ElZap
E Ziua Noastră Naţională. E ziua în care sărbătorim şi Marea Unire.
Şi cât de mult am avea nevoie de unire! Şi cât de multe vorbe despre unire se rostesc peste tot, în timp ce vorbele rămân apă de ploaie aruncată în ochii prostimii. A celei care s-a născut aşa, sau a celei care a fost adusă în sapă de lemn tocmai de cei ce ne cereau să fim uniţi.
De Moş Ion Roată am uitat cam de mulţi ani. De el, dar mai ales de el, ar trebui să ne aducem aminte de câte ori vorbim de unire. De el şi de vorbele lui pline de duh.
"— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă."
Eu nu zic că ar trebui să ia şi boierii sapa în mână să se alăture prostimii la praşilă, însă prea sunt proşti boierii noştri şi mai ales prea leneşi, prea hulpavi şi prea nesimţiţi. De condus trebile gloatei nici vorbă, deşi le face mare plăcere să ocupe locurile de frunte din strană.
Aşa a fost pe la 1857 pe când se pritocea Unirea cea Mică şi aşa a fost tot timpul de atunci până în zilele noastre.
La unirea ne-au chemat boierii şi pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi prin alte locuri unde a trebuit să ne batem. Asta ca să facem Marea Unire. Bine a fost că ea s-a făcut cu mult noroc din partea sorţii, dar rău a fost că de ea s-au bucurat alţii. Pe cei desculţi care şi-au lăsat oasele pe unde au luptat i-au uitat domnii. I-au uitat sau i-au lăsat să se odihnească în cimitire. Ăia care au avut noroc măcar de un loc îngrădit, fie chiar şi plin de bălării.
Copiii "eroilor" au rămas tot fără şcoală, spre paguba tuturor. Bicisnicii au avut grijă întâi de plozii lor, care nu sufereau să stea în bănci cu unii cărora Cel de Sus a avut neobrăzarea să le pună în scăfârlie ceva mai multă minte şi uneori ceva mai mult talent. De ce să sufere micile beizadele? Cei ce au furat în timpul răzbelului aveau bani, ori cine avea bani avea şi drepturi. Ce îi trebuia ţării doctori pricepuţi, judecători incoruptibili sau profesori cu dragoste de carte? După Marea Unire a început să se închege o altă unire: unirea celor care erau de multă vreme în tot felul de haite.
Ar fi greşit să spunem că doar prostimea a fost sacrificată pe "altarul" Marilor Interese. S-au dus pe apa sâmbetei toate idealurile lustruite cu trudă de intelectuali de primă mână. Deschizând
uşa unei biblioteci virtuale te îngrozeşti când afli ce am reuşit să risipim noi. De fapt ei.
În primul număr al unei astfel de
reviste, cineva nota cu tristeţe:
"Pe numele scriitorilor noştrii se aşează praful uitării, talente cari în alte ţări, în alt mediu cultural, şi-ar fi întins, strălucirea asupra întregului pământ, — la noi se pierd, se distrug."
Şi în al doilea război tot la unire au fost chemaţi cei mulţi. La Cotul Donului i-au trimis la măcel. Poate fără rost, poate în speranţa unui câştig cât de mic, sau poate doar pentru că aşa ne cereau vremile. Vremile totdeauna ne cer jertfe.
Cei mai mulţi nu au murit prin locuri străine ci la doi paşi de Bucureşti.
Să pierzi de două ori mai mulţi oameni decât la cotul Donului e chiar un record. În cel mult o lună. În plină vară, deschizând singur porţile duşmanului fără a pune nici măcar o condiţie minimală. Şi pentru ce? Pentru o tinichea şi pentru un şut în dos dat de învingători. Şi măcelul nu s-a oprit aici.
Când au avut nevoie de o revoluţie sau de o lovitură de stat, tot la unire au fost chemaţi. Fericiţi cei ce au murit în focul aşa-zisei revoluţii. Altfel ar fi văzut cu ochii lor ceea ce vedem noi astăzi. Muncitorii de la Braşov care au rămas cu ceva vreme înainte fără salariu, au rămas şi fără uzine. Profesorii cinstiţi se prostituează dimpreună cu beizadelele celor ce se bucură de unitatea din decembrie. În locul librăriilor au înflorit discoteci, cazinouri şi tot felul de nimicuri în care se vând tot nimicuri.
Acum vorbim din nou de unire, dar ţara simte că e nevoie de un altfel de unire. Una în care toţi să pună osul la treabă.
Dacă o astfel de unire nu se va face, în mod sigur ne vom risipi, dimpreună cu lumea toxică pe care nu încetăm a o popula cu bazaconiile noastre.