Calambur nasol

ElZap

Toate ni se trag de la femei. Vorba cântecului ăla de-l zice Mărgineanu:

Femei, femei
E plină lumea de nebune
Cine m-a adus pe lume ?
Cine oare m-a făcut ?



Acum nu că aş fi eu un înrăit misogin, sau că aş avea ceva cu reprezentantele sexului frumos, dar ce-i prea mult strică, iar aici e mult prea mult.

Strică mai ales când e vorba de sex. Sex e un fel de a spune, că aici miroase a viol. Şi nici violul n-ar fi atât de îngrozitor. Îngrozitor ajunge când este comis de un impotent.

Când e vorba de femei, nici onorabilul Dexonline nu face pe fata mare, sau pe Sfânta Parascheva, ci dă cu explicaţia de-a-nbóulea, spunându-ne pe şleau că aici se traduce cam aşa:

și violat, și cu banii luați.

Ciumăfaia

ElZap

Ciumăfaia nu-i urâtă aşa cum ar crede unii. E chiar frumuşică. Păcat că a fost gratulată cu nume precum: măslag, bolândariță, cornută, tătulă, etc. etc. Nume conspirativ ar zice unii, iar eu n-am cum să-i contrazic.

Că e toxică nu am cum să ascund, că treaba asta se vede din lichidul acela care îl lasă ca o dâră în urma peniţei. Totul se usucă pe unde se preclinge producţia dumneaei. Nici logica nu rezistă, cât ar fi ea de logică.

Cel mai adesea doamna Ciumăfaie stă agăţată. Agăţată de pulpana unuia care s-a ajuns. Ea nu se poate mişca singurică, fiindcă nu a reuşit să iasă din regnul vegetal. Eu cred că acolo o să şi rămână.

Purtătorul din regnul animal o ocroteşte. Se zice că îl apără de duşmani. Pentru el toţi care nu-s de partea lui îi sunt duşmani. Cred că a adormit când era mic pe cartea marelui Stalin. Poate şi a lui Hitler, mai ştii? Ăştia au fost multă vreme buni amici, iar specialiştii în mercenariat le-au sorbit învăţătura.

Ciumăfaia debitează bazaconii. Nici astea nu-s ale ei. Sunt ale purtătorului său.

Acum o să mă întrebaţi care este numele de botez al doamnei. Asta nici eu nu ştiu, dar dacă deschideţi ochii s-ar putea să o zăriţi.

Păzea! Ciumăfaia ucide! Cu vorba.

O carte

ElZap



Larry Watts a scris o carte. Cei ce vor o pot găsi, ba chiar o pot citi. Nu cred că e interzisă.

Atâtea cărţi se scriu. Unele nu sunt, altele sunt, după cum se raportează la adevăr. Autorul promite să ne spună adevărul. Oare? Are voie? Vrea? Am senzaţia că ceva a spus.

Şi ce dacă? Se schimbă ceva? Nimic. Învingătorii sunt cei ce scriu istoria. Ei nu pot fi niciodată condamnaţi pentru faptele lor. Sunt prea puternici.

Şi noi? Noi am fost ceea ce ştim bine. Mereu ne-am gudurat pe lângă cei ce mint. Nimeni nu poate fi acuzat că a tăcut, atunci când ştia ceva. Cred însă că unora li se poate arăta obrazul, dacă au vorbit ştiind că mint. Nu au fost atât de lihniţi de foame, cât să recurgă la minciună pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele.

Explicaţii pot fi gârlă, numai că ele nu au valoare. E ca şi cu prostituţia. Unele persoane de ambe-sexe o practică, invocând sărăcia. Ştim că nu-i adevărat în 90% din cazuri, dar nu avem ce face.

Să le lăsăm pe doamnele alea de pe centură în plata Domnului. Sunt sigur că vor ieşi singure la rampă. Mi se pare că L.W. le cam strică socotelile.

Şi ca să nu se supere doamnele doamne, mă gândesc că prostituatele alea ar putea fi chiar domni. În fond de ce n-ar fi? La numărul de metamorfoze prin care trebuie să treacă nu-i exclus.

Şi apoi, ne amintim şi noi strigăturile alea deocheate, nu-i aşa? Alea care sună cam aşa:

Nu vrem bani, nu vrem valută...

Chiar dacă au dat în vârsta a treia, ele rămân tot ce au fost. Şi ce au făcut aia fac. Nedorite acum, aşa cum prentind ele că ar fi fost pe când erau june, nu le rămâne altceva de făcut decât să mişte cârpa aia murdară cu care se spală dârele lăsate de falşii istorici.

Dacă mă făceam protejat

ElZap

Nu popă, nu inginer, nu doctor, nu cine mai ştie ce minune. Nu. Eu trebuia să mă fi făcut protejat.

Aşa, ce am fost şi ce-am ajuns? Un nimeni! Un om pe lângă care trec concetăţenii mei fără să mă bage în seamă. Nu mă scuipă, e drept, dar nici nu-şi încovoaie şira spinării taman ca nevertebratele. Ca nevertebratele alea vertebrate.

Dacă mă făceam protejat, puteam să fac orice. Puteam să fluier în biserică, sinagogă, sau moschee de câte trei ori pe zi, că nimeni n-ar fi auzit nimic. Dacă aş fi băgat mâna în buzunarele dumneavoastră, actul ar fi fost tratat ca o chestie de curaj, de demnitate, de patriotism, de altruism, de... de... de...

Aşa, lucrând eu total neprotejat, trebuie să mă abţin din când în când. Că dacă nu mă abţin, pot ajunge "obiectul unei anchete penale". Şi dacă ajung, s-a terminat cu mine. Acolo la răcoare nu mi se dă calculator, nu mi se dă acces la blog, nu am dreptul la opinie.

Mi s-a spus de la obraz. Pe sticlă. Cică doar cei proşti o păţesc când o comit. Protejaţii nu. Orice-ar face un protejat el este albit, conform postulatului celui mai mic premier dintre premieri. O spune răspicat.

"Daca era un protejat al regimului, nu facea obiectul unei anchete penale."

Mai clar nici că se poate.

Pentru omul de rând, orice protejat al regimului e absolvit de penal.

Păi astea sunt ţepele promise de jupânul tău? De aia umblă Eva cu frunza atârnând veştedă peste imortela ei, şi n-o vede nici Adam, nici şarpele, nici Domnul.

À la Kahlenberg

ElZap

Acum că privesc circul ăsta în care suntem spectatori şi uneori actori, îmi trec prin minte tot felul de fraze, care sunt numite uneori calambururi. Vorbe de-alea de ni se trag de la contele Kahlenberg, sau Kalemberg cum este stâlcit pe la noi.

Când mă uit pe uliţa asta a noastră, îmi amintesc de spusele unui profesor care sunau cam aşa: "fură primarul, fură notarul, fură popa, fură toţi". Curat murdar. Am ajuns să fim o gloată cu care s-ar mândri până şi Ali Baba. Sau nu, cred că i-ar crăpa obrazul de ruşine.

Să începem cu noi, adică cu partea ce mai numeroasă din mulţimea difuză desemnată prin cuvântul "toţi". Cum, şi noi furăm? Eu zic că şi noi, mai ales când ne luăm salariul pentru care doar am tras mâţa de coadă, sau când ducem carnetul de note ca să lucrăm la coroniţa aia pentru care cel mult am merita o repetenţie.

Un alt dascăl de-al meu îi alinta pe unii dintre noi cu calamburulul: "cetăţene dormi în pace, ţara absolvent te face". Şi ne-a făcut. Pe unii ne-a făcut chiar miniştri. Şi ce miniştri! Nici n-am curajul să spun ce-am fost, când mă uit ce-am ajuns. Pe lângă ucenicul cizmar noi suntem zero. Suntem zero că pe atunci era mare lucru să ajungi croitor, cizmar sau tâmplar.

Şi tot din vremea şcolii îmi amintesc de un profesor, că ne alinta cu zicala-calambur: "voi înşelaţi pe stat de bani şi pe Dumnezeu de zile". Chiar aşa, L-am înşelat, că mai bine nu eram decât să încurcăm treburile făcând umbră pământului.

Şi uite că m-am luat cu vorba punându-mi cenuşă-n cap. Nu degeaba, se-nţelege.

De ăia de fură cu vagonul, cu avionul, cu vaporul sau fură cu flota, inclusive pe dumneaei n-am cum să mă leg. La ăia nu ajunge nimeni şi nici n-o să ajungă vreodată, că ei pot să-şi cumpere dreptatea.

Poate unii mai mici să cadă. Dar ce zic eu să cadă, când ei se ridică precum hopa-mitică. Ca mâine îi văd pe toţi repuşi în funcţii, ba chiar recompensaţi că vezi-Doamne au fost nedreptăţiţi. Parcă până acum nu tot aşa a fost?

D-apoi noi, ăştia care furăm cu fereală ce facem? Păi furăm şi noi, că aşa am învăţat în cei douăzeci de ani. Ceva ştiam de mai nainte.

Până se alege praful, că aşa a fost scrisă piesa.

Letea

ElZap

La Letea pădurile suferă. Le mănâncă nişte cai. Cai sălbatici, că cei domestici stau în grajdul lor.

Caii rod coaja copacilor, iar de aici până la dispariţia pădurilor nu-i decât un pas. Pasul ăsta duce undeva spre abator. De acum pădurile nu vor mai suferi.

Un lucru nu pricep eu: cu ceilalţi cum rămâne? Nu cu ceilalţi cai, ci cu ceilalţi care au devastat atâtea păduri că ar fi fost deajuns ca să hrănească cu coaja lor toţi caii din România, cât o ţine ea. Poate chiar mai mult, având în vedere că i s-a pus gând rău.

Pe ei nu-i duce nimeni la abator, că ei sunt oameni. Nu-i duce nici măcar la răcoare. Din pădurile astea s-au făcut averi imense, cum nu s-au făcut nicăieri pe glob în aşa scurtă vreme.

Odată o să povestesc despre o pădure de basm. Una magnifică, cu stejari care au fost odată ghindă, pe vremea revoluţiei de la la 1848. Poate chiar mai demult. Când s-a tăiat noul drum prin acea pădure, o parte din stejari s-au refugiat în curţile unor ţărani. Acolo stăteau cuminţi, aducând cu stejarii lui Shishkin. În fiecare an priveau la săteni cum sărbătoreau Paştele. Îşi întindeau crengile până dincolo de mijlocul şoselei.

Asta a fost odată. Unii stejari au îmbătrânit, sau s-au îmbolnăvit şi pădurea s-a rărit. Regimul de tristă amintire, a făcut ce-a făcut şi i-a îndemnat pe săteni să planteze alţi stejari în locul celor căzuţi. Unii zic că sătenii doar îi ocroteau. Le se dădea voie să taie iarba dintre ei ca să aibă lumină. Ţărani cei foşti aveau iarbă pentru vite. Asta când erau mici de două palme. Pe urmă erau chemaţi să-i rărească, că se sufocau de mulţi ce s-au prins.

Când am trecut ultima oară prin pădurea aia nouă, lumina soarelui nu reuşea să se strecoare până la pământ. În toiul verii, când arşiţa dogorea ca o Californie, dintre copacii aceia tineri s-ar fi zis că nu a plecat încă iarna.

Acum nu mai e. Pădurea. Nici cea veche şi nici cea nouă. În locul ei, din cicatricile sângerânde a ţâşnit un fel de lăstăriş. Cu lăstărişul ăsta pădurea îşi plânge trecutul ei glorios.

Oameni de toate felurile au năvălit cu ce aveau. Unii cu drujbe, alţii cu utilaje mai perfecţionate. Au pus-o la pământ.

Banii i-au băut la crâşmele din sat. Doar astea au rămas. De unde au apărut atâtea crâşme? Şcoala s-a dus, căminul cultural aşişdirea. Doar biserica mai e, până ce pune unul ochii pe ea şi o privatizează.

Caii din Letea sunt sălbatici. Ei măcar nu ştiu ce fac, În ei urlă foamea sălbatică ca şi ei. Atunci mai mănâncă puţină scoarţă de copac.

Dar oamenii? Oamenii sunt tot sălbatici?

Ragnarök-ul lui Camping

ElZap



Aşadar Ziua Finală n-a venit, sau n-a vrut să vină, s-au dacă a venit a trecut pe lângă noi fără s-o vedem.

Mai degrabă aş crede că a trecut neobservată, cum trec toate nenorocirile. Nu-i exclus ca ea să mai fie printre noi, dar noi ocupaţi cu treburile zilnice să n-o băgăm în seamă.

Dacă nu avem cine ştie ce treburi, s-ar putea să fim reţinuţi cu desfăcutul cadourilor primite. Ce cadouri? Păi atenţiile alea primite pentru muţenie, pentru surzenie şi pentru orbire. A noastră, că ne băgăm degetele în ochi, şi a semenilor noştri cărora le aruncăm praf în ochi.

În fine, bine c-a trecut, iar noi suntem sănătoşi pregătiţi să aşteptăm să vină un nebun care să ne prevestească ceva nasol. Ce să ne prevestească? Păi, ar putea să ne prevestească taman Sfârşitul Lumii. Următorul, al doilea, al treielea, al n-lea.

În timp ce noi vom ţine mâna streaşină la ochi, să putem observa ca lumea derularea Sfârşitului, ei, cei puşi pe jumulit, vor putea să ne uşureze în voie. De aia avem toate şourile astea. De aia avem şi talk-showurile de toate zilele şi de toate nopţile.

Noi vom fi niţel sănătoşi, atât cât ne permit produsele eco-criminale. Noi vom fi, însă ei nu.

Uitasem să spun că unii s-au gândit s-o ia înainte. Mai pe înţelesul nostru, unii mai sensibili şi-au pus capăt zilelor, s-au dacă nu au avut curajul integral, i-au îndemnat pe alţii s-o facă.

Ce contează câţiva indivizi care au plecat? Păi asta înseamnă că am realizat cincinalul în patru ani şi jumătate. Oricum, suntem departe de a fi îndeplinit planul. Planul celor care au numărat, au adunat, înmulţit şi în final s-au hotărât să aplice scăderea. Să ne scadă pe noi cei ce ce ne conduc. Stahanovii Apocalipsei. Ei lucrează în linişte şi tăcere. Lucrează cu spor. De aia au fost distribuite reclame la servicii. La cele funerare. La toate cutiile poştale.

Sigur că de vină nu-i Camping. De vină sunt cei ce l-au lăsat liber.

Na, că am rămas şi fără crucea de piatră

ElZap

De la o vreme nimic nu se leagă în ţara asta. Nici curvăsărie nu se mai poate face în lege.

Când să zică omul negru că a împuşcat şi el o lege, spre binele tinerilor trecuţi de şaizeci şi ceva, care ar trebui să meargă mai des pe la biserică, a fost trădat. Trădat de duşmani, dar mai ales de coledzi.

Fără coledzi, omul nostru negru s-a făut şi mai negru. Dacă până acum aducea niţel cu

"... un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veșniciei, —"

care capătă o pată de culoare doar când deschide gura, cu mustaţă împrejur, acum s-a înnegrit şi-n cerul ei.

Doar firele de la perciuni au virat niţel spre "flori de toamnă", semn că ceva mai mişcă. Mişcă au ba, asta e treaba oricărui cetăţean, dar pe mine nu mă poate opri nimenea să îmi amintesc două versuri. Doar două.

"S-arate cum moșnegii, îmbălsămiți ca mumii
Întrec și tineretul în scandelele lumii!"

De-acum nu le mai rămâne bărbaţilor neliniştiţi decât să se mulţumească cu amorul în natură, pe undeva pe lângă centura aia ce trece pe lângă o groapă de gunoi eco. Odată cu amorul, se oferă şi un bilet de intrare la spital.

Compatrioţi, vă ordon, treceți criza!

ElZap

Cu câteva zile în urmă s-a dat un ordin. Un ordin ce suna cam cum este scris mai sus.

De atunci stau cu mâna streaşină la ochi.

Unde-i criza?
Unde s-o trecem?
Ce să facem cu criza?
A trecut?
Mai stă oleacă pe la noi, sau trebuie s-o ajutăm noi să treacă?
Şi dacă nu vrea, că-i place pe la noi?

Şi dacă o trecem, cu ce ne alegem? Nu ajungem cumva în tărâmul necunoscut al demenţei?

Parcă ni s-a mai dat un ordin, şi cu ordinul am rămas. Ăla cu "Să trăiţi bine!" Lumea n-a priceput, sau n-a înţeles ordinul, aşa că a rămas ca proasta-n drum. De atunci tot aşa stă. Acum nici să trăiască nu mai vrea. Cu ce să trăiască? Trăiesc ei. Bine. Ca-n ceruri.

Dincolo de criză, ce-i? Nu cumva dincolo sunt bălăriile crescute din vorbele mincinoase ale unora ce ne ameţesc de vreo douăzeci de ani? Vorbele alea care miros încă a sânge, a silitră, a carne de revoluţie, de jaf şi de umilnţă.

Caut criza peste tot. N-o văd. Criza e un animal perfid ce te loveşte pe la spate. Ca hienele. Ca şacalii. Criza asta îţi rânjeşte cu gura până la urechi. Un rânjet otrăvit, pe lângă care Verdele de Paris este o delicatesă. Doar ochii crizei îţi dau de bănuit. Mereu stau aţintiţi la jugulara ta. Oare de ce te privesc aşa?

Am auzit că doar Google mă poate dumiri. El ştie tot. Mă arunc în valurile tumultuosului Google. O mlaştină în care poţi găsi orice. Găsesc! Victorie! εὕρηκα!

Iată criza! Iată ce ar putea urma dincolo. Dincolo de ieşirea din criză. Dincolo de vorbele meşteugite.



La ei a fost aşa. Oare la noi n-o să fie mai rău?

Băietul din prima bancă

ElZap

Nici nu știu de ce unii se așază în prima bancă. Aş putea doar bănui.

Poate că o fac pentru a ieși mai bine în evidență. Ca păduchele care iese veșnic în frunte. De aici i se trage și moartea, că nu-i bine să te pui cu o persoană pe care ai supărat-o deajuns. Ce dacă n-are șanse? Învățătoarea o să vadă că are măcar bunăvoință. El vrea să învețe, de aia stă doar cu mâna ridicată. L-a uitat Dumnezeu cu cele două degete fluturând a incompetență.

Unii se aşază acolo pentru a destinde atmosfera. Vor neapărat să devină un fel de măscărici, de care să se râdă toţi. Dacă ăia râd, se zice că e veselie, iar dacă e veselie merită şi el acolo o mică atenţie. Poate chiar o notă de doamne-ajută.

Pe vremuri am avut un amic. Ce dacă era tufă? El era amicul meu. Păcat că a murit, săracul. Dumnezeul să-l aibă în pace şi în vecinătatea Lui. Dacă El o fi hotărât asta, cred că acum se prăpădesc cerurile de râs.

De toate era în stare. Era în stare să şi moară. Ba chiar să ne omoare pe toţi. Pe toţi care eram amici cu el, şi nu eram puţini. Noroc că am scăpat. Am scăpat cu bine aş putea zice, că dacă scăpam cu reclamaţii, era mult mai rău decât dacă o mierleam.

Omul a ajuns cu chiu cu vai la o şcoală. Nu contează care. Una mai modestă, potrivită cu mintea pe care o avea. La şcoală era o echipă de lupte. Lupte greco-romane, nu glumă. Într-o zi apare antrenorul în clasă cu lacrimi în ochi. Cică unul din echipă se îmbolnăvise şi se descalifica echipa.

Amicul meu, curajos cum era, se oferă să îi ia el locul. Măcar să încerce. Om obişnuit cu munca grea, om crescut pe lângă legendele cu lordul John, era convins că va rupe gura târgului.

Zis şi făcut. Omul ia biletul, ajunge în finală, intră în ring, fără să-i dea un preaviz celui cu care avea să se bată. Ăla, îi rupe o mână. Scurt. Pe urmă iese din ring.

Lumea a râs o vreme, în timp ce el îşi purta mâna în CaSO4. În bandajul ăla alb, căruia i se mai spune şi ghips sau gips.

Dacă nu murea, colegul ăsta al meu ar fi ajuns mare om politic. Ar fi fost un bun cndidat la preşedenţia PDL.

Cam cum a fost Paleologul nostru de băcănie.

Necrofagii

ElZap

Nu toţi necrofagii seamănă la chip cu Vetala. Nu seamănă nici cu anelidele de mai jos.

Nu seamănă la chip, dar în rest nu există nicio deosebire. Norocul lor este că nu nu s-au întâlnit în drumul lor cu oglinda. Poate că s-au întâlnit, dar atunci nu le pasă.

În corpul lor dezgustător se simt bine. Poate că necrofagii cred că sunt chipeşi, că restul lumii e altfel. Nici nu m-aş mira să aflu că ei cred astfel. În fond sunt două lumi care se judecă una pe alta. Fiecare lume cu unitatea ei de măsură, cu valorile pe care le-au promovat, cu legile ei, cu morala ei, cu sistemul ei de referinţă.

Principala deosebire dintre cele două lumi constă în felul cum se raportează la viaţă. Prima lume doreşte să trăiască, sau cel puţin aşa spun fiinţele care o compun. A doua lume, cea a necrofagilor aşteaptă ca să se stingă câte un individ din prima lume. Atunci începe pentru ea noaptea Valpurgiei.

Necrofagii nu au istorie, pentru că nu au trecut, ba chiar şi viitorul le lipseşte. Doar prezentul se arată oarecum învăluit în ceaţă. Ceaţa din care atacă. Ei au gură, falci, mandibule şi tot ce este necesar pentru a alimenta o burtă veşnic nesătulă. Să se bucure de fericirea celor din jur nu sunt capabili, cel puţin atâta vreme cât trăiesc. După, e o altă poveste.

Timpul liber şi-l omoară nefăcând nimic, sau cel puţin aşa se pare. De fapt, ei fac ceva. Ei aşteaptă, târându-se la un pas sau doi de viitoarea victimă. Doar trebuie să fie primii care se aşază la ospăţ. În timp ce victima chiar face ceva, dumnealui se căzneşte să înjghebeze nişte ode. Asta doar dacă sunt cuvântătoare. De cele mai multe ori nu sunt, iar odele arată jalnic, pentru că nici nu cred în odele pe care le scriu.

Sunt guralivi, atunci când vorbesc şi atunci ei vorbesc mai tot timpul. Vorbesc mai ales după moartea victimei. Atunci se metamorfozează şi îşi fac rost de un fel de certificat, un fel de paşaport ce le asigură dreptul lor de a fi primii la masă.

Acolo scrie că ei au fost, au dres, au luptat, au asudat, s-au luat de piept cu toată lumea. După această scurtă introducere urmează ocara mortului. Ăla n-a făcut, n-a dres, nu a fost în stare. Asta e un fel de antiteză, ce-l ridică pe dumnealui în ochii celor din jur. Un fel de "uite de ce nu voi face nici eu nimic".

Nu că ar avea chef să facă ceva în răstimpul ce va urma, dar măcar îi sperie pe cei ce cred sincer că n-au făcut ce trebuie, că n-au făcut destul. Ăia cred, în timp ce el pare sigur, sau cel puţin aşa lasă să se înţeleagă. Din confuzia creată se alege şi el cu o halcă. Halca cea mai importantă.

Pe ceilalţi îi cuprinde perplexitatea. Asta e pierzania lor. Până se dezmeticesc, istoria a trecut pe lângă ei. În urma istorie ei rămân cu buzele umflate. Mereu rămân aş.

Uitasem să spun că necrofagii ăştia sunt şi ei muritori. Muritori fiind nu lasă nicio urmă, doar un fel de pată mucilaginoasă, peste care alţii vor călca cu fereală.

Fericiţi cei săraci!

ElZap

Nu cei cu duhul, deşi ar putea fi fericiţi şi aceia. Nu sunt fericiţi toţi căţeii maidanezi?

Fericiţi cei săraci lipiţi pământului. Pe ăia nu-i calcă hoţii. Nu-i calcă şi nu-i ucid. N-au de ce. Ce să le ia? Sărăcia nu e o marfă căutată.

Dacă ai avut ghinionul să-ţi crească în curte un nuc, ai dat de belea. Poţi blestema ani la rând cioara care a scăpat din zbor o nucă în curtea ta. Mai bine o loveai cât plutea prin aer pe deasupra casei tale. Murea ea, dar măcar trăiai tu. Acum trebuie să stai cu băţul să-i fugăreşti pe toţi mucoşii care ţi se caţără în nuc. Măcar de nu i-ar rupe crengile. Nucile le pot lua.

Mai grav e dacă în curtea ta a plantat cineva altceva. Petrol de pildă. Dacă ai petrol ai dat de dracul. Nu scapi de vizitatori. Uneori nu vin cu mâna goală. Vin cu bazooka, asta aşa ca să-ţi aducă un cadou, o mică atenţie.

Nici coltan nu-i bine să ai. Nici arborele de cacao nu-i bine să-ţi crească prin bătătură. De litiu nici nu mai vorbim. Am vorbit eu de aşa ceva? Poate o să vorbesc când se termnă cu bairamul. Până atunci mucles, că mă aude cel de sus. Mă aude cu Google de pildă. Nu ăla care se scrie cu majuscule, că ăla tace. Tace, dar şi când o vorbi. Dacă o vorbi. Dacă nu a căzut la pace cu ei. Mai ştii?

Nu e bine să ai nici porumb, că din ăla se face mămăligă. Nu că ar exploda mămăliga, că asta e ţinută sub control de cine trebuie. Nu-i bine, că dacă tu ai porumb, nu mai cumperi mălai din ăla modificat genetic, adus de la ei. Ei trebuie să vândă. Pe noi ne cumpără.

E bine să ai doar atât cât îţi trebuie ţie, adică fix nimic.

Dacă totuşi ai ceva, du-te şi citeşte biblia. Biblia lor, nu pe aia de-o ştii tu. Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o bogaţilor. O mică diferenţă acolo. La fel să faci şi cu flota, şi cu altele.

Că dacă n-ai nu ţi se va lua ţie, iar dacă ai ţi se va da. Un fel de as pune că ţi se va da. Îţi iei tu singur pe unde hălăduieşti. Cine are curajul să te oprească?

Ecce Homo

ElZap



Şi iar a ieşit din umbră prefectul nostru cel de toate zilele. Şi iar a vorbit. A vorbit taman cum a vorbit cu multe secole în urmă Pilat.

A ieşit să ne arate nouă muritorilor de rând care este omul. Omul nostru? Nici vorbă. Omul ales de prefectul Traian este omul lor. Pentru noi e un fel de arendaş, un fel de vătaf, un individ pus ca să-i fie lui credincios. Lui şi celor care l-au uns prefect. Mai marilor peste mari.

Pe cei care ar fi avut curajul să-l înfrunte i-a fulgerat cu o privire de zeu. Zeus e numele sub care-i place să se desfete. Se desfată când e cu noi, că atunci când trece pe la el Cezarul acela burtos şi cu fălci masive, prefectul nostru se face preş. Asta i-ar lipsi să nu se facă preş. Îl schimbă Cezarul. Îl face dictator, cum i-a făcut pe atâţia alţii. Aici nu-i de joacă. Cezarului nu-i arunci priviri încruntate.

Chiar dacă aduce puţin cu buldogul Blaga, pe lângă el nu treci prefăcându-te că nu l-ai văzut. În faţa lui te înclini până la pământ, taman cum făceau pe vremuri supuşii în faţa Sultanului, când duceau tributul, birul, sau mai ştiu eu cum se numeau chestiile astea. Odată cu el se înclină şi supuşii supusului. Ce să facă bieţii oameni. La câte greutăţi îi apasă, ar fi şi culmea să nu se încline.

Unii se înclină cu bucurie. Se înclină pentru că au o genă defectă. Este gena de sclav, care îşi caută veşnic un stăpân. Capul ce se pleacă...

Capul ce se pleacă are o gură, iar gura asta trebuie umplută. Dacă o umpli tace? Nu tace, că tăcerea e semn că nu eşti de acord. Gura trebuie să vorbească. Să vorbească după ce i se spune.

Oare indivizii ăştia şi gândesc? Gândesc ce spun? Eu cred că nu e nevoie.

Ciocolată

ElZap



Lumea în care trăim poate fi şi dulce.

E dulce pentru cei ce oferă o bucată de ciocolată. Oricui i-ar oferi-o. E dulce mai ale când priveşte în ochii celui căruia îi este oferită. Acela poate fi un copil, o iubită, un părinte, o colegă, mă rog, ar putea fi oricine. Ai putea fi chiar dumneata.

E nevoie însă de mare atenţie când comiteţi gestul acesta. Dacă e un copil, e bine să aveţi grijă să nu întrebe anumite lucruri. Niciodată nu se ştie cum ar reacţiona, dacă ar afla ce nu-i de aflat. Nici unii oameni mari nu ar trebui să afle ce nu-i de aflat.

Dacă află, ciocolata ar putea să-şi schimbe instantaneu gustul. Poate şi-ar schimba şi mirosul.

Mai ales e bine să nu pomeniţi de Coasta de Fildeş. Curiozitatea ar putea răscoli lucruri dureroase. Un copil ar putea afla că acolo ciocolata îşi începe drumul ei. Acolo ea se cheamă cacao. Fără praful acela ciudat nici nu am putea vorbi de dânsa.

Şi în ţara aia sunt copii. Nu cred că ei au gustat o ciocolată. Copiii aceia sunt puşi la muncă. Nu au timp de ciocolată. Cam jumătate din cacao se produce aici. Se produce şi în alte părţi, dar prin aceleaşi metode. Se produce trasformând munca copiilor în praf. În praf de cacao.

Poate că aşa e croită lumea în care trăim. Munca unora trebuie să se trasforme mereu în praf, pentru ca o minoritate să poată fi fericită.

Minoritatea aceea se îndoapă cu ciocolată. Şi cu ciocolată. Copiii lor se îndoapă cu ciocolată. Din cauza ei, atunci când sunt mari devin puţin nervoşi. Nu suportă lumea din care porneşte la drum praful acela ce se face dulce.

Poate că nu suportă pentru că în subconştientul lor s-a infiltrat, prin cine ştie ce minune, mirosul de traspiraţie al copiilor din Coasta de Fildeş. Se spune că ei au un miros mai ciudat.

Poate că în urechile lor se aud cuvintele alea de care ne ferim. Cuvintele alea încep o poveste tristă în care se vorbeşte de sclavie. Se vorbeşte de sclavia unor copii. Sclavii ciocolatei.




Şi copiii aceia spun poveşti. Nişte poveşti ciudate. Ca cea de mai jos.



Poveştile astea le aud oameni. Ei tac. Tac şi înfulecă cu plăcere bucata aia dulce. Ce le pasă de poveştile astea, atâta vreme cât personajele nu sunt decât nişte...

Poate nişte cifre în serii statistice, ce vor fi anulate cândva. Când nu ni se spune. Poate când lumea va fi prea nervoasă. Poate când ei se vor hotărî să vorbească. Poate când se vor descoperi nişte maşini care să-i dea la o parte.

Coltan

ElZap

De la o vreme mi se întâmplă ceva ciudat. De câte ori răspund la telefonul meu mobil, din acesta curge sânge. Valuri de sânge se amestecă cu fluviul insipid de cuvinte.

Întâi am crezut că e un blestem, o vrajă de care au fost atinse firele microscopice prin care cifrele, pachetele acelea de biţi, devin sunete, vorbe şi apoi fraze. M-am uitat în cutia aia magică şi n-am găsit nimic. Nimic vizibil. Acolo erau doar nişte fire subţiri, despre care am aflat că sunt făcute din niobiu sau tantal.

Din astea nu putea curge sânge.

Niciodată nu e bine să bagi mâna în foc pentru nişte adevăruri aparente. Aşa se face că m-am luat pe urma acelor firişoare ce se încurcă bicisnice. Se încurcă cu tot felul de drepturi ale omului, ale unor oameni, ale unor copii. Copiii ăia nu au drepturi, altele decât pe acela de a săpa. Copiii ăia sapă după un minereu ciudat, pe care iau un ban muncit. Sunt copii, care ar trebui să meargă la şcoală. Nu merg, pentru că au de săpat. Sapă ca să scoată la lumină coltan. Este metalul care ucide.





Banul primit de ei se multiplică de mii de ori, de zeci de mii de ori, se preschimbă în fire subţiri şi apoi în vorbe pe care le auzim în telefoanele noastre, unele ornat cu pietre preţioase. Uneori mor răpuşi de gloanţe, ca să ne facă să ne simţim noi bine.

Prin tot felul de componente electronice se scurg vorbe. Vorbe frumoase despre democraţie, depre drepturile nu ştiu cui, despre civilizaţie, despre dictatură şi alegeri libere. În spatele vorbelor stau armele care răpăie. Cu cât răpăie mai tae cu atât mai mult coltan este scos la lumină.

Cam 80% din coltan se scoate din DRC, fosta Zaire, fosta ţară peste care a domnit cândva Mobutu, sprijinit şi el de cei puternici.



Drumul coltanului este sinuos, şi ia de la un capăt la altul planeta. Acolo de unde pleacă au murit însă oameni. Nimeni nu ştie câţi au murit. Mnii zic că au murit cam şase milioane de suflete. Un măcel. Un genocid.

Marele război african, spun unii. Un fel de al treilea război mondial. Războiul coltanului după alţii.

Prin firele aparatelor electronice pe care le folosim în fiecare zi curg de toate. Curg imagini, sunete, dar şi mult sânge.

Ce ne pasă nouă de toate astea? Noi vorbim. Noi îi însoţim pe cei puternici la paradă. După paradă se dau mici, bere şi uneori muzică. O muzică ce acoperă zgomotul produs de răpăitul mitralierelor. Mitralierele asigură pacea şi liniştea celor ce se ocupă de coltan.

Şi de coltan

9 mai

ElZap

Câte lucruri nu s-au mai petrecut pe 9 mai!

Independenţa tot atunci ne-am câştigat-o. De cine eram dependenţi înainte de 9 mai, ar întreba unii? Vezi, asta e o întrebare la care cu greu aş putea răspunde. Mai simplu este a se răspunde la întrebarea de cine am devenit dependenţi după.

Cine naiba ne-a cerut să mergem la răzbel cu turcii? Asta-i bună! Nu ne-a cerut nimeni. Nici noi nu prea aveam chef să mergem. Mai încolo ne-a cerut. Ne-a cerut ducele Nicolae. De fapt nu ne-a cerut aşa la toţi buluc. Ducele i-a cerut doar Principelui, că principe era pe atunci viitorul rege Carol I. Iar dumnealui, ne-a dat. Ne-a dat pe toţi, dimpreună cu Peneş Curcanul. Asta ca să-l scoatem din încurcătură. Niţel l-am scos, după cum spun unii.

La răzbel ne-au chemat. Nu ne-au chemat şi la pace, că la San Sefano si Berlin nu era loc pentru noi. Ei fac pacea cum vor, nu cum vrem şi noi. Şi au făcut-o.

Întâi ne-au dat Dobrogea. Asta se pune, că trebuie să vadă toată lumea cât de generoşi sunt cei ce fac pacea. Nu se pune acea parte a Basarabiei, pe care nu ne-a luat-o, zic ei, ci şi-au luat-o singuri. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni. E dreptul învingătorilor, cum a fost dintotdeauna.

La Berlin ne-au recunoscut independenţa. Ce naiba ne-a recunoscut nici azi nu am priceput. O vorbă acolo, ca să ne simţim şi noi ameţiţi.

Io n-am fost pe-atunci şi nici pe-acolo. Cei ce au fost pe-atunci spun şi ei ce-au auzit şi ce-au văzut.

Alecsandri l-a văzut pe un sergent, purtând pe haină crucea "Sfântul Gheorghe". O tinichea, cu care cei puternici plătesc sângele ce se varsă pentru ei.

Şi Eminescu a văzut ceva. Sau a auzit. A auzit cum un oarecare Simeon Mihălescu se ocupa de rechiziţii. Lua de la ţărani nişte care şi le dădea la ruşi.

"Mânați de cnutul cazacului, pe un frig de crăpau lemnele și pietrele, cetățenii liberi ai României mergeau siliți cu carele lor la Gabrova, la Târnova, la Selvi, la Biela, și s-au întors cu palmele, alții cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra țării întregi; astăzi țăranii au ajuns așa încât trei-patru case trebuie să puie mână de la mână ca să înjghebe un plug, 5-6 ani cată să treacă până ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar până atunci munca întreagă a nației va fi paralizată - și toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogățească din vânzarea aceasta de viață și de muncă omenească, pentru ca criminali de rând să trăiască în lux și desfătări, pe când soldații noștri mureau de goliciune și foame pe câmpiile ninse ale Bulgariei, pe când țăranii noștri lăsau care și boi întroienite în drum și-și luau lumea în cap."

De aia mă bucur eu de câte ori se sărbătoreşte 9 mai.

Azi noapte a tunat

ElZap

"...ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea..."

ar fi spus Minulescu.

Da, numai că a tunat cu Socaciu. A tunat cu "să se dubleze sau să nu se dubleze", "să se subtitreze sau să nu se subtitreze".

Cu adevărat o întrebare pe care a omis-o marele Shakespeare. De Will vorbesc.

Dacă o punea şi pe asta în gura lui Hamlet, ar fi ieşit o operă "aproape perfectă". N-a pus-o el, o punem noi. Noi, mai puţin subsemnatul care aparţine mulţimii delimitată de "noi", dar numai ca chibiţ. Un fel de ariergardă, care stă şi fluieră la ce zice grosul armatei.

Toată lumea bună, de la mare la mic a pornit cruciada împotriva bietului Socaciu. Cine l-a pus să scoată el legi? De aia este el plătit? Sunt unii care nici nu vorbesc măcar, dar leafa tot şi-o iau.

Treaba e că în lumea bună nu poţi sta deoparte. Cum să stai când se duce pe râpă limba română, şi odată cu ea engleza, franceza, germana, ba chiar şi chineza şi coreana de nord? Cum o să mai înveţe copilaşii noştri a vorbi româneşte, când este ştiut că limba lui Eminescu, a lui Văcărescu "de la cinematrograf se învaţă"?

Dar engleza, franceza şi chineza cum o s-o mai înveţe plozii noştri care vor să se globalize cu corturile pe malurile Senei? Pe Rudyard Kipling cum o să-l mai citească, copilaşii avizi de cultura verde şi etnobotanică?

Ce-o să priceapă ei la Mall, când pe ecran nu va mai exista subtitrarea versurilor:

"If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run -
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man my son!"

Să dea fuga sărăcuţii la saitul lui Pruteanu? Păi, ei merg pe net ca să-şi ia referatele la limba română, de unde li se trag şi notele alea babane. Cu bacul e altă poveste că acolo trebe să marci banu.

Şi nici comparaţia între Varnalis şi Eminecu n-o s-o poată face. Cum s-o facă, dacă pe ecran n-o să mai apară textul poeziei Anti-Dacă urmat mintenaş de Gemenii lui Eminescu, de unde el ştie să facă copy şi paste, aşa cum l-a învăţat la şcoală.

Bun, şi acum eu cu cine votez? Păi eu zic că sunt cum am fost, adică sunt pentru contra. Că aşa sunt şi francezii, nemţii, spaniolii, ungurii şi mai toată lumea bună. Şi ca să fiu mai precis, eu zic să se subtitreze filmele mute (ar putea să le şi dubleze la o adică, dacă nu e prea scump), iar celelalte să le lase cum vor ei. Pe cele la care se uită orbii să le subtitreze, ia pe cele la care se uită surzii să le dubleze.

Mult zgomot pentru nimic.

Prefectul Traian

ElZap

Că România nu are premier, nu-i lucru de mirare. La ce ar mai fi folositor un premier dacă avem preşedinte şi o doamnă ministră.

Există şi o expicaţie, o cauză, un rezon, o ce vreţi voi pentru chestia asta.

Ce s-ar întâmpla dacă preşedintele n-ar fi şi premier, la fel cum doamna e bi-ministră? Ce-ar mai fi el, devreme ce nu-i chiar preşedinte? N-ar fi nimic, cum de fapt şi este.

Preşedintele nostru e un fel de prefect, cam cum era pe vremuri Pontius Pilat. Din când în când mai trece pe la Trăienică câte un Cezar burtos şi guşat. Când trece ăla pe la Trăienică, bănuitul prezident se face mic şi întinde mâinile în faţă. De ce le întinde? Le întinde ca să aibă Augustul Guşat satisfacţia de a-l lovi delicat peste degete. Doar ca să se distreze cu supusul Său.

Prezidentul chiţăie şi o întoarce ca la Ploieşti. O întoarce el, şi întoarce şi mersul căruţei cunoscută sub numele de ţară. Cică el a vorbit ce a vorbit pentru că slujbaşii Cezarului nu au reuşit să-i transmită din timp partitura.

Aşa află presupusul prezident cum se conduce o ţară, dar mai ales pentru cine o conduce.

Supuşii află şi ei ceva.

Află cum se trăia pe vremuri în sclavie.

Sperietoarea de ciori

ElZap

Tot omul cu capul pe umeri ştie ce-i aia o sperietoare de ciori şi cum trebuie să se poarte cu ea.

Păpuşa asta schimonosită foloseşte la ceva numai dacă ai ciori prin preajmă. Dacă îţi furi singur strugurii nu pui o aşa urâţenie în vie, în livadă, sau mai ştiu eu unde.

Şi dacă totuşi o pui, de ce o pui?

Poate că o pui doar aşa, ca să o vadă vecinii şi să nu te mai întrebe de ce tragi tu cu puşca de nebun, când nu-i nici urmă de cioară prin preajmă.

Şi dacă tot ai pus-o de ce-i mai dai foc în văzul lumii? Că doar e limpede ca lumina nopţii că mai ai nevoie de ea. Poate că e nevoie să sperie iepurii care se dedau la la scoarţa fragedă a copacilor.

Peste sperietoarea asta de ciori, de iepuri, de urşi sau se mistreţi nu dai cu echipa de mascaţi, ci o iei cu binişorul şi o duci în beci. O duci acolo, şi o laşi pentru când ai nevoie de ea. În beci poţi să stai de vorbă cu ea pe îndelete. Poţi să o întrebi cum face ea de sperie ciorile. Dacă vrei poţi să o întrebi şi de ce ţi le serie.

Dacă tor e aşa de fioroasă, şi bătut atâta cale până la ea, nu-i dai foc, că ea arde.

Dacă îi dai foc, o să te bănuiască vecinii că ea nu-şi mai face treaba, că ea nu mai e de niciun folos, că vrei s-o schimb taman cum ţi-ai schimbat amantele.

E trist să fii sperietoare de ciori. Mai ales când nu ai existat niciodată.

Mai ales când unii credeau că pe vremuri ai fost o consoartă credincioasă.

Asta ar fi o explicaţie.