Un Maestru cât un Vanghelie

ElZap

Cât un Vanghelie? Nici atât. Aşa se vede. Pe cine gira musiu Vanghelie? Pe Ecaterina Andronescu. Ce e rău aici? Nu e rău nimic. Madam Ecaterina Andronescu vorbeşte corect româneşte. Am dreptate? Aproximativ, am.

Dar Maestrul pe cine girează? Vă spun eu. Pe NIMENI. De ce vă miraţi? Aşa se numeşte personajul. Mă rog, aşa ar trebui să se numească. Vorbeşte NIMENI româneşte? Ba. E BA.

“Bine v-am găsit Maestre”. Aşa începe dragostea. Aşa începe şi dialogul cu Maestrul.

Cum vine treaba cu “succesuri”? Vine aşa. S-a corectat imediat. Acum pricep şi eu. Dar restul? "Pot să fie unii oameni care nu vor să vorbesc cu tine". Asta n-o punem la socoteală. Pe asta am băgat-o sub preş.

Acum treaba e că găina vrea să fie cocoş. Cu literă mică, nu cu literă mare. Acela e un alt Găină. Acolo cocoş e găina şi viceversa. Mă rog, fiecare cu cocoşul lui. Că vrea găina să fie cocoş nu-i bai. Bai e că găina nu ştie să cânte Cucurigu. Şi când cântă ia o gamă prea sus. Drept e că nici unii cocoşi nu cântă corect.

Pe de altă parte ce vedem la modul cum conduce Maestrul discuţia. Vedem că se evită abil problemele delicate. Se vede că e uns cu toate alifiile. Nu ca ucenicul vrăjitor. Acela a vrut să sară peste sârma ghimpată a gardurilor. Maestrul le evită. La vârsta lui nu face să sari ca apucatul peste garduri.

Cum e scris scenariul? De exemplu sensibilitate românului la sărăcie. Dă cu sărăcia, şi plânge pe umărul săracului. Ce zice săracul? Zice că asta e de-a noastră. Ea e cea care dă cu barda-n Dumnezeu. Ea e cea care are grijă să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.

Românul e sensibil la naţionalism. Hop şi eu, tot naţionalistă sunt. Vadim e naţionalist? Da. Dar nu e bun. Eu sunt aia buna. Ca şi tata, care trăgea în ţeapă. Vadim făcea la fel, dar nu la fel ca tata. Pe cine să tragi în ţeapă? Vrei să-ţi tai singur craca de sub picioare?

În opoziţie toţi încearcă să treacă la alte partide, zice duduia. Aşa. Şi dacă nu eşti în opoziţie dar treci la independenţă cum e? Despre asta nu e voie să vorbesc, că nimeni n-are voie să vorbească.

Ce să mai vorbim despre valorile familiei. Decenţă, bun simţ, blabla. Şi de tante ce ne zici? Românul apreciază familia, aşa că tot de-a noastră e. Vedeţi cum vine politichia? Aiurea, sunt doar insinuări. Aşa se scrie istoria. Mai că-mi doresc şi eu o colaboratoare ca Cocoaşa aia blondă.

Am şi eu o întrebare. De câte ori s-a înregistrat înregistrarea asta? Mă rog, taifasul ăsta.

Voi reveni. Bagă scriptul Maestre. Ăsta e scris la botul calului. Mai trebuie să batem şaua.

Măcar pe asta n-am înregistrat-o.

Cutremur

ElZap

Nici cutremurele nu-i stau în cale.

Mărmureanu le lasă în plata Domnului şi cu coada între picioare o ia spre Vrancea, iar dacă nu le lasă el are cine să-l împingă puţin de la spate ca să-i facă loc duduii. Vorba lui Vasile Alecsandri:

“Loc, loc!... feriţi, că trece Ciubăr şi umbra sa!”

Deocamdată vine doar Umbra. Ciubăr umblă pe coclauri cu o altă doamnă omonimă. Dar las’ că vine el şi Ciubăr, să n-avem grijă. Umbra asta e o umbră ca lumea nu ca orice umbră. Este o umbră multivalentă, polivalentă, multilaterală. Nici gramatica nu creşte la umbra Umbrei. Se ofileşte. Nu găseşte drumul spre orto. O găseşte spre limba scalenă. Cuvintele nu găsesc drumul, sau dacă-l găsesc ies aşa otova, împiedicate, ca vai de mama lor. Nu degeaba spunea poetul:

“Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.”

Şi cum să nu se dea la o parte, dacă din ’77 eveniment ca cel al ascensiunii pe Everestul politicii româneşti al duducăi, nu s-a pomenit să se întâmple în ţara asta.

Iar ca să fie tacâmul complet, emisiunea vine gata înregistrată. Sigur că da. Umbra nu trebuie să se destrame cumva. Poate o să rămână înregistrată pe vecie. Cum? Cum spunea şi Topârceanu. Adică, aşa:

Şi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subţire ca un ac,
Pe frontispiciul Veşniciei
Să te fixez ca pe-un gândac !

Vomă

ElZap

Scriu ca şi cum aş vomita.

Deschid televizorul ca să aud ce se mai întâmplă prin ţara asta şi mă apucă o convulsie de vomă.

Citesc presa electronică şi dau fuga la vomoar. Pe cea hard copy am înlocuit-o cam de multişor cu reclamele diverselor magazine, supermarketuri, sau dracu ştie cum s-or numi locurile din care îmi cumpăr săptămânal otrava cu lista nesfârşită de E-uri declarate. Alea ascunse abil nu le mai pun la socoteală.

Jumătate din articolele electronice îmi provoacă vomisment.

Iar au venit ăştia cu cerşitul. Toţi cerşesc şi toţi sunt îmbrăcaţi în costume la patru ace, iar cerşetoarele sunt îmbrăcate în albul, ce odată îmi sugera puritatea. Mă zgâlţâie spasmele astea nenorocite ca pe un apucat.

Cum să nu mă apuce starea asta nenorocită, când nici n-a trecut anul de când le-am dat votul. Toţi apucau de votul meu, ca să mi-l bage în urnă. Toţi îmi promiteau marea cu sarea. Acum îmi promit Dunărea navigabilă până la Atlantic.

Câtă ingenuitate, câtă prostie! Parcă aş fi la adunarea de unitate de pionieri, unde toţi îşi luau angajamente aiurea, doar pentru a avea ce scrie în jurnalul unităţii, sau detaşamentului. Culmea e că unii chiar făceau o sumedenie de prostioare care mai erau şi utile. De exemplu nişte covoraşe din pănuşi de porumb, pe care puteai sta în genunchi când mergeai la biserică. Doamne ce rău îmi pare că le-am aruncat. La cât se stă în genunchi în zilele de azi le-aş vinde cu un preţ bun.

Cum să nu mă apuce starea asta, ce nu mă lasă nici dacă înghit o cutie de NoSpa? După ce am înghiţit un lighean de gogoşi la ce să mă aştept? Şi toate sunt nedigerabile, coapte pe jumătate, cu un aluat cleios ce mi se lipeşte de cerul gurii.

Gustaţi şi voi una, şi spuneţi-mi dacă am înnebunit eu, sau astea chiar sunt făcute cu intenţii criminale. Asta-i mostra, sau monstrul:

“Pur şi simplu iau poziţie şi pur şi simplu iau luări de cuvânt în Parlament. Mă va susţine şi grupul din care fac parte.”


Hi, hi, hi şi Hi, hi, hi.

Vă asigur că n-am schimbat o virgulă.

Acum…

1. N-ar fi mai bine, dacă tot e să iei doar poziţie cum zici matale, s-o iei poziţia aia de se cheamă “pe loc repaus”? Întreb şi eu că doar nu dau cu bâta. Şi dacă o iei, n-ar fi bine să o iei pe plaiurile noastre mioritice, unde te poţi face de cacao cât vrei? Ce să mai mergi să exersezi şpagate pe coclauri, că e loc de-ntors pe la noi cât vrei. Vorba poetului:

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.

Nu-ţi mai bate capul cu numele poetului. Ocupă-te mai bine de Flutur. O luaţi amândoi pe câmpuri de care găsiţi.

2. Şi cu luatul luării de cuvânt cum rămâne? Ai? Ştii că e frumos şi pe la noi, mai ales prin Dorobanţi, unde lumea vorbeşte cum vorbeşte, iar de priceput nu pricepe nimeni.

3. Te susţine şi grupul? Ei da, asta-i bună. Adicătelea vrei să bagi şi grupul cu oiştea-n gard? Lucrezi sub acoperire, nu-i aşa?

Hai că mi-a mai trecut senzaţia asta nasoală (aşa vreau eu să-i zic, ca să priceapă tot candidatul, indiferent de gradul de instruire). Mi-a trecut până mâine, când auz că vine CEL MAI MANIPULANT dintre manipulanţi, ca să-mi sucească minţile. Atunci să te ţii! În luptă se aruncă greii. La ăştia nu zici nici pâs.

S-o credeţi voi.

Maestre! Aştept să apară scriptul emisiunii. Te aştept la Monitoring Media. Să nu zici că n-am zis.

Cu Crinul după pipiţe

ElZap

Cum vă place?


Acum nu că mi-ar place să-l laud pe petro-ministrul, ajuns petro-preşedinte de partid şi, cine ştie, mâine ajuns petro-preşedinte de ţară, dar nici nu pot să suport adunăturile de tip hen party, înfuriate până la extaz, pregătite să declanşeze un jihad feminist împotriva omului cu plete, sau dacă vreţi o cruciadă intolerantă în sprijinul unor doamne, domnişoare sau dracu ştie ce-or mai fi ele, doar pentru că li s-a pus în faţă o oglindă în care ele se văd exact aşa cum sunt.

Stau şi eu ca prostul la intersecţie şi mă întreb: dar cum aţi vrea să li se spună neastâmpăratelor dudui, care nu se lasă şi o ţin ca Gaia Maţu, că vor să ajungă la Brussels? Musai la Brussels. Şi nu oricum, ci aşa buluc, trecând peste mobilierul din sufragerie, bucătărie sau chiar peste cel din dormitor.

Ce să-i faci unei cucoane, dacă nu se mulţumeşte cu maşina pe care a primit-o cadou de la tăticul ultra-bogat, de la amantul ultra-generos, sau de la soţul ultra-înţelegător? Cum să-i spui unei cucoane ce se vrea musai la Brussels, când ar fi mai bine să vrea la o casă de odihnă sau la o tabără de copii obosiţi şi cu cearcăne la ochi? Ia puneţi voi mâna pe dicţionar şi găsiţi-mi un termen potrivit.

Că pipiţele sunt tari în gură e o altă treabă, dar să nu-mi vină mie o duduiţă, fără nicio idee legată de treaba pe care o au de făcut pe unde vrea să meargă, şi să-mi pregătească reţeta drogurilor, uşoare sau grele, pe care aş urma să le iau precum aghiazma pe care era silit s-o bea Grigore. Eu mă mulţumesc cu ţigara şi cu cafeluţa de toate zilele, ce mama dracului. Cred că nu vă trece prin cap să-mi veniţi în campania electorală cu sticluţa cu aurolac, să mă obligaţi să umblu cu punga la gură? A dat strechea în toată politichia noastră? Vouă vă arde de droguri, când lumea moare de criza ce se trage tot de la voi?

Ce-or fi vrând toate cu Brusselul, de zici că de acolo curge laptele şi mierea, că eu n-am văzut-o încă pe masa bietului cetăţean român, care dă, dar nu ia nimic? Sau poate… Poate nu văd eu, că aşa e cu noua transparenţă.

Dar de ce s-or fi bulucind toate cucoanele astea în cap cu şefa de la Adevărul, să le susţină, că nu văd ce au de câştigat? Ba văd că printre ele s-au mai strecurat şi nişte bărbaţi cu barbă sau fără.

Cât despre termenul ăsta cu care v-a miruit Crinul cel isteţ, eu zic că leacul e la îndemâna oricui.

Puneţi cucoanelor mâna pe carte, iar dacă nu vă duce capul, adunaţi-vă pe la casele voastre şi nimeni n-o să vă zică nici pipiţe, nici piţipoance, nici piţiguşe şi nici măcar Pitzi Ritzi sau altcumva.

Tonomatul

ElZap

Mi s-a pus pata pe tine. De când te-am găbjit că te dai la plăcinte. Chiar aşa coane Manipulantule?




Păi, când te-am văzut prima şi întâiaşi dată pe sticlă mi-am pierdut uzul raţiuni, cum ar fi zis celebrul Rică Venturiano, şi el publicist ca şi matale. Ăsta e de-al nostru, om din popor, combate bine, mi-am zis. L-am găsit în sfârşit pe cel ce are grijă să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.

Mă gândeam că de-acum o să avem şi noi un câine de pază al democraţiei, un dulău tânăr şi fioros, un adevărat Pitzbull cu privire ageră şi cu urechi ciulite, gata să sară la beregata tuturor celor ce dau târcoale de vreo douăzeci de ani la stâna asta fără stăpân, care se mai numeşte încă ţară, care se mai numeşte România.

Aseară se adunau norii negri deasupra antenelor, mai ales deasupra celei de-a doua, prevestind o furtună cu fulgere şi trăsnete. Şi cum să nu se nască furtună, când de la Romulus Zăroni până în zilele noastre nu şi-a permis nimeni să-şi bată joc în aşa hal de noi, ungând în înalte dregătorii oameni fără pic de carte, ba chiar cu un început de analfabetism cronic?

Să nu-mi spuneţi de academiciană, că ea măcar era dosită pe cât era posibil, şi nici nu ieşea să-şi pună poalele-n cap în văzul lumii, la oră de maximă audienţă. Am o vagă bănuială, deşi mâna-n foc n-aş băga-o, că ea mai pusese mâna pe câte o carte, şi nu era chiar atât de îngrămădită ca performerii noştri în aruncarea cărţii şi prinderea ciocanului. La Brussel nici prin cap nu-i trecea să meargă aşa de una singură.

Deschid şi eu cutia asta nenorocită şi nu-i vine să-mi cred ochilor şi urechilor. Pitzbulul nostru nu era decât un biet Caniche, parfumat şi cu fundiţă roz, zâmbăreţ şi afabil, curbat de spate şi de caracter, un fel de perete la care marea speranţă a politicii româneşti venise să bată mingea după pofta inimii.

Ce cotcodăceşte gingaşa noastră Brusseletă, la masă cu Tonomatul? Păi cotcodăceşte cam multe şi fără pic de logică, dar cu mult tupeu. În timpul ăsta nu aud nicio replică în măsură să-i taie elanul.

Aşadar asta este:

1.

Q: Vreau să terminăm cu intelectualii ăştia…

A: Eu vreau să ştiu de ce au avut ceva cu mine? Au avut ceva cu mine doar pentru că sunt fata lui tata… Ţi-am spus, nu doresc să jignesc pe nimeni, dar câteodată aceşti oameni au opinii individuale, nu se pot supune regulilor unui partid. Într-un partid trebuie să te supui majorităţii, chiar dacă ai o cu totul altă opinie trebuie să te supui majorităţii.

Comentariu:

Intelectualii n-au nimic cu matale şi asta din mai multe motive. În primul rând pentru că mulţimea din care faci parte este disjunctă de mulţimea intelectualilor. Nu cred că-ţi spune ceva noţiunea de mulţimi disjuncte, că ar fi mare minune să fi deschis o carte de matematică, când nu te-ai obosit nici cu cea de gramatică. În al doilea rând, intelectualii nu sunt nişte chivuţe gata să-şi pună-n cap poalele de câte ori se întâlnesc în târg cu cineva ştiu eu cum. Punct.

De la capăt. Intelectualii au prostul obicei de a nu se supune disciplinei niciunui partid. Până şi generalisimul Stalin le respecta această opţiune, şi îi lăsa în plata Domnului. Gândeşte-te la Kapiţa, la Antonov sau la Serghei Korolev, părintele erei spaţiale. Asta e menirea lor, a intelectualilor. Să se îndoiască tot timpul de certitudinile afişate în lozincile propagandei idioate.

Draga mea fetiţă, îţi poţi tu imagina un Galileo Galilei, supunându-se majorităţii care o ţinea pe-a ei că Pământul ăsta pe care calci matale ar fi nemişcat, adică ţeapăn ca un mort în păpuşoi?

Dacă n-ai avut timpul să citeşti, fiind prea ocupată cu campania ta electorală, află măcar acum că el nu s-a supus nici măcar Inchiziţiei, care oricum era mai deşteaptă decât o mie de fetiţe siliconate, şi i-a spus-o verde-n faţă: “Eppur si muove”. Pricepuşi maică vorba asta măreaţă? De la ea ni se trage ameţeala, că de-atunci Pământul, pe care stai şi matale,se învârte bezmetic fără să asculte, nici de partidul din care te-ai desprins, nici de independenţa de care faci caz, nici de Inchiziţie. Absolut de nimeni. El ascultă de Galileo Galilei. Dacă-l băgai pe Galileo în disciplina de partid, opreai Pământul din mişcarea lui cu cap, mai ceva decât a făcut-o Sulică Frânarul când s-a îmbătat criţă şi a oprit marfarul în mijlocul câmpului.

2.

Q:
Am văzut un clip cu tine care te duci cu barca de la Constanţa până la Rotterdam.

A: Facem lobby pur şi simplu. Ştii că în Parlamentul European totul se rezolvă prin lobby. Consider că totul e blocat politic. Una din ţări nu e de acord cu... Pur şi simplu iau poziţie şi pur şi simplu iau luări de cuvânt în Parlament. Mă va susţine şi grupul din care fac parte.

Comentariu:

Aşadar asta este. Iei poziţie. Eu cred că mai e ceva. Dacă rămânem la poziţie n-am făcut nimic. E ca şi cum aş spune că eu vreau să ajung pe Lună. Cum? Pur şi simplu mă urc pe vrejul de fasole. Ca baronul Münchhausen. Dacă faci la fel şi la Brussel, te lasă ăia suspendată de vrejul tău de fasole.

Ar mai fi multe de comentat, dar treaba asta ar fi trebui s-o facă domnul Tonomat la momentul potrivit.

Vă las să citiţi şi să judecaţi, sau să vă cruciţi. Cum vă lasă inima.



Video.

Manipulantul

ElZap

Stăteam, mă miram şi admiram cu ceva timp în urmă rolul manipulantului în construirea societăţii democratice multilateral dezvoltate.

Atât de multilaterală e democraţia noastră, încât orice cefalopod ar rămâne cu gura căscată când ar privi la numărul mare de tentacule pe care le desfăşoară ea, toate împreunate şi îmbârligate, numai şi numai pentru a face fericit poporul. Că sunt multe, asta încă n-ar fi nimic, dar toate aceste tentacule, toate aceste capete care trebuie mângâiate şi mai ales hrănite, nu rămân flămânde.

Doar ultimii mohicani, beneficiarii finali ai binefacerilor democraţiei, adică noi toţi, cei mulţi şi fraieri, rămânem până la urmă, fie cu gura căscată ca la stomatolog, fie pur şi simplu cu degetul în gură, pe care tot îl sugem, până se îndură şmecherii să mai pună de nişte alegeri. Abia atunci putem suge şi noi ceva pe la crâşma din sat, taman cum pe vremuri ne bucuram odată la câţiva ani cu ocazia balului pompierilor.

Până şi manipulantul, are o viaţă grea în intervalul acesta de lâncezeală, când nimeni nu-l bagă în seamă, sau dacă totuşi îl bagă din când în când, nu-i aruncă decât câţiva bănuţi acolo, cât să-şi ducă zilele de azi pe mâine prin nişte prăpădite staţiuni balneare exotice.

Dar uite că vin alegerile şi atunci este bătaia peştelui. Atunci curg pomenile grase şi toţi trag de tine, mai ceva decât de manelişti, când se apropie sezonul nunţilor cu daruri multe.

Asta este. N-aduce anul cât aduce campania electorală.

Fiorosul adversar de paie

În preajma campanie electorale toată lumea înjură. Mai ales sunt înjuraţi, cum e şi normal de altfel, cei ce sunt la guvernare. Cei ce au fost cu ceva ani în urmă la timonă sunt înjuraţi mai puţin. Deh, lumea o ia pe cocoaşă şi în câţiva ani uită, vorba cântecului: “mă vei uita că şi uitarea/e scrisă-n legile-omeneşti”.

Cum să ieşi tu în faţa oamenilor, să le ceri să te aleagă tocmai pe tine, când abia le-ai pus în cârcă niscaiva biruri? De ieşit e musai, că se supără Zeus, şi trimite fulgere de ameninţare, promiţând că ţestele celor ce nu ies la atac, sau nu înving în luptă vor poposi acolo unde le stau picioarele.

Cu gloata însă nu te pui, sau dacă o faci n-o iei aşa pieptiş, că ea te umple de salivă, aşa că trebuie să o iei cu binişorul. Noroc că s-a descoperit televizorul, la poarta căruia fac coadă analiştii, formatorii de opinie, mă rog toţi manipulaţi cu arsenalul lor, cu scutieri şi înarmaţi până-n dinţi cu tot ce e nevoie pentru înrolare.

Să nu ne aşteptăm ca ei să scoată periuţa din buzunarul de la spate şi să se repeadă să dea la o parte scamele de pe sacoul murdar al politicienilor. Nu. “Cărarea asta s-a bătut de mai ‘nainte”. Numai ăia nespecialişti ar proceda aşa.

Manipulantul de rasă începe cu un atac la baionetă împotriva invitatului, aruncându-i în faţă toate porcăriile de care este acuzat de plebe. Numai că amândoi au citit scenariul şi îi cunosc desfăşurarea lui punct cu punct.

Omul obidit, dă strigare, îşi adună familionul în jurul televizorul ca să asiste la marele măcel.

Aiurea. Replicile sunt cunoscute dinainte. După un început bine temperat, aspirantul la funcţia în care el o să împartă bucatele, începe să-i explice manipulantului, punct cu punct, aşa ca la şcoala primară, că tot ce a văzut el este doar o iluzie, că nu e vorba de nicio Volgă, şi că până una alta el este cel care a pierdut o bicicletă. Manipulantul ascultă plin de admiraţie şi se dă cumva învins.

Nu degeaba. Asta v-o spun eu, aşa ca între amici, dar lucrul acesta nu se vede la televizor. Vă asigur că în scenariu este scris. Undeva la footnote, cu litere mărunte de tot. Doar cifrele sunt măricele. Vreau să spun valoarea lor absolută, nu font size-ul.

Aşadar aşa stau lucrurile? exclamă capul familiei, şi odată cu el toată ceata lui Piţigoi. Care va să zică, domnul n-a furat nimic? Aşadar asta e? Ăilalţi sunt cei care…?

Toată lumea pleacă la culcare, mai năucită chiar decât dacă ar fi luat o duzină de pastile de Extraveral.

Toată lumea jură cu mâna pe inimă, că vor răzbuna sărmana victimă a manipulantului, băgând cu proxima ocazie un vot în gura rânjită a urnei.

Aşadar… dacă vrei să câştigi în alegeri nu ezita să întri în ringul de box, dar ai grijă să citeşti atent scenariul meciului, şi mai ales, asigură-te că l-a citit atent şi adversarul din ring. Mai ales notele alea de subsol, la care nimeni nu se uită.

Nu că n-ar fi interesante, dar de dragul transparenţei nimeni nu le aruncă în ochii telespectatorilor.

Manipulantul...

ElZap

... este meserie veche şi ca orice meserie este pe deasupra şi brăţară de aur.

Dacă e dictatură, viaţa manipulantului e tare grea. Muncă puţină, bani pe măsura muncii. Împingi şi tu acolo nişte vagonete, că altceva ce să împingi? Oamenii stau singuri pe locurile stabilite, sau după caz trec alene şi fără chef duşi de partidul nostru spre victorii, aşa că manipulantul şomează pe salariu de nimic.

Mai complicat e când e democraţie. Atunci oamenii trebuie puşi în rânduri de specialişti, un fel de grădinari de oameni. Iubiţii noştri conducători, mult prea mulţi pentru câtă treabă fac, n-au timp de alinieri şi de scris lozinci, iar democraţia, dacă nu-i aliniată ajunge să ia fânu-n coarne. Nu mai spun, că ea îşi mai bagă nasul unde nu-i fierbe oala, mai ales în afacerile înadins încurcate, ca să se vadă cum e cu transparenţa.

Aici intră în scenă manipulantul. Rolul lui e de o importanţă covârşitoare. Vă mai amintiţi zicerea aia cu “industria grea şi pivotul ei industria constructoare de maşini”? Ei, cam aşa se poziţionează manipulantul în raport cu democraţia.

Corect ar fi să-i zic manipulator, jurnalist, om de televiziune, formator de opinie, sau pur şi simplu propagandist sau agitator ordinar, dar cum scriu sub acoperire trebuie să-i zic pur şi simplu manipulant.

Zoaie în public

Vrei să-l scoţi din anonimat pe unul, de care nici dracul n-a auzit? Poţi începe de exemplu prin a-l aduce în primplanul unui scandal.

Scenariul poate cuprinde o uşoară cafteală aplicată nevestei, cu sau fără plici, la o oră de maximă audienţă, în direct şi în reluare. Dacă n-are nevastă, sau aia nu vrea să se lase caftită în spaţiul public, poţi alege un scandal cu soacra, mama sau alte rubedenii, că tot nu-s bune la altceva. Au şi ele ceva avere, o casă acolo, ceva acţiuni. Mai rău e dacă n-au nimic.

Dacă din nenorocire eşti însurat, poţi fi şi mai însurat, că la o adică poţi divorţa de câte ori pofteşti, după care te recăsătoreşti la loc. Între timp mai poţi să cununi, să botezi, să îţi măriţi potaia, sau să te nebuneşti după pofta inimii. Nu uita să chemi televiziunile, că unele chiar n-au idee de vreo emisiune serioasă.

Dacă n-ai cine să te bage în tomberon, îl găseşti pe Ţolea, care pentru o nimica toată te vâră în tomberon până în gât. Mai greu ar fi să-ţi bage tomberonul pe gât. Doar nu eşti tu şarpele boa. La o adică ai putea fi la cât înghiţi pe nemestecate.

Poţi băga chiar o scena deocheată, cu pantaloni pe vine şi cu tot tacâmul în faţa unui webcam, lăsat anume deschis. Dacă eşti cumva ministru, fii sigur că mâine vei fi şi mai ministru.

Ce dacă ieşi în lume cu mutra plină de zoaie? S-a terminat apa? În fond, dacă te-ai născut nătâng şi nu vrei să rămâi toată viaţa în băltoaca anonimatului, mai contează pe unde ieşi la lumină?

Drumul spre popularitate este la fel de bun, indiferent dacă trece printr-un ochi de apă curată ca cristalul, sau prin latrina înfundată de pe mal?

Eu sunt ALPHA

ElZap

Şi a fost ziua întâi…

… şi părintele unuia din cele mai de temut programe de calculator Mathematica, de-acum cunoscutul Stephen Wolfram, a lansat la apă, cu tot zgomotul ce este cerut de astfel de ocazii unice, un fel de motor de căutare, mă rog, un fel de motoraş ar zice unii, ce trebuia să bage groaza în cei ce profeţesc că e mult până departe, când vine vorba de competiţia dintre inteligenţa naturală şi cea artificială pe care ar urma să o achiziţionăm la borcănele mici sau mari de la buticul din colţ.

ALPHA, urma să fie numele noului născut, şi chiar aşa se cheamă pe numele lui de familie sau de botez.

Acum, dacă Mathematica a reuşit să-i cam sperie pe matematicieni şi pe cei ce se pricepeau întrucâtva la matematică, că pe ceilalţi i-a lăsat indiferenţi, motorul ALPHA a zbârnâit el ce-a zbârnâit, pentru ca până la urmă să poposească cuminte în lanul de curiozităţi ale încercărilor umane în a sfida necunoscutul.

Tot e bine că s-a născut ALPHA. Dacă nu se întâmpla acest eveniment, am fi rămas cu spaima că nu mai e mult şi vom fi nevoiţi să ne împachetăm frumos creierul şi să-l integrăm în programul RABLA, primind în schimb contracost un mic motoraş de căutare.

Aşa putem sta liniştiţi o vreme. Mintea noastră zbârnâie, chiar dacă nu este unsă cu toate alifiile universităţilor, fie ele chiar şi particulare, sau la mare distanţă de cunoaşterea umană autentică.

Putem dormi liniştiţi o vreme. Motorul ALPHA doarme şi el. Până când? Naiba ştie.


Poate până la OMEGA.

P.S. Acum, lăsând gluma la o parte, drăcia asta, chiar şi-aşa leşinată cum e, chiar face ceva. Nu e de colea să-ţi răspundă cineva scurt şi la obiect la întrebarea pe care i-o pui, când de cele mai multe ori, chiar şi oamenii te ameţesc până ce îţi răspund la o întrebare simplă. De Google ce să mai vorbim, că îţi răstoarnă pe masă tone de documente şi te lasă să le citeşti singur.

O lume ce se duce

ElZap

Se zice că lumea în care trăim se aseamănă cu valurile mării. Fiecare val ce se naşte şi creşte îngroapă valuri ce apun. O fi bine? O fi rău?

Îmi trec acum prin minte vechi obiceiuri dispărute ale satului de odinioară.

Pânza aceea ce se ţesea în casă e o altfel de pânză, nu ca aceea pe care o cumpărăm din magazin. Lucrurile acelea poartă în ele un suflet, oricât ne-am amăgi.

Imperfecţiunea ce s-a strecurat în bucata aceea de pânză din care a fost ţesută o merindare, ascunde în ea o ezitare, o poticneală, poate scâncetul unui copil. Pânza ţesută în războaie din ce în ce mai sofisticate nu ascunde nimic.

Chiar şi firul acela ce a fost depănat alene pe răşchitor, păstrează în el lumina lămpii cu gaz ce se strecura anevoie prin sticla de lampă, ce devenea din ce în ce mai afumată pe măsură ce noaptea se adâncea. Dacă se lasă linişte deplină, putem auzi în tortul acela ţesut stângaci, grozave poveşti de pe front, spuse de bărbaţii ce-şi însoţeau nevestele când plecau cu furca în brâu pe la câte o vecină.

Frontul nu i-a răpus, dar timpul i-a purtat în alt sat, cu un cer verde crud, sau acoperit cu flori sălbatice. Doar poveştile lor se aud, din pânza ţesută într-un alt veac. Se aud aievea, dacă avem răbdarea să o ascultăm.

Dar firul acela de arnici? Culoarea lui a fost ştearsă de vreme şi nici vorbă să poată fi comparat cu culorile ce-ţi iau ochii din vitrinele luminate. Are însă în el ceva ce nu poate fi înţeles, sau poate nu găsim cuvinte ca să-l putem spune. Poate că este umbra bolţii de vie care s-a amestecat cu cusătura aceea, sau poate e vreun dor adânc oftat al unei fete ce aşteaptă să se lase seara?

Şi pâinea. Of, pâinea aceea ce răspândea un miros ce înmuia picioarele copiilor dintr-o jumătate de sat, făcându-i să lase joaca şi să se abată pe la casele lor. Pâinea o păstrează unii doar în amintire. Unii. Cei ce au văzut-o cândva. Nici măcar o fărâmitură n-a rămas. Cu ce să compari bucata de pâine cu geometrie perfectă pe care o iei de pe raft? Cum să te creadă generaţiile ce vin, că era o vreme când bucata de pâine era altfel decât pâinea de azi?

Cum să le spui celor ce vor să te asculte, că mâna bătătorită a unei femei putea să dea viaţă unei banale bucăţi de cozonac, atunci era trecută pe deasupra ei cu o mângâiere abia schiţată? Cine să te creadă că gestul, aproape banal, de a înlătura o imaginară fărâmitură de pe masă, făcea ca acel cozonac să iradieze într-un spectru al unei lumini necunoscute?

Cum să stai în faţa unei lumi, din ce în ce mai grăbite, să-i povesteşti de vremuri când oamenii se mişcau mai încet, având timp să se bucure de o floare crescută aiurea la margine de drum?

Lumea aceea s-a dus, dar lumea în care trăim încotro se duce?

Turuieli

ElZap

Apăi ce-o fi aia turuitură şi la ce-o fi bună ea?

S-ar părea că turuiala ar fi o boală, adică un fel de limbariţă sau trăncăneală ajunsă în fază cronică, un fel de metastază a limbuţiei. Asta doar la prima vedere, că nici vorbitul într-una şi fără rost nu-i aşa cum crede lumea, vorba lui domn’ Matache. Fără rost o fi el, dar de cele mai multe ori e cu mult folos. E un adevărat leac, un adevărat elixir al supravieţuirii în jungla prostiei absolute.

Bunăoară, dacă ai terminat un liceu după formula patru din douăsprezece clase, adică patru ani dormiţi prin clasele de şcoală şi restul pe unde-ai apucat, de ţi-ai luat şi bacul de la distanţă cum se poartă mai nou, ce te faci? Te faci că plouă? Nici vorbă. Dai cu gura. Mulţi aud, dar puţini pricep în ziua de astăzi.

Fereşte-te însă să dai cu gura acolo unde se găsesc grămadă mulţi pricepuţi în domeniul în care vrei să arăţi că eşti strălucit. Nu uita niciodată să testezi terenul, că nu-i bine să-ţi rupi gâtul ca prostul.

Par egzamplu, dacă eşti la o întrunire cu multe fufe, poţi să te dai mare în ale matematicii. Toate o să dorească să le fii numitor comun. Poţi deriva în stânga şi-n dreapta fără frică, iar de pui ochii pe o integrală mai simplă, nu ezita să o rezolvi prin părţi. Nu uita însă, că o integrală poate fi categorisită fără supărare ca primitivă, mai ales dacă nu-i definită.

Cum scoţi cămaşa dacă vrei să te dai mare cunoscător în limbi străine? Regula e cam aceeaşi. Fii cu mare băgare de seamă însă, că de când cu chatul transfrontalier, păzirea bordurilor, sau supravegherea centurilor, multe o rup cumva cu limbile străine. Unele au şi cursuri de specializare prin cazinouri din alte ţări de soare pline, sau prin cine ştie ce localuri. Măsoară de şapte ori până tai odată, dacă nu vrei să-ţi rupi gâtul.

Ai văzut ce-a păţit ăla mic, îndesat şi monosilabic?



I-a ţinut lui ce i-a ţinut, a ţinut-o într-o turuială, de ziceai că el este prâsnelul perpetuu mobile, până ce a dat nas în nas cu unii ce ştiau s-o rupă pe englezeşte. Aici i s-a înfundat de-a binelea. Cât ai zice peşte, a încurcat gripa suină (porcească care va să zică) cu cea înaripată, şi engleza cu româna de era cât pe-aici să se stârnească un taifun de râsete LOL.

Şi ca să fie gafă "all inclusive", gafeurul duce mâna la căciulă şi şterge sonorul filmului de pe site-ul guvernului. Poftim de vezi!


Ce mă miră pe mine, este de ce a ţinut el musai să cotcodăcească pe englezeşte, când putea să spună exact acelaşi lucru pe româneşte, cum de fapt a şi făcut-o?

Să-i fi trecut lui prin cap că ar fi bine să adauge niscaiva expresii noi la limba lui Shakespeare? De adăugat n-a adăugat nimic, dar a călcat pe urmele precursorilor în ale gafelor, întărind proverbul cu Sitacuisses.

Dar înaltele şcoli de pe alte meleaguri ce păzesc? Să fie adevărat că a stat (degeaba?) multe luni prin străinătăţuri, nepricepând limba în care i se vorbea pe-acolo? Sau i s-or fi spus poveşti doar în limba română?

Sincer să fiu, mi-a plăcut mult când l-am văzut trăgând ca un actor la coasă. Chiar mă întreb şi eu odată cu poetul:


De ce m-aţi dus de lângă voi?
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă...

Chiar, de ce?

Gogoşi

ElZap

De ce să mai discutăm despre politică?

De ce nu ne-am arăta isteţimea în probleme culinare. Gogoşi, de exemplu. Să-l luăm ca exemplu pe marele Baron Munchausen.




Ştiu că n-o să aveţi răbdare să-l ascultaţi până la capăt. Pe politicieni cum de aveţi răbdare să-i ascultaţi?

Hai să fim măcar o oră copii. Ei nu mint. Ei spun poveşti. Mint doar oamenii mari, mai ales când sunt politicieni.

Păcat că n-am găsit povestea de mai sus în interpretarea Actorului Emerit Radu Berceanu. Mare actor, tipul astă. El când ne spune poveşti nu se aude nici musca. Musca se prăbuşeşte din zbor şi intră brusc în hibernare când spune el poveşti. Cică temperatura incintei are o creştere negativă, de ajunge la minus n-şpe grade Celsius, mai ales când ne vorbeşte de autostrăzi.

Dacă deschide el gura, instant începe o nouă Eră Glaciară. Măcar nu ne deteriorăm ca proştii şi avem şi noi o şansă. Şansa de a ne dezmorţi după ce trece criza.

Tot sunt bune şi poveştile lui la ceva. Dacă sunt spuse ca lumea se poate produce supraconductibilitate, de o ia energia electrică bezmetică şi întră pe de-a moaca în buzunarele cui trebuie.

Asta zic şi eu afacere.

Demos, democraţie, demagogie

ElZap

Dacă-i ordin, atunci cu plăcere.

Cam asta-i filosofia omului rătăcit într-o tranziţie pe care nici dracu’ nu pricepe de unde vine şi unde merge şi mai ales de ce om fi avut noi nevoie de ea.

Că este ordin de la stăpânire să fie daţi afară o armată de oameni, nu-i nici un bai. Doar e ordin. Nu ştii că e criză? Criza e criză nu se discută. Nici măcar nu se comentează. Ce dacă, doar cu câteva luni, în urmă economia duduia de dolofană şi rumenă în obraji ce era? Toţi conducătorii noştri au că duduia, dar acum îşi asumă orbul găinilor. Cică atunci aveau albeaţă pe ochi, se băteau cu cărămida în piept că sunt bani, că de ce să nu se mărească salariile cu atâta la sută. Promulgam, ameninţam, demagogeam şi democrăţeam, că tot am învăţat şmecheria cu demos contra demos, sau că întoarcerea la popor ţine şi de cald li de foame. Demosul tace şi înghite, că altfel i se aruncă în obraz că e prost, că nu pricepe binefacerile avansatului în faţă, că aşa şi pe dincolo. De când mă ştiu, şi poate şi mai de demult, toţi cei ce ne-au condus ne asigurau că e bine să avansăm doar în faţă.

Că ne-a călcat cota unică de impozitare, nu e treaba demosului să discute astfel de probleme. Ce dacă în felul acesta ne prindem de toartă cu Kîrgîzstanul, cu Islanda, cu Republica Mauritius şi cu alte câteva ţări? Asta-i problemă? Nu se aude că e ordin? Vreţi ca tocmai noi să avem umflaţi lipsiţi de vlagă? Vreţi ca poziţia lor să fie subminată de fitecine? Ce-mi tot daţi în cap cu exemple, precum Statele Unite, sau ţările din vestul Europei? Astea sunt exemple? Vreţi să se supere ăla de pare că are gâtul pus în ghips?

Aud că vreo două milioane de concetăţeni de-ai mei şi-au făcut bagajele şi aşteaptă să părăsească vaporul numit România, că vapoarele României s-au volatilizat într-un Triunghi al Bermudelor de care nimeni nu vrea să se atingă. Noi o să fim prima ţară care o să avem guvernanţi fără guvernaţi. Un fel de paznici care nu păzesc nimic, păzesc nimicul, sau ţin de şase celor ce umbla cu ciorditul. Asta e problema de care trebuie să se ocupe demosul? S-a terminat tescovina la cârciumile din sate?

Şi-apoi să revenim la bani. Ochiul dracului cum s-ar spune, deşi mai că-mi vine să spun că dracul se plimbă printre noi cu toată ciurda lui de puradei, dacă mă gândesc la efectele colaterale nefaste pe care le are hârtia foşnitoare, sau mai nou banul electronic, asupra vieţii noastre. Bunăoară, să zicem că ai un plan măreţ, ce nu suferă amânare, un proiect a cărui rentabilitate nu poate fi pusă la îndoială, dar n-ai para chioară. Ce faci? Te împrumuţi de la cei ce au. Dar dacă n-ai nici un proiect? Te împrumuţi şi-atunci. Te împrumuţi pentru că e ordin, iar dacă e ordin atunci e cu plăcere. Cui foloseşte că te împrumuţi? Ţie în niciun caz. Demosul se întreabă, dă din umeri negăsind răspunsul şi acceptă hotărârea domnilor care le ştiu pe toate. Ăia ştiu cui folosesc împrumuturile, numai că nu ne spun. Nu ne pot spune. Asta-i treaba gloatei? Ea nu ştie că poate lua credite doar cu buletinul? Cumpără de toate. Cumpără lucruri de care are nevoi şi lucruri de care au alţii nevoie. Au nevoie să le vândă, că doar n-o să rămână cu marfa nevânduta.

Şi uite-aşa ajungem din groapă-n puţ. Unii fac gropi în care dăm noi. Dăm ca pietoni, dăm ca şoferi, dăm ca apucaţii. Nimeni nu întreabă de ce rămân gropiţele din asfalt neastupate cu lunile până se fac gropi şi apoi adevărate cratere. Nu întreabă pentru că oricine ştie că nu va primi răspuns. Primim compensaţii. Astea se plantează vecine cu gropile. Ştie unul să fabrice nişte dealuri peste care maşina trece de zici că eşti călare pe jucăriile alea ce se numeau măgăruşi? E perfect. Înhaţă contractul de la cine trebuie, dă şi el acolo o câtime şi se apucă de făcut obstacole. Nimeni nu întreabă de ce e nevoie sau cui folosesc dâmburile care sunt megieşe ci gropile.

Exemplele ar putea continua, de am ajunge să o întrecem pe Şeherezada, că la poveşti suntem buni. Unii le spun minciuni.

Unul ne spune că o să trăim bine, dacă îl lăsăm pe el să facă ce crede el. Nimeni n-are voie să-l întrebe de ce trăim prost.

Altul ne promite un Dracula Parc şi umblă ziua miaza-mare cu palmierul-n poale să ne dea cu umbra-n ochi. Parcul nu-i, banii nu-s, el s-a dat la fund, dar nimeni nu-l întreabă de sănătate.

Ş.A.M.D. … Ş.A.M.D. … Ş.A.M.D.

O întrebare aş avea şi eu acum în finalul acestei poveşti nefinalizate: când se dă drumul la întrebări?

Prima întrebare care ar trebui pusă ar fi: unde sunt ţepele? Că prea mulţi aşteaptă la rând, sau cum s-ar spune îşi aşteaptă rândul.

Inecuaţiile Minotaurului

ElZap

În zilele astea se face matematică în draci.







Matematică sau aritmetică… Ce contează? Se fac socoteli peste tot. Se fac adunări, scăderi, ba chiar şi înmulţiri: la televizor, la radio, la colţul străzii, cu sau fără muzică, dar mai ales în cabinete, restaurante şi alte locuri ferite de ochii prostimii. Se socoteşte cât şi cine dă, cât şi cine primeşte.

Se măsoară: lungimile bordurilor fărâmicioase; a autostrăzilor reale, imaginare sau complexe din care se vor mulge sume de bani negri; a centurilor pe care se vor planta palmierii însoţitori de suine grăsuţe cu maiou zdrenţuit, jegos şi atât; a altor autostrăzi suspendate precum grădinile Semiramidei; şi ale unora subterane ca labirintul legendarului rege Minos.

Pe astea din urmă, ca şi pe celelalte din trecutul apropiat sau mai îndepărtat nu le va vedea nimeni. Zadarnic croşetează Ariadna cea blondă firul deşirător pentru sărmanul Tezeu, că dintr-o încurcătură ca a noastră mai scapă nimic. Nimic. La noi s-a inventa gaura neagră, din care nici fotonii răzbat. Scapă doar cei sortiţi pentru gherlă. Ăştia se spune că au masă negativă, ca şi creşterea noastră economică cu care ne-au procopsit de când ne tot conduc.

Vine la rând înmulţirea şi împărţirea. Se înmulţeşte cu câştigul la metru liniar, metru pătrat sau cub, după caz, se împarte frăţeşte şi se calculează procente de câştiguri şi de pierderi. Totul ca la carte, chit că unii n-o au. Poate or fi având-o pe aia a lui Creangă. Punguţa cu doi bani, pe care i-au înmulţit gospodăreşte după regula de doi simplă, conform căreia cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Dac-ar fi rămas doar un bou mai treacă meargă, dar s-a făcut o cireadă cam mare. Şi cu toţii fură.

Se numără hoardele de participanţi la lălăieli publice şi private, mititeiii negri sau de orice altă culoare ce se vor mânca între ei, sau vor fi devoraţi în campanii electorale, steagurile şi fularele, fustiţele, căciuliţele, ba chiar şi bezelele, zâmbetele sau rânjetele ce vor fi aruncate pe la mega-întruniri. Nu mai vorbesc de consilierii de campanie, autohtoni sau de aiurea, care vor fi număraţi pe liste separate şi secrete, însoţite de state de plată la fel de secrete şi umflate ca cei pentru care ei vor lucra din greu.

Socotelile se fac ca la piaţă, în gura mare, cu ţipete şi urlete. Unii strigă cât cer, alţii strigă cât dau şi în fine unii nu ştiu de ce strigă, dar urlă cât îi ţine gura că aşa le-au trasat sarcină cel ce i-a adus cu autocarul. Cică frigăruile, mititei şi berea vor fi împărţite la final, proporţional cu numărul de decibeli scoşi pe gură.

Mă uit buimac la tot circul ăsta sonor şi mă întreb: eu unde mă regăsesc în această ecuaţie? Nicăieri. Pe ăştia îi doare fix în pix de mine şi mă tratează ca o banală şi insignifiantă necunoscută, într-o inecuaţie în care termenii principali, aşezaţi în stânga, dreapta sau la nord–nord-vestul semnului de inegalitate sunt veşnic EI. Ei, cei care se scriu veşnic cu aldine, ce devin pe zi ce trece tot mai aldine, ale căror guşi devin în fiecare an mai impunătoare, ei care circulă numai în limuzine luxoase pe şosele cu gropi din care scot gologani.

În timp ce mă hlizesc ca prostul la inecuaţia pe care ne-o pun pe tablă de câte ori doresc să fie aleşi, semnul acesta blestemat al inegalităţii se zgâieşte la mine tot mai obraznic, tot mai dispreţuitor, tot impertinent, tot mai plin de tupeu, desfăcându-şi larg unghiul obtuz al porceniei lui.

Deh, dacă Tezeu nu-l dovedeşte pe Minotaur, eu voi rămâne tot cu ochii beliţi şi peste un an şi de-a pururi.

Ce nu pricep eu este: unde a dispărut Tezeu?

N-avem ape minerale, n-avem gheaţă, nici hârtie,
N-avem varză de sarmale, dar avem Democraţie!
Bişniţarii şi primarii în aceeaşi berărie
Se tocmesc schimbând dolarii de când e Democraţie!
Lumea pare ca se-ntoarce, viaţa pare că reînvie,
E-o părere că se toarce firul de Democraţie.
Duritate-n exprimare, râs strident şi mârlănie,
S-a dus dracu-orice candoare, de când e Democraţie!
Doamne, ţine-mă cuminte, ia-mi lucirea de mânie,
Dintre cântec şi cuvinte vreau aici Democraţie.
Că sunt singur şi mă bate plânset vechi de Ciocârlie
Dintr-o parte-n altă parte, şi tac în Democraţie!
De ruşine si de frică pustnic vechi intră-n chilie
Care Doamne nu mai pică, de când e Democraţie
Dar decât aşa, Părinte, năclăit de pesimism,
Scoate-mă din necuvinte, dă-mă-n Totalitarism!

Bonăpărţică şi cerberii

ElZap


Ăsta micu’ s-a pus pe scâncit. Cică ar vrea şi el o bucată de friptură, o bucăţică acolo cât de mică, că i s-a făcut foame şi lui de când se uită cum ăi mari se dedulcesc, când la hartane de Cocoş Blond, când la Golden Şpriţuri, când la ce le pofteşte lor inima.

Numai că dreptul de a te atinge de friptură e un drept sacru. Nu oricine îşi poate baga degetele în tavă, nici măcar sub pretextul de a-şi unge degetele, pentru a şi le suge mai apoi în voie preţ de vreo patru anişori, lungiţi prin pronia puterii la cinci şi cât o vrea Cel de Sus.

Pe de altă parte, Cel Mare e prea mare ca să se ocupe cu datul peste mână, aşa că se apelează la câinii de pază ai democraţiei, pe care i-a lăsat anume nemâncaţi şi nebăuţi, ca să poată fi asmuţiţi împotriva poftitorilor la ciorba de burtă şi mai jos, sau la umbra Palatului din deal.

Numai ce mârâie ăl de şi-a cules numele din gradină, că mintenaş sunt trimişi doi haidamaci ca să-l chelfănească după poruncă. Unul din ei este cunoscut ca Mare Cerber, de care nu trece nici măcar mirosul de friptură, până nu îşi pune el apostila.

Celălalt, să-i zicem Micul Cerber, abia acum învaţă meseria, deşi după cum ştie să tragă sforile s-ar zice că este doctor sforar. Cei ce au avut norocul (sau ghinionul) să-l întâlnească faţă în faţă, spun că tipul e nepăsător ca un pilon de pod, priveşte prin tine oarecum tulbure, îndepărtat, noroios, din altă lume, parcă în hibernare. Omul basculează continuu între discursul explicit şi pânza de păianjen pe care o ţese în mintea lui, unei viitoare victime căreia îi va inocula veninul. Victima aceea ai putea fi chiar tu, mai ales că revarsă asupra ta o privire aproape binevoitore, ca o otravă perfidă.

Micul Bonaparte, cu buzunarele mirosind a parfum de hidrocarburi aromate sau ordinare, este convocat aşadar la o şedinţă de masacrare, numită îndeobşte talkshow, un fel de oră de foc în care, dacă nu eşti destul de dibaci, rişti să-ţi dai foc la valiză.

Şedinţa este deschisă de Micul Cerber, care îl va livra pe Bonaparte spre analiză Marelui Cerber. Cunoscându-i-se repulsia celui ce visează la cotrocit faţă de vorbirea buruienoasă, Marele Cerber îi recomandă să renunţe la armele cu care se bat politicienii de câţiva ani încoace. Bonăpărţică n-are încotro, îşi face autocritica şi promite să se schimbe, să facă rost de alte arme cu care să ucidă balaurul.

În acest moment călcâiul lui Bonăpărţică a fost atins.

Păi, dacă Bonăpărţel al nostru pleacă la lupta cu Balaurul, înarmat doar cu mănunchiul de busuioc, el are deschis drumul spre Waterloo, ba chiar şi spre sfânta Elena.

Mârlănia o fi marcă înregistrată? S-ar putea. Poate că unii politicieni au dreptul să se înfrupte din ea. Poate ca unii jurnalişti au dreptul să împartă, unora sau altora dreptul de a fi mârlani. Poate că ei, jurnaliştii, şi-au luat ei înşişi dreptul de a fi mârlani cu vârf şi îndesat.

Mie, mie atunci cine îmi poate lua acest drept? Mai ales atunci când le ascult logoreea.

Maestrul şi Brusseleta

ElZap

Aşadar am descoperit şi unghiul de 180 de grade. Sexagesimale desigur, nu Celsius.

După succesuri cu ghiotura, după ce a descoperit că pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine, duduia a ajuns cu bine pe la azilul de bătrâni din Suseni cu un scaun electric în braţe pe care tocmai vroia să-l ofere unui bătrânel pentru a-i face viaţa mai uşoară.

Până aici nimic neobişnuit, având în vedere că românii ajung să se obişnuiască cu cele mai năstruşnice lucruri.

Neobişnuit este doar faptul că Maestrul s-a răsucit pe călcâie, la fel cum o făcea pe când era tinerel şi i se ordona să facă pirueta aceea ce se numeşte stânga-mprejur, şi din hâtru observator al vicleniilor politicii dâmboviţene s-a schimbat brusc într-un fel de bonă masculină a domnişoarei cu probleme în ale gramaticii, logicii, ş.a.m.d.

Ia să dăm ascultare (minutul 30) unui dialog pe care îl poartă de unul singur, dat fiind că interlocutorul, care de fapt este o interlocutoare, este făcută de fiecare dată K.O.

- A fost prea dură presa, sărind şi catalogând-o pe Elena Băsescu pentru această confuzie de termeni?

Maestrul se zborşeşte instant ca şi cum te-ai fi îndoit de dogma Ineffabilis Deus, riscând arsul pe rug sau chiar focul veşnic al Gheenei, ca soluţii alternative la scaunul electric oferit unui bătrân de către domnişoara vizată.

- Da’ ce? Ce-aveţi cu ea?
- În primul rând că mie mi-este simpatică acum.

Matale Maestre ţi-o fi simpatică, dar n-ai ajuns încă să spui precum Regele Soare : “L’État c’est Moi”. Şi-apoi, persoana vizată a comis-o. Odată, de două ori şi de câte ori a dat ochii cu presa. Nu poţi spune că speli cu un sărut părintesc ruşinea necunoaşterii limbii, aşa cum a făcut-o Vodă când a spălat ruşinea făcută lui Moş Ion Roată de boier.

- Sigur că ea e sprijinită în această candidatură independentă de o logistică a partidului, poate şi a altor structuri, dar hai să fim, hai să discutăm cu seriozitate. În definitiv ce face? Candidează, şi chiar se duce…

Apoi, iar mă întorc şi zic că ceva pute în Danemarca. Pute urât de tot, semn că e ceva putred pe-acolo. Ia să ne gândim noi ce făcea Dandanache. Era el sprijinit de logistica partidului? Era, cum Maică Precistă să nu fie? Şi el candida. Tot în definitiv, că nici el n-avea prea multe motive să candideze. Candida. Că şi el rămăsese ... care familia lui de la patuzsopt în Cameră... . Acum, faptul că se duce, cum zici Matale, e de luat în serios? Ăla nu se ducea? Aud? Nu se deranza şi dumnealui? Nu umbla el cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca? Umbla. Numai că bietul Dandanache a bătut ţara-n lung şi-lat pentru o foncţie minoră, pe cătă vreme dumneaei se aruncă taman la o foncţie pe la Bruxelles, că aşa-i în politică: „Dandanacul sare masa, EBA sare casa”. La un aşa demaraj puternic, nu m-ar mira ca peste câţiva ani să avem o reprezentantă pe la Consiliul Intergalactic.

Degeaba te-ai ostenit Domnule Caragiale. Urmaşii tăi n-au înţeles nimic, iar cei ce-ţi urmează în ale scrisului circulă mereu pe sens opus.

Argumentaţia curge, curge cât pe-aci să rupă malurile. Zice Maestrul, undeva mai la vale:

- Unu. Nu e în cluburi de noapte. Hai să fim serioşi, faţă de ce făcea până acum, sau cum se scria despre ea chiar…E mai mică decât fiică-mea.

Aşadar aşa stau lucrurile. Ce contează că ai fost sau nu prin cluburi de noapte până mai ieri. Ai ieşit din clubul împricinat e okey. Eşti taman bun ca să reprezinţi ţara la cel mai înalt nivel. Nu e nevoie să te abţii decât puţin. Cam atât cât se abţine ăla ce circulă cu autobuzul, până ajunge la prima staţie unde se repede la o toaletă. Pe urmă iar o luăm de la capăt.

Hai s-o lăsăm baltă treaba asta cu Brusseleta, că vine un miros de friptură de la cuptor de mă leşină.

Până una alta am învăţat ceva din toată treaba asta şi anume că presa se scrie cu polonicul, iar cuvintele n-au miros.

Parc

ElZap

Început de drum...

Râvnă...

Umple liniştea de larmă...

Emblematic

ElZap

Cine-i harnic si munceşte are tot ce vrea…
… sau de ce are Ursu coadă.

Un vis amar...


Created with flickr slideshow.

Palate şi zgură...




Şi acum Hop, hop, hop - Satra ...

Aleşii

ElZap

De douăzeci de ani vă tot ascult. Tot de atâta vreme mă căznesc să vă cred, minţindu-mă singur atunci când voi mă minţiţi cu neruşinare şi cu seninătate. De tot atâţia ani v-am tot ales, când pe unii când pe alţii, crezând că aleg conducători de ţară.

În toţi aceşti ani, ţara numai de condus n-aţi condus-o. Nu puteţi, nu vreţi şi nici nu vi se dă voie să conduceţi. Învechiţi în lene, minciună şi lăcomie n-aţi învăţat nimic din cele de trebuinţă pentru a conduce o ţară.

Aţi învăţat cum se ticluiesc mai bine minciuni peste minciuni, promiţându-ne câte-n lună şi-n stele atunci când ne cereţi sa vă alegem. O faceţi cu seninătate fără măcar să clipiţi, ori de câte ori ne promiteţi că o să trăim bine, ori de câte ori ne vorbiţi de o iluzorie creştere a economiei, ori de câte ori… În timpul ăsta oamenii văd că nimic din ce promiteţi nu prinde viaţă. Ţara a ajuns o ruină, câmpurile sunt cultivate cu mărăcini, buzunarele voastre se umflă de hârtii foşnitoare, arginţi ai vânzării. Dintr-o ţară despre care se spunea că ar putea să hrănească un continent, aţi făcut o pârloagă. Importăm roşii cu coaja mai tare ca talpa de la cizme, carne, produse surogat care conţin mai mult e-uri decât ce scrie mare pe cutiile lucitoare.

Nu sunteţi nici măcar arendaşi în această ţară. Aceia ar avea grijă ca măcar să producă, de ochii şi de gura celui ce i-a pus în pâine. Voi nu daţi socoteală nimănui.

Aţi umplut ţara cu cârciumi la care se vinde poşircă fabricată în cada de baie dezafectată ce ţine loc şi de albie de porci. Pe ţărani i-aţi învăţat să fie leneşi, vicioşi şi mincinoşi ca şi voi. Unii şi-au vândut sfoara de pământ pe care au scos-o de la CAP, ca să puteţi pune voi mâna pe ea pentru o litră de poşircă, de multe ori tratată cu leacuri de-ale lui Ştefănescu, eroul care a făcut pe vremea Împuşcatului minuni mult mai mari decât cea de la nunta din Cana Galileii.

Pe fete le-aţi scos din fabricile de confecţii şi le-aţi recalificat în muncile de pe centură, de li se face scârbă până şi boschetarilor de inflaţia de femei ce stau precum rândunelele pe sârmă, îmbrăcate doar în câte un maiou jegos. Cele mai acătării le-aţi pus să vă lustruiască bordurile sau le-ai trimis la export. Şi treburile astea le-aţi contorizat la măreţele voastre succese alături de activitatea dascălilor căpşunari.

Aţi stricat o ţară şi poporul ce locuia într-însa. La televizor vă afişaţi cu cămăşi scrobite, ca să nu se vadă mizeria prin care vă tăvăliţi de când ne-am procopsit cu voi. Despre ce ne vorbiţi aici? Ei bine, despre nimic. Faceţi un circ dezgustător luptându-vă între voi pentru ca prinde o halcă cât mai mare din ciolanul, care acum s-a subţiat de a ajuns abia un os.

Dacă de condus ţara n-aţi fost în stare, în schimb v-aţi plimbat cât n-au făcut-o nici unul din şefii de stat de aici sau de aiurea. Ţara aţi văzut-o mai mult din staţiunile exotice de pe cele mai îndepărtate meridiane sau paralele ale globului.

Aţi inventat agenţii şi ministere care se ocupau cu frecţia la un picior de lemn, şi pentru ca ministresele să nu se plictisească, le-aţi făcut cântări ce le-aţi numit imnuri, deşi numai de imnuri nu era nevoie pe acolo. Ca să aibă toată lumea câte un os, aţi spart ministere în două şi le-aţi umflat pe fiecare la buget , de arată mai ceva decât un zepelin. Chiar mă mir de ce n-aţi inventat un minister ce să se ocupe cu bătutul apei în piuă, unul cu ascuţitul ovăsului şi unul cu trasul mâţei de coadă.

Când ne cereau cei de la Înalta Poartă să le trimitem reprezentanţi ai ţării cu care să stea de vorbă, v-aţi grăbit să vă împingeţi de la spate copii necopţi, neinstruiţi şi nepricepuţi în astfel de trebi, sau cunoştinţe de-ale cunoştinţelor rudelor îndepărtate, instruite la repezeală prin cursuri de câte două săptămâni asemănătoare şcolilor de preşedinţi de GAC-uri de pe vremuri sau cursurilor de învăţat limba rusă cântând.

După ce aţi vândut tot ce a fost de vândut, v-a trecut prin cap că puteţi să-i vindeţi la o adică viitorul şi o faceţi fără să vă roşească obrazul. Puneţi ţara să se împovăreze cu datorii colosale, dar habar n-aveţi ce trebuie făcut cu banii împrumutaţi. N-aţi avut nici până cum. De ce să vă cred că acum v-a lovit Sfântul Duh, luminându-vă mintea boantă în ceasul al doisprezecelea.

De câte ori aţi avut nevoie de bani, ca să vă îngroşaţi guşuliţele rumene, să vă plătiţi amantele leşinate, sau pentru alte nevoi de-al casei, aţi inventat tot felul de molime, alergând ca apucaţii prin curţile oamenilor să le zburătăciţi orătăniile, să le găbuiţi şi să le băgaţi prin tomberoane pentru a-şi da obştescul sfârşit de augusta voastră mână. Când farsa a ieşit la iveala, nimeni n-a dat socoteală şi n-am auzit de cătuşe care să zornăie. Doar stropitoarele continuau să ude anvelopele autoturismelor sub ochiul vigilent al camerelor de luat vederi ale televiziunilor prinse şi ele în horă.

După ce au tuşit găinile, v-aţi adus aminte că trebuie să tuşească şi porcul, şi teamă mi-e că o să mergeţi aşa în marş voios până ce o să terminaţi cu toate dobitoacele cunoscut pe la noi. Ba v-a mai trecut prin cap că ar trebui să băgaţi mâna şi în buzunarele celor ce depăşesc viteza de melc, anume pusă la o limită exasperantă, că să vă justificaţi radarele proprietate personală. Nici aici n-a dat nimeni socoteală când tărăşenia a început să pută, pornind de la principiul că o furăciune este intangibilă şi devine cinste dacă nu e făcută de o babă ce şi-a scăpat sapa în sfoara de pământ a vecinului.

Alo! Tovarăşe, eşti lipsit de responsabilitate politică? Nu vezi că încalci linia politică a partidului? Ce tot baţi câmpii aici? Dacă mâine Marele Partid îţi cere să-ţi pui funia de gât, nu ezita s-o faci. Ştie Big Brother de ce îţi cere ce-ţi cere. Ştie EL ce-i bine pentru tine. Ar trebui să mori fericit.

EL este omniprezent, omnipotent şi veşnic. Ăştia care te supără pe tine nu sunt decât nişte argaţi de-ai lui. Tu ce credeai că au fost cei dinaintea lor?

Facerea

ElZap

Şi a zis Zeus să se facă lumină şi lumină s-a făcut. Şi a văzut Zeus că lumina este bună, şi a despărţit Zeus lumina de întuneric şi a dus-o la el în Olimp. Lumina a numit-o Zeus, Blonda de la Olimp, iar întunericul l-a numit Ţară. Şi a fost Ziua Întâi.

De la ziua asta ni se trag nouă toate necazurile, şi tot de atunci Zeus ne încalecă de dimineaţa până seara, cu mutra lui de Ciclop Ş-un Sfert. Din când în când Ciclop Ş-un Sfert pleacă din Olimp prin ţară, unde-i fericeşte pe supuşii Lui cu câte o frază scurtă ce se termină invariabil cu un august sunet gutural: Hă, Hă!

După o profundă cugetare, s-a gândit Zeus că supuşii lui nu trebuie să rămână în beznă absolută şi a slobozit lumina din Olimp, i-a dat o dregătorie importantă, numind-o un fel de Vizir şi cerându-i să facă ordine în bătutul câmpilor cu graţie. De atunci creaţia lui Ciclop Ş-un Sfert nu stă o clipă locului şi oricât ai căuta-o, numai la bază n-o găseşti. Baza e pustie ca un cuib de barză după ce proprietara şi-a luat zborul spre ţările calde.

Acum o vezi cum se dă în balansoar cu un moşier sadea, fost cândva poet, la cherhanaua de la conacul moştenit din moşi strămoşi, pentru ca pe peste un timp să o dea pe cele sfinte trimiţând un fluture în zbor tocmai la Ierusalim, ca să ne aducă O făclie de Paşti. Şi de Ion Luca Caragiale.

Măcar că s-a născut maestrul în Haimanale, fără să fie tocmai o haimana, dar de comedii s-a ţinut ca lumea. Dacă trăia în zilele noastre l-ar fi lăsat pe Leiba Zbal cu treburile lui şi ar fi scris o comedie cu făclii purtate de fluturi.

S-a gândit apoi ce s-a gândit, atât cât poate s-o facă o torţă blondă şi bipedă, şi a ajuns la concluzia că prin ţara asta nu se poate plimba omul aşa ca tălâmbul, dacă n-are şi ceva muzică ca să-l îmboldească, aşa că a angajat nişte lăutari cu ifose şi i-au făcut la repezeală o cântare pe care au botezat-o imn. Vorba ceea din limba spargă: “cine vuită azi un ou/ mâine va vuita un imn”.

“Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Ţichi-mi-ai sima simibleagă!”

Să ne ferească Zeus din Dealul Olimp, de alte iniţiative ale Făcliei Blonde. Bunăoară i-ar putea trece prin cap să ne adune în cor să-i cântăm imnul măreţ, deşi eu aş rămâne la cântecul acela cu Doftana. Îl mai ţineţi minte?

“Sună toaca prin toată Doftana
Strig-o mare de voci răguşit
Este una şi-aceeaşi şicană
Cineva este iar schingiuit.”

Mărite Zeus, retrage-ţi cu grăbire făclia în Olimpul Tău, ca asta e în stare să pârjolească ţara.

Suinii (2)

ElZap

Când e vorba de troacă, nici un Suin, oricât ar fi el de profesor nu se dă în lături. Se dă la.

Suinul nostru n-a moştenit nici măcar o singură genă de la nobila castă a dascălilor, care ţineau cu tot dinadinsul să-şi prelungească existenţa lor efemeră în amintirile ucenicilor. El nu e pătruns nici de obsesia de a sprijini “lumea şi vecia într-un număr”.

Pe acest rara avis, unii cunoscuţi îl mai salută cu reverenţă ridicându-şi pălăria, chiar dacă în urmă cu ceva ani i-a trântit la câte o corigenţă peste care nu puteau să treacă în ruptul capului. Doar unii.

Cei mai mulţi însă, ajunşi din coada urbei în fruntea ei, îl privesc cu dispreţul specific epocii pe care o traversăm. Poate că îşi dau coate privind costumul modest ce a început să se destrame pe alocuri. Poate afişează o milă ipocrită, pe undeva teatrală, când îl văd cum îşi drămuieşte cu grijă bănuţii, atunci când se hotărăşte să-şi cumpere de-ale gurii. Ar putea să-i arunce o bancnotă de o sută de euroi, aşa cum fac oamenii ce stau călare pe milioane şi pe situaţie, dar se gândeşte că ar strică o scenă ce merită să o savureze cu plăcerea pisicii ce-şi chinuie şoricelul înainte de a-l devora.

Pe vremuri, unele loaze ce făceau act de prezenţă pe la şcoală doar pentru a se întâlni cu alte loaze ca ele, îşi exersau umorul negru pe seama unor personalităţi precum Newton, Leibnitz ş.a. spunând că ar fi fost mai bine dacă aceştia ar fi fost stârpiţi din faşă. Deh, de unde să ştie nemernicii că reciproca era de asemenea adevărată, ba chiar folositoare lumii în care trăim.

Dintotdeauna prin şcoală era un loc pentru câte un Suin, fie că stătea la catedră fie că stătea în bancă. Doar nu degeaba şi-a răcit gura Zeller. Nu-i aşa coooleeega?

Numai că de atunci lucrurile s-au schimbat. RADICAL.

Acum Suin junior nu fură cu copiuţa. De la Suin senior a învăţat repede că economia de piaţă e permisivă. Trimite banul prin poştă şi tot prin poştă primeşte şi diploma, gata pusă în ramă. Contra unei sume modeste diploma îi poate fi trimisă şi prin curierat rapid, deşi el se grăbeşte încet. Curierul ar putea fi la o adică chiar individul ală pe care ar fi trebuit să-l întâlnească la şcoală. Măcar acum în al treisprezecelea ceas o să-l cunoască. Şcoala asta pe unde-o fi?

Şi totuşi… Treburile astea sunt mici mărunţişuri în măreaţa noastră economie de piaţă. Orice sărăntoc se poate pricopsi la o adică cu o hârtie pe care să scrie DIPLOMĂ. Sunt diplome pentru toate buzunarele.

Te întrebi la ce le poate folosi o diplomă ce are acoperire zero. Zero tăiat. Păi e utilă. E utilă pentru cel ce stă la un ghişeu, sau e un funcţionăraş minuscul pe undeva pe unde nimeni nu te întreabă ce învârte el pe-acolo, deşi de învârtit, învârte cam multe pentru pregătirea pe care o are.

De cealaltă parte a baricadei stau Marii Suini. Adevărate tipografii de diplome, pavoazează lenea şi incultura unor armate de incompetenţi ce ne vor ferici cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

Foştii elevi/eleve ajung la rândul lor profesori şi urcă, urcă. Acum cică ar vrea să se ocupe de masteranzii în integrarea europeană. Un cunoscut jurnalist rătăcit printre porcăriile Suinilor i-ar fi scris o caracterizare trăsnet.

“Vale adâncă între ţâţe, ruj întins cu şpaclu, poşetă scumpă, pantof cu toc, picior peste picior (dar numai până în zona în care nu se zăresc şunculiţele), ce mai, vedeta şi dinamita naţiunii!”

Pe lângă foncţia de lector la o universitate cu nume de domnitor moldav şi mare cărturar, şi-a luat jumătate de normă pentru a dădăci o altă odraslă, specialistă în modelling şi în deformarea prin inserţie de silicon a limbii române. Deocamdată a început doar cu buzele. Să vedem ce-o să iasă când ajunge la limbă. După succesurile care au prins în limbajul jurnalistic mai ceva ca manelele în lumea imundă a boschetarilor, nu m-aş mira să avem parte de o catastrofă.

Şi asta nu-i tot, ca să reproduc o frântura de reclamă din acelea ce zburdă vesele pe ecranele televizoarelor noastre. În fiecare orăşel, câte un Mare Suin îşi implantează câte o universitate, de am ajuns să terminăm toate numele de prestigiu ce au dat cândva strălucire culturii române. De aici se storc sume colosale, sub privirile tâmpe şi complice ale unor oameni politici, uneori şi ei produsul acestor instituţii. Oamenii ăştia ne vor reprezenta în Europa? Ei vor continua ce a început Nicolae Titulescu?

Când văd că răspunsul la această întrebare este foarte probabil DA, îmi vine să scuip o înjurătură cât un proiectil de obuzier. N-o fac, nu din pudibonderie, ci de teama că blindajul cu care este dotat obrazul celor vizaţi ar putea să reziste până şi unei lovituri de trăsnet.

Mă apucă groaza şi în capul meu gândurile o iau razna asemenea unui stol de vrăbii între care s-a aruncat un uliu.

Oare pentru băltoaca asta murdară să se fi luptat Spiru Haret?