolo unde unu cu unu fac mai totdeauna doi?

Şi ce vor unii să ne înveţe? Unii care ar dori să încovoaie până şi legea atracţiei universale.

Ei zic, ca dacă într-un coş avem bile albe, negre, gri sau de culori greu de precizat, vin ei să ne înveţe cum să numărăm. Cel căruia i-ar surâde să îi iasă cât mai multe bile negre, vine şi ne spune că ar trebui să spuunem că toate bilele gri sunt negre. Las la o parte faptul că mai face şi nişte scamatoriii prin care mânjeşte cât mai multe bile albe ca să aibă ce număra.

Cum poţi spune că toţi cei ce vor lipsi de la vot  musai nu au venit la vot pentru că ţin cu dumnealui? Şi dacă unii dintre ei sunt infirmi şi nimeni nu vine la ei cu urna mobilă. Aşa că nu vreau ei.

Dar cei ce au fost îndoiţi de spaima că vor rămâne fără pâinea pe care să o pună pe masă copiilor.

La umbra unor frânturi de texte - Libertatea care ne prisoseşte (9)

ElZap 

Atunci când ne dorim prea multă libertate ar trebui să ştim ce vom face cu ea, altfel ea este ca o armă în mâna unui copil fără minte.

Iar dacă noi nu ştim ce face cu ea, putem siguri că sunt mulţi care abia aşteaptă acest lucru, iar asta se poate transforma în sclavie.

Vom răbda, privind în fața 
Orișicui, și-a orice chin, 
Că noi știm că-i multă viață 
Și în noi, și-n cei ce vin.
...
Ne-ați adus stricarea legii 
Și ne stați cu mâna-n piept. 
O, și-n loc s-aveți rușine, 
Vă mândriți cu ce-ați adus.
...
Și-o să poți tu sta-mpotriva 
Poate-a celor mai vro doi, 
Dar mai tari prin răzbunare 
Și prin ura lor turbați? 
O să fii destul de tare, 
Tot potopul să-l abați? 

De când m-am întâlnit cu versurile lui Coşbuc, n-am încetat a mă întreba dacă nu cumva istoria merge înainte într-un mod cu totul aparte, doar de ea ştiut.

Bătând pasul pe loc.

Asigurări unilaterale

ElZap

De câte ori vreau să pun de câte o afacere, fie ea afacere mică, fie afacere mare, ăştia care vin pe la mine îmi cer asigurări. E şi normal să-mi ceară. Dacă într-o zi eu plec şi ei rămân?

Îmi cer să îi asigur că voi trăi cel puţin o sută de ani de acum încolo şi că în timpul ăsta n-o să mă îmbolnăvesc. Fără doar şi poate ei se gândesc la binele meu care trebuie să fie de durată, nu cum spun unii că s-ar gândi la câţi ani de acum încolo vor putea să mă belească.

Îmi cer să le garantez că n-o să tuşesc, n-o să-mi latre noaptea câinele, iar dimineaţa cocoşul o să cânte numai şi numai în surdină.

Eu nu le cer nimic, că doar ei sunt oaspeţi de rang. La ei vorba e vorbă, nu ca la noi. Nu face să te pui cu oamenii ăştia care vin să-ţi facă bine.

De ce i-aş cere eu garanţii? Şi ce fel de garanţii aş vrea să-mi lase ei mie?

Să le cer să nu mă pună să plătesc chirie în casa pe care eu le-am dat-o pe de-a moaca? Păi e normal că n-o să-mi ceară. Doar dacă schimbă contractul pe care însă din prevedere nu l-am făcut.

Să le cer să nu-mi dea bani cu împrumut şi cu dobândă mare ca să le cumpăr mărunţişurile lor care oricum n-au unde să le vândă de vechi ce sunt? Sigur că n-o să mă împrumute, că o să-l  împrumute pe socru-meu care e beţiv, ramolit şi se crede şef.

Să le cer să nu-mi dărâme partea de casă pe care eu le-o dau aşa pe degeaba ca să aibă unde să deschidă ei afacerea? Păi cum o s-o dărâme, dacă ei au obraz? Nu au promis ei că n-o să schimbe profilul activităţii gospodăriei mele?  Atunci cum să-mi dărâme casa? Aţi mai văzut pe cineva procedând ca sălbaticii? Ce, ei sunt umaşii lui Ginghis Han? Poate doar or să facă ceva îmbunătăţiri. Ce dacă o sămi ceară să le plătesc? Doar n-o să mă pună să le plătesc cât nu face, că doar oameni sunt şi ei.

De fapt asta e singura asigurare pe care ar trebui să le-o cer. Că sunt oameni.

Trotuarul şi centura

ElZap

Se pare că în "aplauzele grele a canaliei de uliţi" totul e permis. Oare chiar totul?

Ştiu că promovările se fac pe criterii subterane, mai ales în politică. Unii oameni sunt mai buni decât alţii pentru că sunt de-ai noştri, însă nu poţi să îi scuipi cu flegma ta politică în ceilalţi fără să te umpli de ridicol.

Nu o faci pe una curvă, numai pentru că ai văzut-o odată pe trotuar. Trotuarul e una şi centura e cu totul altceva.

Nu-i scoţi unuia ochii când că are nevasta, sau soacra, sau mătuşa trimisă prin străinătăţuri, când tu i-ai tras un şut în funduleţul fetei, promovând-o cu taraf de partid taman la Bruxelles.

Eu mă gândesc că la Bruxelles nu e un loc în care oamenii să se adune ca să calce în străchini. Nu de alta, dar te udă Manneken Pis, de ajunge să-ţi dea familia în suspendare, iar tu nu prea ai o meserie ca să o faci  brăţară de de aur.

Poate doar meseria aia.

O pereche

ElZap

În fiecare dimineaţă când cobor la maşină, trec pe lângă un cuplu ciudat care încearcă să-şi cîştige pâinea ce de toate zilele. Sau poate băutura.

Ea, o femeie mică de statură, deschide cu sârg tomberoanele şi scoate din ele peturi pe care le duce ca o pradă de război bărbatului. El le turteşte şi le îndeasă în nişte saci de plastic jegoşi. Dacă au puţin noroc, unele peturi nu sunt chiar goale. Femeia scurge din ele tot felul de lichide într-o sticlă din care se cinstesc în scurtele pauze. Habar n-am ce au găsit oamenii aceia, dar după o vreme ochii le sticlesc.

În timpul zilei, bărbatul vinde nişte cărţi. Bănuiesc că sunt cărţile pe care nişte bătrâni pensionari ar vrea să le valorifice, dar nu pot pentru că le este jenă. Femeia stă lângă el, undeva deoparte, vizibil ameţită. De câteva ori am văzut că e mai mult decât criţă. O imagine jalnică. Arată ca o cutie de îngheţată lăsată la soare din care începe să se prelingă conţinutul pe asfaltul încins.

Se îmbată amândoi, dar spectacolul îl dă mai ales doamna. Uneori  spectacolul este sonor. În câteva dimineţi se aud ţipete care sfâşie noaptea. Atunci bărbatul îi face educaţie. Pumni, palme, şuturi, urlete. Femeia îl urmează cu respect agâţându-se, atât cât mai poate de braţul lui. De regulă totul se termină cu un happy end. Oamenii se împacă şi o iau de la capăt.

Acum, că se apropie referendumul, mă întreb dacă perechea asta o să meargă sau nu la vot? Dacă nu merge, mahmureala lor va fi contabilizată, conform deciziei CCR, la gloata care se opune destituirii lui Băsescu.

Şi dacă o să meargă? Păi atunci depinde ce o să voteze, dacă or să fie destul de treji ca să poată comite un vot valid.

Cert e că după referendum, viaţa o să-şi reia cursul. Dacă preşedintele Băsescu va fi reînscăunat la Cotroceni, femeia va fi pocnită din nou. Ea va fi pocnită oricum. Va fi pocnită de bărbatul căruia îi aduce peturile.

Poate nu numai de el. De data asta însă va exista o motivaţie solidă. Se va spune că şi-o merită.

Dau vot.

ElZap

Nu, că nu vreau să-l vând.

Vreau să-l dau aşa spre adopţie. Caut nişte părinţi cu stare, deştepţi şi frumoşi. Unii care ştiu ce să facă cu el.

Zilele astea m-am uitat pe nişte liste. Nişte specialişti în toate alea se oferă. Fiecare ştie ce să facă cu votul meu. Mă rog, ei vor să mă dădăcească cum să-i dau drumul în lume. În fruntea listei nişte filosofi, jurnalişti, artişti şi altă lume bună. Lumea asta am mai văzut-o pe la tot felul de sindrofii la care vin cu votul şi pleacă cu burta plină. Restul listei e o adunătură. Dacă-i număr se zice că sunt mulţi. Dacă-i cântărsc atârnă puţin la cântar.

Oricum, votul de dar nu se caută la doctrină. Cred că o să-l dau cuiva din listă. După atâta gălăgie intelectuală, am ajuns la concluzia că eu sunt prost şi ei sunt deştepţi. O să-l facă şi pe el deştept. Dacă ajunge măricel.

Poate îi găsesc totuşi nişte părinţi prin străinătăţuri. Uite, mie mi-ar conveni de doamna Merkel. Nu mie, ca bărbat, ci mie ca ofertant de vot gratis. Ea are mână bună. A avut şi cu Sarkozy. Măcar ştiu că a dat-o-n bară. Lumea s-a râs. Asta ştie lumea să facă. cred că şi eu tot aşa o să fac după ce-mi înfiază votul. Să dea ea în cine crede că-i mai bine. La ce să-mi bat eu capul?

Da', n-ar fi mai bine să-l ţin eu? Să-l cresc o ţâră. Să dau eu cu el. Să-l verific dacă rezistă. Pe urmă i-l dau cu dragă inimă. Mai pun şi o ceată de lăutari pe lângă el. Ca să fie când o creşte şi o face nuntă. De zestre nu mă ocup. Ştiu lăutarii cum să cânte. Democratic. Pe lângă chestiile alea de le zic POS-uri.

Să se spele pe cap cu votul meu.

Secatura

ElZap

Să fii secătură nu-i așa fost ușor. Nu e nici greu, decât până ce îți învingi starea de vomă. Cei ce s-au născut cu o gena specifică nici n-au avut-o. De starea de vomă vorbesc.

Ca secătura poți fi inginer, scriitor, profesor, ba chiar și medic, portar, fochist cu studii sau analfabet. Orice-ai fi, ca secătură tu trebuie să fii șef, lider de opinie, propagandist, fost agitator sau cu origine sănătoasă pe linie de agitație.

La muncă nu trebuie să pui osul, că se prinde oricine că nu ești în stare de nimic. În funcție de anotimp, de regim, de starea vremii sau a vremurilor, de modă, etc. tu trebuie să te dotezi cu o ținută corespunzătoare.

Când eram eu tânăr, secăturile purtau o haină de piele. Mai târziu, haina asta s-a schimbat cu un pulovăr de protecție cu căptușeală ceramică, iar în zilele noastre trebuie să-ți faci rost de ochelari cum nimeni nu are.

Dacă ești secătură sadea sau dacă aspiri la o astfel de poziție, trebuie să lovești în cel căzut sau în cei care urmează să cadă. Dacă sunt mai mulți cu atât mai bine.

Trebuie să ții seama că nu poți fi secătură decât dacă crești la umbra celor puternici. La umbla lor crești, pe ei îi slujești, lor le cânți în strună și tot pe ei trebuie să-i asculți. Dacă ai chef să latri la cineva, ești atent la opinia stăpânului.

Pe vreme de Uniune, fiecare secătură trebuia să strige lozinci. Atunci întâia lozincă era aia cu:

„Stalin si poporul rus 
Fericirea ne-au adus.”


Inutil să mă refer la autor. Mare poet. Și cum „din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!”, s-a ivit printre noi politicianul.

Acum Uniunea s-a dus. Ba s-a mutat mai spre apus. Odată cu ea s-a mutat și secătura. Alt stăpân altă arie.

Secătura avea un ochi de vultur. Să te ferească Cel de Sus să îți fi murdărit cartea cu chipul tovarășului Stalin cu niscaiva magiun! Numai eu ști câteva cazuri de neglijență, care și-au suspendat cursurile universitare, liceale sau gimnaziale din motive de uniune. Atunci te suspenda în maximum o oră. Dacă cârâiai ajungeai la stuf.

Secătura n-are mamă, n-are tată. A avut grijă să-i dea pe mâna stăpânului, care i-a făcut pierduți. Și nu numai pe ei. Toți au fost curățați, numai pentru ca să rămână secătura pură.

Încălecat de stăpân până la epuizare, el se consolează cu fericirea de a-i încăleca pe ceilalți. Dacă nu i-ar încăleca, n-ar fi el.

Secătura.