luni, 30 noiembrie 2009

Zeii de cârpă

ElZap


Se pare că oamenii n-au putut trăi niciodată fără zei.

Nu degeaba a strigat Voltaire disperat:

“Si Dieu n'existait pas, il faudrait l'inventer.”

Nu m-ar deranja câtuşi de puţin faptul că ai mei contemporani îşi doresc un zeu acolo, cu atât mai mult cu cât zeii ar putea fi chiar benefici, şi de cele mai multe ori ei nici nu prea ne deranjează, lăsându-ne să ne ocupăm de potlogăriile noastre. Eu, de-ar fi după mine, le-aş face un fel de plan de muncă. Le-aş trasa sarcina să coboare din când în când printre noi, cu toiagul cel îndreptător de coloane vertebrale. Nu de alta, dar prea e multă lume gârbovă pe la pomenile de tot felul.

Poate că un zeu mai mic acolo ar accepta să fie angajat cu jumătate de normă la Spitalul Foişor. Să-i înveţe pe domnii doctori cum se face corect ortopedia. Şi poare s-ar ocupa şi de ortografie, ortoepie, ortologie sau chiar ortogeneză. Orto să fie, că batracieni sunt cu duiumul.

Pe mine mă deranjează numai şi numai zeii aceia de cârpă, pe care istoria îi mai ţine o clipă în viaţă, aşa ca să aibă cu ce face valuri atunci când are ea chef să se bălăcească în mocirlă. Pe unii îi scoală chiar din morminte, ca să dea un bis postmortem, în spectacolul circ ce ne însoţeşte existenţa noastră searbădă.

Bunăoară Vasile Roaită, care nici n-a fost ceea ce se pretinde că era, şi nici n-a făcut ceea ce se credea doar că a făcut. N-a făcut, dar folositor a fost celor ce i-au urmat. Un zeu de cârpă.

Apoi intelectualii noştri subţiri din corul zeilor, ce strâmbă din nas într-un cor ce interpretează nişte roluri abjecte, dintr-o partitură ce le-a fost pusă pe prompter odată cu un soios plic cu arginţi. Strâmbă din nas numai atunci când cineva le spune că sunt afoni, „Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,/ Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,/Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”

Când însă vine vorba să-şi laude zeul Casei, devin deodată alţi oameni. Ei pot deveni alţi oameni de oricâte ori e nevoie.

Dacă de pildă, ai noştri tineri, sau mai puţin tineri, se nimeresc să fie primiţi în vreo casă de-aia simandicoasă, cu blazon, ei devin deodată vocali. Dau din mâini, dau din plisc, dau din pixuri, ba sunt în stare să dea şi din picioare, dacă le-ar cere amfitrionul. Noroc că nu este cazul. Se scriu imnuri de laudă, sau măcar nişte laude serbede acolo, de cinci ori pe an, adică la fiecare aniversare a zilei lor de naştere şi cam tot atâtea cu ocazia zilelor onomastice.

Se scrie laudativ pentru amfitrion, dar se scrie şi pentru toate animalele domestice care au avut norocul sau ghinionul să se pripăşească pe lângă casa lui. N-are a face că e vorba de floare, pom, sau alt scaiete.

Cei ce nu s-au bucurat de cinstea de a fi primiţi pe la astfel de case, se aciuează pe lângă câte un ministru, şef de stat sau alte măriri-zdrenţe. Din obscure personaje de mahala, intelectualii noştri îi îmbracă peste noapte în hainele unor mari ziditori de istorie. De istorie şi de mari obiective.

Uite-l pe şmecherul ăla, care face ca vara să fie ca iarna, ce bine-i stă în costumul croit de cântăreţii din drâmbă. A făcut omul un şanţ pe lângă Băneasa? L-a făcut. De fapt nici nu l-a făcut el. El s-a ocupat cu caimacul. În cât timp l-a făcut? Păi numai prelungirile însumează peste doi ani. Unii zic că ar fi început prin februarie 2007. Ce lungime are scurmătura domnului ministru? Se zice că ar avea cam 1300 metri. Alţii zic că ar avea doar 560 metri. Bun. Tragem linie şi împărţim. Împărţim 1300 metri la doi ani. Iese bine. Cam doi metri pe zi. Sau dacă o avea 560 metri, atunci îţi iese cam 0,5 m pe zi. Atât!!! Atât.

Poate n-am făcut eu bine împărţirea sau împărţeala. Deh, nu sunt eu aşa de priceput ca domnul ministru. Cât costă? Păi costă cam 13 milioane de euroi. Curat murdar.

Asta nu poate fi trecut la categoria zei. Nici de drac nu e bun. Treaba e că nimeni nu-l vede ca să-l cânte aşa cum trebuie.

Şi panteonul zeilor noştri de cârpă ar putea continua. Cu cei ce au fost pe la Ştefan Gheorghiu de pildă. Unii din ei şed bine în mausoleul din Parcul Carol. Se odihnesc. Cică locatarii au fost mutaţi cu chirie în altă locaţie. Nimeni nu ştie sigur unde, când şi cum.

Ce să zic eu. La zei de cârpă, cântăreţi pe măsură.







sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Lovitură de maestru

ElZap

Mare vânzoleală în presă. Mare forfotă în lumea politicii. Dezbateri aprinse în sfera autorilor de anale de primă clasă (aka analişti, ca să nu se nască vreo confuzie). Încă nu s-a hotărât cine a dat şi cine a încasat. Nu e clar nici cine va încasa, cât va încasa şi cine va achita nota de plată.

Specialiştii se aşează pe rânduri, într-un fel de lapte gros, aliniindu-se unul peste altul şi toţi în spatele liderilor de turmă, singurii care nu sunt încălecaţi. Deocamdată. Se pare că ei îi încalecă pe toţi, până când le-o veni şi lor scadenţa. Dacă le-o veni, deşi eu nu prea cred.

Despre onorarii nu ni se suflă o vorbuliţă, deşi este ştiut că ele sunt obligatorii în orice economie de piaţă, darămite în cea de talcioc. În economia asta de bâlci, nimeni n-are voie să lucreze pe de-a moaca, ca să nu strice regula aia cu cererea şi oferta. Să nu-mi spui matale deontologule, că te abaţi de la regulă, că am pregătită lozinca aia cu Huo.

„Huo, comunistule! Tot ca pe vremea împuşcatului? Tot cu munca patriotică? Tot cu munca de la om la om?”

Unii ne conving cum că Zeus s-ar fi supărat şi l-a înveşmântat în respect pe un prâslea, care s-a încumetat să-i iasă din vorbă şi să cânte pe o altă partitură, contrară celei care i-a fost înmânată la intrarea în scenă.

Alţii însă ne asigură că n-a fost decât o iluzie optică. Cam cum sunt alea de la circ, că tot suntem în zodia circului perpetuu. Pasămite, unii din tabăra duşmană i-ar fi tăiat mâna lui Zeus cu Adobe Photoshopul şi i-au aruncat-o cu mare iuţeală în moaca lui prâslea cel obraznic. Atât de fină a fost decuparea, că cel rămas pentru câteva miimi de secundă ciung, nici măcar nu şi-a dat seama că este mutilat.

Alţii însă aruncă bănuiala cum că Zeus, într-o clipă de rătăcire, şi-a închipuit că el este miticul Uí Néill, aşa că şi-a tăiat de bună voie braţul, aruncându-l în obrazul băietului, pe care desigur l-a confundat cu ţărmul Irlandei. Asta desigur, numai şi numai pentru a nu fi atinsă moaca ăluia de braţul duşman, caz în care ar fi fost un adevărat dezastru. Aşa că totul e bine când se termină cu bine, iar prâslea cel impertinent ar face bine să-i mulţumească binefăcătorului său.

N-am de unde să ştiu cum s-au petrecut treburile, eu necultivând ieşirile mult prea rafinate la iarbă verde ale lui Zeus, cum ar fi de pildă ieşirea pe păşunea Golden Blitz, ca să-l ajute pe baciul ortoman să-şi pască interesele.

Pe la crâşmele din mahala beţivii deja analizează noua tehnică de plesnit eficient. Eficient şi fără a da prilejul celor din jur să observe ceva. Unii au început s-o exerseze.



Trebui să fiu de acord cu ei, că lovitura este una de profesionist, aşa că e bine să o analizăm, că nu se ştie niciodată când ai nevoie de o astfel de tehnică.

Aşadar, să zicem că cineva, fie el chiar şi un copil care trebuia să cam stea pe-acasă, te supără vorbind ce nu trebuia să-i iasă pe plisc. Nu are nicio importanţă dacă el o face din prostie, de-al dracului ce e pielea pe el, sau pus de unii mai mari ca să-ţi încurce ţie socotelile.

Adulţii trebuie să vegheze la ce face tineretul, şi mai ales au datoria să corecteze din timp abaterile lor de la normă.

Primul pas pe care trebuie să-l faci, este să-i determini cu precizie coordonatele carteziene, aşa cum ai învăţat la geometria analitică. Odată determinate valorile lui x, z şi z, estimezi cu precizie mişcarea în spaţiu al punctului ţintă, folosind teoria probabilităţilor, pe care o asezonezi cu niţică statistică. Mai pe înţeles: las că ajungi tu în raza mea de acţiune!

Pasul următor este de natură temporală. Aştepţi să se producă un eveniment care să distragă atenţia gloatei de la ceea ce urmează să se întâmple. Nu se produce de la sine? Ai tu grijă să-l stimulezi cumva.

Este de la sine înţeles că ţie ţi se rupe-n paişpe de ceea ce se întâmplă în jur. Ce dacă o femeie isterică urlă că n-are unde să locuiască? Doar n-o să-i dai vila ta pe care ai luat-o cu japca, pe când puteai s-o iei? Tu eşti atent la ţinta pe care urmează s-o atingi. Dacă ţinta este un gură cască, e aproape sigur că într-un timp bine determinat va ajunge în bătaia braţului tău.

Ai mare grijă ca să determini cu precizie momentul în care braţul va zvâcni, că altfel ai transpirat degeaba, şi nu uita să creezi victimei impresia că nu i se poate întâmpla nimic. În acest scop, o privire aruncată în partea opusă victimei este o soluţie inspirată.

Până se produc condiţiile oprime, găseşti tu un motiv ca să rămâi în apropierea derbedeului.

La momentul propice, nu-ţi rămâne decât să-i plasezi peste bot corecţia plănuită, după care ai grijă să te vadă lumea că te preocupi de soarta femeii cu probleme.

Cam ăştia ar trebui să fie paşii pe care trebuie să-i urmaţi.

Sper ca nimeni să nu bage de seamă ce-am scris mai sus. Nu de alta, dar s-ar putea să pună metoda asta în practică.

Şi dacă o pune, pierd şi şansa asta de a o patenta.

joi, 26 noiembrie 2009

Pedagogi de şcoală nouă

ElZap

Una peste alta...

„Vreau ca românii să aibă încredere în viitorul copiilor lor când îi trimit la şcoală. Asta nu se poate realiza decât cu un sistem de educaţie de bun-simţ, ancorat în realitatea de pe piaţa muncii.”



(min. 3:00)

„Profesorul: No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! ”





Apăi vedeţi cum vine treaba asta cu încrederea în viitorul copiilor?

Cine poate oase roade... sau noroc să ai.
De profesori tot unul şi unul.

În apărarea coanei Efimiţa

ElZap

Una peste alta...

„Cota unică de impozitare, reducerea taxelor şi a impozitelor, stimularea investiţilor, dar si scăderea cheltuielilor bugetare sunt condiţiile...”


„EFIMIŢA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica?
LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei! bravos! ş-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, stăi să-ţi spui: mai întâi şi-întâi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir...
EFIMIŢA: Zău?
LEONIDA: Zău... Al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate.
EFIMIŢA: Parol?
LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu...
EFIMIŢA: Pe lângă pensie ?
LEONIDA: Vezi bine; pensia e başca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.
EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da.
LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături.
EFIMIŢA: Cum lege de murături ?
LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.
EFIMIŢA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?
LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?
EFIMIŢA: Aşa e... da'... (reflectând mai adânc) un lucru nu-nţeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...
EFIMIŢA (lămurită): Aşa da... vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecţie) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro?... (Leonida sforăie-nainte) A adormit. ”

Aici m-am încurcat eu. Chiar aşa... dacă nimenea nu plăteşte bir, de unde îmi iau eu salar?
Dar ei? Dar voi?

Mă ajută cineva?

duminică, 22 noiembrie 2009

Votul de rom

ElZap


Sunt convins definitiv. Nimic nu-mi poate zdruncina încrederea mea în virtuţile votului liber.

Desfid pe oricine insinuează că votul se cumpără pe ulei, zahăr sau pe un pahar de tescovină. Despre alte bunuri mai consistente nici nu vreau să aud. Nici nu vreau să mă gândesc.

Vorbesc prostii cârcotaşii care spun că oamenii nu ştiu pentru ce votează. 99,99% sunt oameni care se orientează numai şi numai după doctrine politice. Pe astea le ştiu din scoarţă-n scoarţă, mai ceva decât ştiu unii codul rutier.

E o nebunie să crezi că oamenii stau la cozi interminabile de ore întregi motivaţi de niscaiva bănuţi pe care i-ar lua după ce fac o poză cu telefonul. Ce să pozeze ei? Ei stau pentru că sunt convinşi de rolul pe care votul lor îl are pentru propăşirea democraţiei, a echităţi, a … mai puneţi şi voi ceva aici.

Nu pot crede că un intelectual ar putea fi corupt, ca să se preteze la coţcării electorale. Intelectualii au coloană vertebrală. Intelectualii, sau semi cum le-am zis mai înainte stau civilizat la coadă în Gara de Nord. Alături de popor. Stau ca să vegheze ca nu cumva poporul să se rătăcească.

Nu-i aşa că mă pricep şi eu să mint?

Măcar atâta am învăţat şi eu în aceşti douăzeci de ani.

Acum să ascultăm ce a ieşit din votul acesta. Din votul sau din paharul de rom.

Să stăm bine să stăm, cum ar fi zis îngerii credincioşi.

Cu pace să luăm aminte.


sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Maşina de împachetat preşedinţi

ElZap


De mic mi-am dorit să fiu inventator.

N-am vrut să fiu nici aviator, nici profesor, nici doctor şi nici măcar cosmonaut. Ţelul vieţii mele a fost dintotdeauna să inventez, să născocesc eu ceva acolo de care să se mire toţi, să mă arate lumea cu degetul când oi trece pe stradă.

Mărturisesc că până acum n-am prea reuşit, dar acum gata. De azi sunt sigur că am dat lovitura vieţii mele. Voi patenta maşina de împachetat preşedinţi.

Nu voi descrie patentul meu în rândurile ce urmează, de teamă să nu mi-l fure concurenţa. Nici nu ştiţi cât de greu este să răzbeşti în lumea asta a inventicii. Voi dezvălui doar atât cât să stârnesc curiozitatea celor ce ar dori să-mi cumpere invenţia. Atât. Nimic mai mult.

Maşina asta ar trebui să producă un fel de preşedinţi care să pară identici cu cei pe care-i fată democraţiile autentice. Ar trebui să semene doar, căci ceea ce contează pentru demos sunt numai şi numai aparenţele.

Se înţelege că preşedinţii ăştia ar trebui să rămână pentru vecie dependenţi de proprietarul lor de drept. Cine dă un ban pe un lucru care să nu fie al lui? Trăim doar într-o lume în care proprietatea este sfântă. Să trecem peste amănuntul cu tânărul pe care Iisus l-a trimis la plimbare, numai pentru că nu a dorit să-şi împartă averea cu toţi sărăntocii.

Aşadar, o să fie indivizii ăştia ca un fel de prunci, ce vor rămâne veşnic legaţi printr-un fel de ombilic invizibil de posesorul lor. Cu alte cuvinte ei vor rămâne veşnic nenăscuţi.

Nu vă spun cum voi face ca treaba asta să se întâmple, dar vă asigur că încă de la naşterea lor, o să am grijă ca preşedinţii ăştia la pachet o să fie vulnerabili. Ei se vor naşte cu un fel de păcat al lui Cain pecetluit pe frunte. Să încerce atunci să mai mişte în front. Cum mişcă, cum îi dau pe mâna poporului. Şi cum poporul este veşnic nervos, sunt sigur că vor ajunge la ghilotină. La ghilotină sau la ştreang. Ce contează?

Încă înainte de a fi livraţi la pachet, voi avea grijă ca ei să fie plini de datorii, atât ei cât şi poporul peste care vor preşedinţia. Cum vrea pachetul ăsta s-o ia prea în stânga sau prea în dreapta, cum îi strâng cu uşa datoriilor. Şi pe el, dar şi pe ei. Să-l(i) vezi atunci cum se dă/dau pe brazdă.

Nu vă mai zic, că maşina asta o să producă un fel de apendice care va fi livrat odată cu pachetul. Apendicele ăsta o să-l numesc presă, mass-media, sau văd eu cum. Nici nu ştiţi ce mult le plac oamenilor poveştile, dar mai ales nu ştiţi cât de puţin pot ei să deosebească o gogoriţă îmbrăcată în cuvinte alese de un adevăr searbăd. Chestie de gust, iar gustul trebuie să fie controlat de posesorul preşedintelui.

Mai mult nu vă spun.

Vă spun doar că atunci când mi-a venit ideea asta năstruşnică m-am inspirat şi eu din ceva văzut pe net. Ceva care pe-atunci mi-a provocat frisoane. Deh, parcă nu ştiţi că scrierile se fac din scrieri şi invenţiile se fac trăgând cu ochiul la ceea ce au inventat alţii? Aşa s-a şi născut doctoratul modern.

Noroc că acuma mi-a trecut.

Ca să n-o lungesc, modelul după care m-am inspirat este pisica bonsai. Schema de confecţionare este dată în poza de mai jos.



Cine s-a prins cum se confecţionează pisicul ăsta cubic, bine. Cine nu şi mai bine. Noroc că eu nu mă ocup de pisici, care oricum nu sunt vinovaţi, ci numai şi numai de preşedinţi.

Cei mai slabi de înger sunt sfătuiţi să nu privească la poza de mai sus, dacă nu cumva din greşeală au făcut-o deja. Pot să se delecteze cu filmuleţul de mai jos, care oricum e mai puţin sinistru.



Treaba e că… am auzit că invenţia asta a mea e cunoscută de când lumea.

Uite de-aia am rămas eu un inventator frustrat. Orice nemernicie mi-ar trece prin cap, constat că ea a fost făcută cu mult timp înaintea mea de alţii.

Desigur, povestea asta a mea n-are nicio legătură cu alegerile de mâine. Niciuna.

Aşa că mergeţi liniştiţi la vot. Prietenii ştiu de ce.



joi, 19 noiembrie 2009

Piei de cloşcă

ElZap

Nimic nu e mai profitabil pe lumea asta decât negoţul cu piei de cloşcă.

Şi, cum mi-e greu să zburd pe alte meleaguri, deşi aş putea găsi şi pe-acolo exemple cu grămada, o să rămân pe-aici printre ai noştri.

Deh, de nicăieri nu se fură mai cu spor decât de la tine din ogradă.

Dreptu-i că patrioţii noştri s-au înfrăţit, încuscrit, într-un cuvânt s-au înhăitat cu toate lichelele scuipate de prin ţările lor, asemenea unor măsele stricate, pentru a avea spor la pungăşit.
De unde să fi avut ei capitalul pe care să-l pună la temelia noii orânduiri?
De unde să fi avut ei acel atât de necesar „le savoir-faire” pentru a porni la drum?
De unde să facă ei rost de acel preţios „know-how” fără de care nu se mişcă nimic şi nimeni nu mişcă din urechi?

Păi, dacă ne amintim bine, noi totdeauna ne-am inspirat din experienţa înaintată a fraţilor de la răsărit, apus, miazăzi sau miazănoapte. După cum bătea vântul peste noi. N-am făcut noi orânduirea cea nouă de după ’44 cu sprijinul fraţilor de la răsărit? Cu sprijinul lor şi cu ajutoarele lor de nădejde care ne-au fost trimise plocon. Până am scăpat de ajutoarele astea a trebui să le trimitem multe plocoane.

Dar, să revenim la neguţătorii de piei de cloşcă autohtoni

Moda UNI.

Aşadar… odată ajuns pe tron, omului nostru i se arată pe firmamentul gândirii sale geniale, asemenea împăratului Constantin cel Mare înaintea luptei cu Maxenţius, cuvântul UNI. Ştie el că în numele acestui cuvânt va învinge. Şi a învins. Nu l-a învins pe Marcus Aurelius Valerius Maxentius. Şi-a învins însă propriul popor.

Prima dintre măreţele lui victorii a fost introducerea cotei unice. De impozitare, se înţelege. Trebuia să-i răsplătească într-un fel pe credincioşii lui generali. Ce contează că America are un sistem de impozitare progresiv? El o ţine una şi bună cu unica lui, şi din chestia asta unică nu-l scot nici cei 81% din economiştii americani care o dau pe progresivă. Poporul? Ce treabă are el cu poporul? Poporul cumpără ce le vinde el.
Piei de cloşcă, se înţelege.

Şi cum o belea nu vine niciodată singură, şeful s-a gândit să dea a doua temă de meditaţi poporului. Alegerile uninominale. Tot uni sunt şi astea. Ce-are a face că e prost şi uni-ul ăsta. Dacă el spune că e super, atunci rămâne cum a zis el. Ai curajul să dai în uninominalul lui? Dai în mine, dai în fabrici şi uzine! Şi dacă individul ăla ales după uninominal, care mi-a dat o ţuică pe vot, e o lepră? Dacă dă cotul după ce-şi face plinul pentru el şi pentru toată familia lui? Prinde orbul, scoate-i ochii! Măcar dacă era pe listele unui partid ştiam şi eu pe cine să iau de guler. A aprins şeful cel mare minţile poporului? Acum n-ai decât să chemi pompierii. El a vândut, iar poporul a cumpărat.
Tot piei de cloşcă.

Dacă tot a scos el moda uni, de ce n-ar băga el, acum în preajma proprie lui alegeri, şi un unicameral? Cum să nu fie bun unicameralul şefului, dacă până şi Bangladeşul s-a convertit la unicameral? Poporul jubilează. Nu-i aşa că lumea arată altfel cu nişte lozinci mobilizatoare scrise pe garduri? De pildă astea:

De ce le e frică, nu scapă.
Din 471 rămân 300 parlamentari.
Hai la referendum!

Altfel spus un fel de „Şo pe ei!”.

Nu-ai aş că îndemnurile astea revoluţionare aduc cumva a reclamă?
Tot la piei de cloşcă.

Aş mai aduce şi alte exemple din clasa pieilor de cloşcă uni, dar mi-e că se înfurie domnul cocoş, şi o lasă fără pene pe doamna cloşcă.

Nu de alta, dar ar vrea şi el o găină la cratiţă.
Una care să fie numai a lui.

Domnul Băsescu ce părere are?

marți, 17 noiembrie 2009

Irozii

ElZap


Vuieşte satul. Irozii şi-au încrucişat iar spadele lor de mucava poleită. Din patru în cinci ani, acelaşi vicleim ni se dă pe sticlă, ca şi cum el ar ţine de foame şi de frig, şi de fiecare dată poporul plânge dimpreună cu actorii-irozi. Cu cei ce ştiu să plângă, desigur.

Greu de cap, mai ceva decât moşul Ion Roată, eu tot nu pricep ce-i cu circul acesta ce ţine fix până ni se aleg ai noştri. Că bag eu seama că toţi aceşti fioroşi mânuitori de crunte săbii, gata-gata să se străpungă mortal şi simultan, după ce se termină cu marea împărţeală cad la o pace ce ţine încă un mandat.

Nu pricep povestea asta pe care ne-o spune Melchior, cu teroristul numărul unu, pe nume Omar Hayssamm. Şi cum aş putea s-o pătrund, când văd cum individul ăla ce mi-a băgat frica-n oase, ne-a scăpat printre degete mai ceva decât curcanul acela ce este graţiat în fiecare an la Casa Albă,de Ziua Recunoştinţei.

Nu. Nu vreau să zic că pe undeva pe-aici s-ar învârti ceva recunoştinţă,că n-ar avea nimeni vre-un interes, iar dacă cineva ar avea totuşi unul acolo, eu nu am probe.

Ce mă miră pe mine, nu este faptul că el a fost scos taman din Penitenciarul Rahova. Pe mine mă miră că nimeni n-a intrat în locul lui, şi bănuiesc că nici n-o să intre până ce vinovăţia se va prescrie.

Pe mine mă miră, că preşedintele nu a ieşit la fel ca predecesorul lui, să strige de la poarta palatului: „m-au învins structurile”. Sau poate ar fi trebuit să strige: „Boieri, boieri! Ruşinatu-m-au păgânul”.

Să fi strigat şi să fi plecat. Din proprie iniţiativă, lăsând ţara să plutească în derivă. Ca o flotă fără stăpân, de care nimănui nu-i pasă.

Cum-necum, domnul preşedinte s-a consolat cu plecarea sirianului, care dus a fost.

Sau poate nu e dus, mai ştii? Pe vremuri ca astea nu m-aş mira să-l văd pe domnul Băsescu scoţând din joben, un sirian cu nume de Omar. Ar fi o poveste frumoasă, mai ales că domnului Vladimir Tismăneanu, i s-ar putea comanda de către o comisie prezidenţială o nouă lucrare monumentală pentru a analiza şi a condamna terorismul din România. Aia cu condamnarea comunismului oricum e cam răsuflată, şi mirosea din naştere a picioare de soldat rus. Aici îmi vine să dau cu versurile lui Păstorel:

„Soldat rus, soldat rus
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele,
Sau pentru că îţi put picioarele?”

Oricum, ceva pute aici. Mai ales că din Nürnbergul ăsta românesc fac parte mulţi judecători ce au mâncat cu polonicul comunismului. Ce au mâncat numai ei ştiu. Noi ştim că ne-au mâncat zilele.

Aşadar, Hayssamul nu-i, domnul preşedinte doarme ca-n sânul lui Avraam, şi nimeni nu sufla o vorbă.

Nu sufla până acum câteva zile. Eu cred că n-o să sufle nici după alegeri, cum n-a suflat nimeni în ţigaretele alea de pe vremea altui vodă.

Pe la noi, o mână o spală pe cealaltă, ca să nu dau iar în latinisme. De aia suntem noi veşnic cu mâinile murdare şi ne paşte gripa porcească.

duminică, 15 noiembrie 2009

Slavianka

ElZap

Un imn, un marş, un cântec revoluţionar sau patriotic mobilizează oameni.

Pentru ce îi mobilizează este o altă problemă. În principiu i-ar putea mobiliza pentru orice.

Să luăm de exemplu cântecul "Rămas bun Slavianka" scris de compozitorul Vasily Agapkin.

I-a mobilizat pe bulgarii ce au luptat în primul război balcanic (1912-1913).




I-a mobilizat pe "albi" în lupta împotriva "roşiilor".



I-a mobilizat şi pe "roşii" împotriva oricui era nevoie.





Pe toţi i-a mobilizat.

Toţi au luptat şi mulţi din ei au murit. Problema era dacă ei ştiau pentru ce mor?

Să te ferească Sfântul de aşa mobilizare.


Noroc că a venit o zi şi cântecul Slavianka şi-a luat zborul.
Pe aripile unor cocori.



Poate astfel a rămas nemuritor.
Cine poate şti?


marți, 10 noiembrie 2009

După douăzeci de ani

ElZap


De la Dumas tatăl, trecând pe la profetul Brucan, avem ce-avem cu orizontul acesta de douăzeci de ani.

Aud acum la cutia aia vorbitoare, numită televizor, că un alt profet ne promite că peste douăzeci de ani o să trăim ca-n sânul lui Avraam.

Ştiu profeţii ăştia ce ştiu, când ne mint cu profeţiile lor. Bunăoară, ei ştiu că mulţi din cei ce se uită în gura lor, n-o să aibă cum să-i contrazică peste cei douăzeci de ani.

Altfel spus, „daţi-mi mie votul astăzi”, şi ne auzim peste douăzeci de ani, ca să-mi spuneţi cum mai trăiţi.

Curat murdar cu logica asta. Murdar şi portocaliu.

Păi, Nea Tălică, eu care am acum 50-60 de ani, ştii cam câţi ani o să am pe-atunci? Aud? Cum să te mai întreb pe matale prin anul 2029 fix? Crezi că mă ţin pe mine picioarele la vârsta aia, ca să umblu după potcoave de cai morţi, sau după caii verzi pe care matale mi-i urci pe pereţi în anul de graţie 2009?

Şi pe matale pe unde să te caut pe-atunci? Pe la vreun azil de bătrâni, bolnav de Parkinson sau Alzheimer, înfăşat în pamperşi? Sau îmi dai întâlnire la Ghencea civil sau militar?

Mai bine, să-ţi fac eu o propunere decentă.

Să zicem că pleci matele pe unde a înţărcat mutu’ iapa, preţ de douăzeci de ani, mai stai de vorbă şi cu domn profesor Brucan, şi mă laşi pe mine să trăiesc cum oi putea.

După douăzeci de ani, te prezinţi la mine şi-mi ceri votul.

Până atunci roiu’, că pe-aici se spune că s-au furat cam multe, şi teamă mi-e că ar putea să-ţi cânte unii nişte întrebări, taman la pluguşorul de Anul Nou 2010.

Dacă-l apuci.

Mă, dar mulţi şmecheri pe metru cub, v-aţi prăsit prin ţara asta.

Măturător de praf de stele

ElZap





Maestrul Dinică s-a hotărât să plece.

Să plece discret, şovăitor, indiferent, cu mersul împleticit, la fel cum s-a plimbat printre noi, lovindu-se parcă de nişte trecători nepăsători, în drumul lui spre eternitate.

Pleacă la fel cum au plecat şi ceilalţi, şi scena ne rămâne parcă tot mai goală şi tot mai rece. Într-o lume pragmatică, sunt tot mai puţini din aceia care se grăbesc să le ia locul şi tot mai mulţi care încearcă să-i dea la o parte.

Va veni o vreme, când vom înlocui sălile de spectacol, cu melodiile, cu filmele şi cu cu piesele de teatru scoase din lăzile de zestre ale unor generaţii, pe care nu putem şi nu vrem să le ajungem din urmă?

Vom trăi să privim, asemenea zeului Ianus, cu una din feţe îndreptată spre un trecut pe care-l dispreţuim fără a putea să ne ridicăm la înălţimea lui, şi cu cealaltă spre un viitor ceţos, gălăgios şi mut?

Vom aştepta cuminţi, să vedem cum pe scenă se urcă tupeul, mitocănia, trivialitatea, glumele deocheate, grosolănia şi porcoşenia?

Vom înlocui replicile subtile, caustice şi inteligente, cu onomatopee stridente şi fără noimă?

Poate că dincolo de negura prin care a trecut astăzi Maestrul Dinică, cineva cunoaşte răspunsul.

Poate că ştie şi ce trebuie făcut, pentru a opri pustiul.


sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Atenţie, se fură!

ElZap


Văd că lumea bună se îngrijorează că se fură. Să fie asta vestea cea bună? Să fie vestea cea rea?

Şi apoi de ce ne-ar îngrozi fapta asta ruşinoasă, băgată la interzis până şi în tablele legii, dacă nu cumva s-o fi găsit scrisă şi pe stela lui Hammurabi? Parcă pe bucata asta de lege, într-o încăpere din aripa Richelieu a muzeului Luvru, stă scris cam aşa:

Si un homme commet un vol et qu’il est pris, cet homme sera mis à mort.

Pe stela asta nu spune doar să nu furi. Pe ea spune şi ce păţeşti dacă furi. Scurt şi fără labirintul ăla de fraze, prin care cel mai adesea scapă toţi hoţii. Mă rog, nu chiar toţi, ci doar aceia care sunt suficient de hoţi ca să poată scăpa.

Treaba e caducă, şi asta nu de ieri sau de alaltăieri, ci de câteva secole, de când s-a descoperit că hoţia este motorul progresului. Aşa cred unii, chiar dacă n-o spun făţiş, deşi dacă mă uit în urmă, progresul a fost asigurat numai de cei ce au fost furaţi, şi mai niciodată de hoţi.

Ceea ce mă surprinde cel mai mult pe mine, nu este faptul că lumea s-a sesizat că se fură, ci faptul că lumea bună se teme că se va fura de la lumea bună şi mai ales că hoţii vor fi tot din lumea bună.

Păi, dacă unul din afara cercului acesta de persoane selecte, întinde mâna să fure un măr, o pară, sau un ştiulete din gradina unui semen plasat tot înafara cercului lor select, treaba este simplă ca bună ziua. Hoţul este prins, nu beneficiază de imunitate parlamentară, ministerială, prezidenţială, sau cum dracu ar trebui numită ea, şi este aruncat după gratii. Temniţele nu pot rămâne fără chiriaşi.

Nemernicul nu poate invoca nici măcar faptul că lui i s-a înscenat un proces politic, că el nu ştie ce este aia politică şi cu ce se mănâncă ea sau pe cine devorează ea.

Nici televiziunile n-au timp să stea după el, să trimită un cameraman ca să-l tragă în poză şi să-l dea pe sticlă. De interviuri nici nu poate fi vorba, că hoţul acesta periculos nu ştie nici măcar să vorbească ca lumea.

Pârlitul ăla s-a apucat de furat, adică de o meserie rezervată numai celor care se pricep la a o practica, ca şi cum n-ar şti că nu oricine se poate apuca de prostituţie. Fără ca măcar să ştie fraza aia cu “am încredere în justiţia din România”. Cum să aibă el încredere în aşa ceva dacă nu are cu ce să aibă încredere.

Mult mai simplu se rezolvă lucrurile când unul din afara cercului select, sare gardul ca să fure cerceii nevestei unuia dintre cei aleşi. Atunci nu se mai sinchiseşte nimeni să mai cheme poliţia, să-l dea în judecată pe hoţ. Alesul scoate puşca pe fereastră şi-i zboară creierii. Asta aşa ca hoţul să înveţe minte, şi să nu mai dea târcoale dormitorului neveste-si, chiar dacă asta l-ar chema sub jurământ că bărbatul e plecat pentru multe zile de acasă.

Problema cu hoţia se pune numai când aleşii se fură ei între ei, şi mai ales când unul din ei pofteşte la voturile semenului său.

Am zis doar de voturi, că de nevastă nu prea se sinchiseşte cel ce are norocul să facă parte din lumea bună. Pe aia o împrumută, cam la fel cum se împrumută o cămilă, în timp ce el îşi trage una mai tânără, mai focoasă, şi… eventual mai blondă.

Aş vrea să le zic şi eu vreo două vorbe celor ce sunt atât de speriaţi de plaga asta a hoţiei, dar ştiu că nu vor ajunge niciodată să le citească.

Noi, ăştia din casta de jos, suntem furaţi de peste douăzeci de ani, şi niciodată nu ne-am plâns.

Am fost furaţi porceşte, în timp ce noi ne uitam la voi ca la nişte circari, şi în tot acest timp n-am avut cui să ne plângem.

Închei aici, că am o stare de vomă, când vă văd cum vă bateţi de ceasul morţii pentru nişte voturi care vi le furaţi între voi.

Închei cu fraza din latina aia pe care n-am vrut s-o învăţ la timp.

Memento mori.

Iar dacă, cumva din greşeală v-aţi rătăcit pe blogul acesta pârlit, vă las o bibliografie scurtă din Macedonski. Să o citiţi înainte de a merge la culcare. E acolo un hoţ, de care sigur n-o să scăpaţi.

http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_noiembrie

Dacă sunteţi grăbiţi, puteţi să săriţi începutul. Luaţi-o de la:

„Intrară câte unul prin scândurile roase...
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,…”

Manipulantul (Surminatul de mercur)



ElZap

Ştiu că o să credeţi că am luat-o razna, dar măcar credeţi-mă, că ceea ce vă spun s-a întâmplat aievea.

Aşadar… chimie… şcoală generală (sau gimnaziu cum i se spune azi)… profesori pregătiţi şi mai puţin pregătiţi… elevi aşa şi-aşa, dar mai ales aşa... Cam ăsta era tabloul în care s-au petrecut lucrurile. Era printr-a şaptea, dacă nu încurc eu datele.

Amicul meu, şi coleg de clasă pe deasupra, trecuse puţin de optsprezece ani… Vremuri grele pe-atunci. Chef de şcoală ioc, minte nici atât. Ce mai, bioxid de clei, tufă de Veneţia, cum era alintat de un profesor hâtru, mare amator de băuturi spirtoase şi de alte bunătăţi ce puteau fi procurate de la părinţii elevilor.

Ţin minte ca acum, că amicul meu era înnebunit după povestiri cu bubuituri, aşa că într-o zi mă apuc să-i spun ceva despre fulminatul de mercur. Mă asculta, mai ceva decât pe popa de la biserică, unde de altfel nici nu punea piciorul.

Ce-o fi reţinut amicul din ce i-am spus eu, ce n-o fi reţinut, că începând de-a doua zi începe să se facă remarcat la chimie. Orice întrebare i se punea, el avea răspunsul invariabil, pregătit de la lecţia pe care am făcut-o împreună. Surminat de mercur, adică. Omul nu admitea în ruptul capului că ar mai exista şi altceva pe lumea asta a chimiei anorganice. H2SO4 era surminat de mercur. H2O era tot surminat de mercur. HCl tot surminat de mercur. Omul adusese chimia la numitorul comun al surminatului de mercur.

Aşadar ăsta este marele secret. Dacă ştii cum să-i bagi în cap omului o chestie, fie ea chiar şi o tâmpenie, el vede peste tot doar acea bazaconie pe care tu i-ai vârât-o în scăfârlie. Ce-are a face, că prostia aia de care tu i-ai vorbit nici măcar nu s-a pomenit să existe? El ştie că există surminatul de mercur şi asta îi ajunge.

Vremurile au trecut, dar de surminatul de mercur tot n-am scăpat.

Bunăoară, dacă omul ştie că biserica din satul lui este mai înaltă decât toate casele din sat, este greu să-i scoţi din cap că biserica aia nu este totuşi cea mai înaltă biserică din lume. Tot un fel de surminat de mercur.

Zilele trecut dau peste o statistică. Oamenilor obişnuiţi li se cerea să aşeze în ordine descrescătoare nişte găselniţe ale omenirii. Bănuiesc că cei selectaţi să facă ordine în ştiinţă, nu erau tocmai din ăia ce şi-au petrecut multe nopţi prin cine ştie ce laboratoare. Pe primul loc iese domeniul X. Întorc eu lista pe faţă şi pe dos, o citesc de sus în jos şi de jos în sus, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Ceva nu e în regulă cu domeniul X. Până la urmă îmi pică fisa, de era să-l imit pe Arhimede, când s-a trezit împins de jos în sus de legea ce-i poartă numele. Noroc că mi-am amintit că nu fac baie în Siracuza. Domeniul X este singurul domeniu de care tot omul a auzit, fie el şcolit sau analfabet. Aşadar X este tot un fel de surminat de mercur.

Dacă îl întrebi pe unul care este cel mai puternic om din lume, îţi va răspunde că acela ar fi Hercule. Asta dacă l-ai ales din cei ce au studiat mitologia grecilor. Altfel ar putea fi, după caz Willy Spucker, pentru cei ce l-au citi pe Coşbuc, sau, de ce nu David, că aproape toată lumea a fost pe la biserică sau măcar pe la un muzeu. Dacă omul ăsta ar fi un compus chimic, musai ar trebui să se numească, aşa cum deja aţi bănuit, surminat de mercur.

Cum se apropie alegerile, şi cum aproape toţi alegătorii sunt prinşi cu lecţia neînvăţată, ce credeţi c-o să răspundă în faţa buletinului de vot şi al urnei ce se uită tâmpă la el. Aţi ghicit. Surminat de mercur.

Aşadar ce ne mai rămâne de spus?

Stimaţi pretendenţi la fotoliul de la Cotroceni, în loc să vă bateţi capul să minţiţi poporul cu tot felul de gogoriţe, cum aţi făcut de douăzeci de ani, mai bine le spuneţi o poveste cu surminatul de mercur şi gata.

Treaba e că surminatul ăsta buclucaş, cu care v-am ameţit până acum, ar putea să sufere o izomerizare cis sau trans, şi să vă treziţi peste noapte cu fulminatul de mercur sub fund, şi asta nu miroase a bine.

Nu vă salvează nici femeiul.