Războiul cu umbrele

ElZap

Hiroo Onoda a luptat aproape 30 de ani într-un război care se terminase demult. Deşi Japonia şi-a încheiat afacerile militare prin 1945, el mai continua să se lupte chiar şi după anii 70. Sper că nu mai luptă şi azi. Numai patriotismul unui japonez poate explica o aşa încăpăţânare demnă de altfel de toată lauda.

Dacă pe Hiroo Onoda l-aş putea înţelege, mi-e imposbil să-i înţeleg pe unii lideri contemporani, care se încăpăţânează să lupte în una sau alta din taberele care se presupune că se ţineau de gât cu mult timp în urmă.

Să nu fi înţeles ei că taberele au făcut pace cu mulţi ani în urmă? Să nu fi priceput ei că războiul ăla nici n-a fost al nostru? Poate nici al lor. Poate a fost doar o operetă proastă. Sau poate e vorba de o imbecilitate nobilă pe care o întâlnim doar la acei câini credincioşi care-şi urmează stăpânii la groapă şi mor încet pe mormântul lor.

Altfel, cum aş putea să-l înţeleg eu pe conducătorul nostru, rămas tot mai singur în turnul lui de fildeş, depănându-şi singur basme pentru copii ca să poată adormi liniştit visând că este un mare erou ce se bate cu nişte mori de vânt? Că stă în genunchi cu faţa spre un occident încă n-ar fi aşa de rău. Ar putea sta totuşi în picioare. Rău e că priveşte cu spaimă spre restul lumii, pe care o vede în mintea lui pleşuvă populată cu zmei fioroşi, cu care doar el este cel chemat a se lupta.

Să nu fi auzit că Făt Frumos nu mai are nimic de împărţit cu Zmeul Zmeilor şi că ei lucrează la fundamentul noii lumi? Doar el este singurul care nu a priceput că fiecare din ei este un individ normal, că oricare din cei doi, trei sau câţi or fi sunt atât zmei cât şi feţi frumoşi? Animale comune într-o lume în care el ar trebui să ducă ţara spre supravieţuire?

Eu cred că el are nevoie de o poveste care-i asigură lui supravieţuirea. Numeni nu are nevoie de el.