sâmbătă, 31 decembrie 2011

vineri, 30 decembrie 2011

Priveghi


ElZap

Pe prispa-mi prăfuită, pe care ies adesea pentru a admira "canalia de uliţi", "măștile cu toate de renume din comedia minciunii", stătea aruncată de un poştaş cibernetic o carte. Unii au botezat astfel de cărţi... "leapşă", dar eu n-am fost niciodată destul de mic ca să joc astfel de jocuri, aşa că nu prea le citesc.

La ce bun să le citesc, darămite să mai şi scriu un text? Doar aşa ca

"Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte?"



Şi totuşi... Sunt subiecte care dor în aşa hal, încât până şi o leapşă poate deschide cicatrici dureroase. Când în tine

"...urla lupul acela din efigii
i se-nvenina ochiul si-i sângereaza buza
strigoiul ce fu martor la Sarmizegetusa"



e greu să nu tragi tastatura aproape, mitraliind un text, pe care nimeni poate nu-l va citi.

Iar dacă-l vor citi unii, vor face-o aşa ca să-ţi arate ce prost scrii tu, cum tu eşti singurul care nu înţelegi înaltele comandamente ale vremii în care vieţuieşti, că e mai bine să greşeşti dimpreună cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui. Bla-bla-bla.

Aşadar în chestiune e problema şansei. Este au ba şansa noatră pierdută?

Şansa cui la o adică? A noastră, adică a lor, la căruţa cărora oricum ne-a înhămat cu veselie. Ăştia, proprietarii căruţei vreau să zic, ar avea o şansă. Mică, dar orişicât o şansă, acolo. Ei se vor îngrăşa până ce vor ajunge aproape de plesnire. Atunci se va constata că pot fi valorificaţi. La abatorul din colţ. Cineva trebuie să aibă grijă şi de agoniseala lor, nu-i aşa? Biocenoza are şi ea legile ei.

Şansa noastră, a muritorilor de rând? A celor ce şi-au pierduţi profeţii prin crâşme de lux? Ce şanse mai putem avea, când sfinţii noştri mahmuri stau cu blidul veşnic plin la Înaltele Porţi ale Necuratului?

Şansa noastră, a celor ce scotocim prin mlaştina istoriei, doar om găsi niscaiva minciuni pe care le vom vinde la taraba vânzătorilor de iluzii?

Şansa gloatei care cumpără, nu pentru că ar avea trebuinţă de cutare sau cutare lucru, ci pentru că înaltele comandamente cer să nu sucombe cei ce vând fără să producă nimic? Economia consumeristă a ajuns Noua Religie. Inventăm tot felul de sărbători păgâne, iar celor de pe la noi le dăm o nouă strălucire. Strălucirea risipei. Curg dozele de botulină pentru sluţire ca lumea. Curg cernelurile speciale cu care ne tărcăm frumoasele fete prin toate cotloanele corpului. Curg beculeţe ce nu revarsă lumină, piercinguri ce se înfig fără să curgă sânge, cruciuliţe în mâini de vrăjitoare, hristoşi păgâni vestind apocalipse închipuite. Şi comerţul naşte monştri.

Şansa împrumuturilor cu care nu ştim ce vrem să facem? Unii ştiu, iar cei ce ar trebui să afle de ce ştiu ăia se fac că plouă. La noi vulpile mereu umblă înecate cu câte un os.

Şansa celor ce-şi dărâmă statuile pentru a urca pe soclurile astfel eliberate nişte sărmani clauni? Claunii ăştia urlă ca apucaţii, doar vor dărâma şi ei zidurile Ierihonului. Nu dărâmă nimic, dar lasă în urmă scârboase dâre de limacşi.

Şansa celor ce stau în coada unor apostoli-agitatori, ce răpândesc păcatul pe uliţele satelor?

Şi cu toate astea, trebuie să fim optimişti. E optimismul celui ce cade răpus, având conştiinţa împăcată că a lăsat la locul prăbuşirii sale o ştafetă. Poate peste veacuri va trece cineva şi o va ridica. E optimismul naufragiatului care a închis un gând într-o sticlă ce va pluti pe întinderea oceanului.

E optimismul versurilor lui Coşbuc.

"Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor."



Sau poate optimismul disperat al lui Blaga.

"Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pa harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?"


miercuri, 28 decembrie 2011

Crăciun

ElZap



Crăciun?!

De unde vine şi unde merge El? De când îşi plimbă El turmele de colinde printre brazi? Sunt întrebări la care nu este nevoie să se răspundă.

E de ajuns că în fiecare iarnă opreşte o clipă timpul în loc şi ne spune că este absurd să sugrumăm "vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric".

Doar cetele acelea de tineri, care de cred ori ba, tot trec de la o casă la alta şi sfâşie întunericul. Atâta cât vor mai putea să-l sfâşie.

Poate că vor fi alungaţi şi ei de prea rafinata tehnologie, cu zorzoane tunate în toate felurile, cu manele şi discuţii pseudo-filozofice, cu cozonaci făcuţi de aparate de frământat electrice.

Din toate astea va rămâne doar mâna acelei femei cu chip de sfântă, care aduna închipuite fărâmituri rispite din cozonacul pe care l-a frământat cu sufletul şi la dospit cu neţărmurita-i credinţă.

Apoi, când toate astea or să dispară, când colindele o să răsune doar în mintea unora dintre noi, când toate cuptoarele de pâine vor fi dărâmate, pe uliţele satelor vor răsuna doar nişte bolboroseli, ale unor homunculi ce vor semăna tot mai mult cu puii aceia care n-au voie să părăsească dreptunghiul de trei decimetri pătraţi.

Şi noi?

Noi vom fi fericiţi pentru că nu mai suntem, dar şi mai fericiţi că am apucat să fim.


marți, 27 decembrie 2011

Nu trageţi în cei săraci cu duhul


ElZap

Nici anul acesta nu i-au iertat televiziunile. Şi anul acesta reporterii se plimbau pe uliţele satului cu o măciucă pe care scria numele unei televiziuni. Îi puneau omului măciuca asta undeva la nivelul beregatei şi declanşau întrebarea: "ce sărbătorim noi astăzi?". În faţa profesionalismului reporterului, cel sărac cu duhul se prăbuşea secerat, taman ca Ghiţă în ziua de Ignat.

Există în toate reportajele astea o doză imensă de minciună. Minciuna asta este mina de aur la care tot sapă televizioniştii, cam de când s-a văzut că televiziunea e o chestie care poate aduce ceva profit.

Eu nu neg că sunt indivizi proşti ca noaptea, poate chiar nemernici, parşivi, fără Dumnezeu, hoţi, tâlhari sau violatori. Unii din ei merg chiar şi la biserică în seara de Crăciun, la fel cum mergem noi la muncă, sau cum vin politicienii la talk-show-uri.

Ceea ce bag eu de seamă, este faptul că indivizii ăştia sunt aleşi pe sprânceană, taman ca să le iasă pasenţa celor ce nu fac reportajele astea pe bani puţini. De regulă, ei sunt vânaţi din faţa cârciumii, a discotecii sau a internet-cafe-ului unde tinerii şi bătrânii pun de un team building, de un dating matrimonial aranjat, sau de alte chestii ce ţin de "noua religie".

Am sta şi m-am gândit dacă merită băgat în seamă un astfel de reportaj.

Ţi se cere oare să treci un fel de bac, nişte examene de specialitate, pentru a fi trecut în tagma celor care cred? Oare Simon Petru, cel dintâi chemat între apostoli, n-a fost un biet pescar? Şi Andrei? Asta nu i-a împiedicat să dobândească dreptul de a crede. Oare ei ştiau în ce cred? Cunoşteau ei din scoarţă-n scoarţă Scriptura vremilor de-atunci? Cunoşteau ei toate genealogiile încălecate acolo, fără să-l piardă din vedere pe niciunul din fiii lui Avraam, pe nepoţi, rubedenii, după rang? Pe Nebaiot, Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Maşa, Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma...

Cei ce cred sunt convinşi că ştie Moşul, oricine ar fi el, destulă carte cât să-i îngroape în ştiinţă pe toţi fariseii care închid Împărăţia Cerului înaintea oamenilor. Ei ştiu că, prosteşte crezând, nu pot face nici cel mai mic rău, că ei nu pun mâna pe bisturiu, nu-i învaţă pe tineri ştiinţa deşartă, nu sunt plătiţi pentru credinţa lor.


Îmi vine în minte chipul unei bătrâne, care avea dreptul ("culmea") să intre în biserica aceea cu lespezi de piatră pe jos. Venea desculţă, de parcă ar fi coborât tocmai din insulele Capului Verde. Pe faţa ei se oglindea o imensă imbecilitate, încât de pe-atunci m-am întrebat de ce Moşul a lăsat să coexiste atâta credinţă cu o aşa mare prostie? Se aşeza cuminte în spatele femeilor, ţărănci şi ele, mult mai bine îmbrăcate şi poate şi cu o brumă de avere. Între ea şi restul femeilor se păstra o distanţă impusă de inteligenţa care prisosea şi cea care lipsea. Când pleca de la biserică îşi târa pe drum picioarele desculţe, dimpreună cu prostia naturală.

M-a fulgerat atunci un gând. Poate că Moşul, în înţelepciunea Lui, i-a orbit puterea de a pricepe, pentru a o feri de durerea de a vedea toate nemernciile ce se scurg în jur, toate intrigile, lupta pentru avere, măritişurile aranjate contra unui număr de boi şi a unei bucăţi de pământ direct proporţional cu urâţenia.

Eram tot mai sigur, că femeia aia n-avea cum să se zbată în somn de cine ştie ce griji pentru ziua de mâine. Ea nu avea un mâine. Moşul îi lăsase doar ziua de azi, pe care o trăia fericită. Nimeni nu avea ce să-i ia, căci nimic nu avea şi nimeni nu avea ce să-i dea, căci ea avea de toate.

De câte ori se apropia de o icoană, e privea undeva dincolo de scândura sau pânza pe care era pictat un chip. Îl vedea undeva în zare, pe Moş, aşa cum poate niciunul din cei care asistam la slujbă nu putea s-o facă.

De atunci, de câte ori aud vreun preot, amintindu-ne că cei săraci cu duhul vor vedea Împărăţia Cerurilor, mă duce gândul la bătrâna aia pe jumătate idioată, şi parc-o văd de-a drepta Moşului privindu-i cu milă pe cei chemaţi la judecată.

Mi se pare că aud glasul bătrânei, încercând să implore iertare pentru aceştia, dar glasul ei i se opreşte undeva în piept, speriat de glasul de tunet al Moşului.





duminică, 25 decembrie 2011

Moşul


ElZap

Aseară L-am întâlnit pe Moş. Că era aievea, că a fost un vis, o nălucire, o rătăcire a minţii rămâne de lămurit.

Era plin de sudoare, iar mâinile îi erau murdare de galaxii, supernove, stele şi alte chestii pe care nu le voi pricepe niciodată. Ca să pricepi ceva din ceea ce a făcut El, trebuie să fii cel puţin nepriceput.

Se plângea că a muncit câteva eternităţi ca să umple hăul pe care tot el îl zămislise. L-a umplut, i-a pus legi şi mai apoi le-a verificat. Trebuiau să se mişte toate ca un ceasornic. Ba mai bine.

Ce s-ar fi întâmplat dacă galaxiile s-ar lua în coarne când le vine lor cheful? Cum ar fi arătat alcătuirea asta, dacă orice supernovă ar pocni când îşi închipuie ea că este coaptă? Ce-ar fi dacă stelele şi-ar pârli planeţii, taman cum îşi leapădă femeile emancipate plozii pe la cabinetele de chiuretaj?

Mi-a spus Moşul că o vreme se uita la toate astea trist, ca un fel de şahist care joacă şah cu sine însuşi. Nimenea nu se mira de ce a făcut El şi nimenea nu spunea că ceva este greşit. Zicea că aşa I-a trecut prin cap să-şi facă un fel de chibiţ, care să-şi dea cu părerea, cu care să stea de vorbă.

De atunci Moşul este şi mai trist. Nu pentru că acest chibiţ ar fi găsit hibe în lucrarea Lui, ci pentru că de la o vreme el, chibiţul, a început să-I conteste dreptul de autor. Moşul spunea, că ar fi fost dispus să-i împărtăşească domnului chibiţ toate tainele, dar el o luase de tot razna, aşa că n-a avut cu cine să stea de vorbă. Chibiţul spune că şi el ar fi în stare să facă ce-a făcut Moşul, amestecând o cupă de hazard cu alta de neant.

Mi-a spus că în fiecare primăvară îi trimite nişte soli, că poate o pricepe şi el ceva. Degeaba! Chibiţul se uită tâmp la ramurile pe care Moşul i le aşează sub geam cu tot cu flori şi cu parfum. Nimic. Trimite nişte vrăbii-îngeri ca să priceapă şi chibiţul că astea nu sunt făcute de domnul Hazard. Nimic.

Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns, chibiţul îl târăşte prin toate speluncile, povestind celor care care sunt dispuşi să îl asculte, că isprăvile nemernicului sunt girate chiar de Moş.

De câte ori nimicnicia asta de chibiţ ia gâtul unei bătrâne, el spune că Moşul i-a ordonat să facă asta, ca şi cum Moşul n-ar putea şi singur să stingă flacăra ce abia pâlpâie în sărmana făptură.

Dacă se caţără peste pervazul unei case, lipsind nişte copii sărmani de pâinea pentru ziua de mâine, tot Moşul este cel care l-a trimis.

L-am întrebat pe Moş, de ce nu îl dă nimicniciei pe acest ticălos.

Nu mi-a răspuns nimic, dar din umbra care s-a aşternut pe faţa Lui, am priceput că fără acest nemernic, lumea pe care El a clădit-o ar înceta să mai existe.


joi, 22 decembrie 2011

Săriţi!

ElZap

A tăbărât pe capul nostru enchiziţia!
Unde este libertatea de exprimare a vrăjelilor?

Dacă tembelovela asta ar fi rămas în curtea organelor, n-aş fi catadictisit să mă ocup de o aşa treabă sofisticată, subtilă, elevată şi prelevată.

Unde mai e prezumţia de nevinovăţie, de revinovaţie, de prostie şi de alte alea?

Păi dacă până şi zăbunul, barbunul şi ceaunul au sărit să se bată cu vinovaţii şi cu nevinovaţii în cauză, eu cum să stau deoparte?

Cât despre persoana ce purta tehnică pe ea, jos pălăria! Ce mai contează încă o pălărie mototolită, când atâtea capete luminate poartă un fes ce se se mişcă după cum bate interesul?

Şi interesul unde îşi bagă coada? Bag seama că mulţi s-au mânjit din ceaunul de vrăji ale porcăriilor ce curg de la isprava din 89 încoace. Că altfel n-ar mişca ei pietre sub limbă precum Demonstene, ca să facă din alb negru şi viţe verzi.

Ce ne făceam noi fără vrăjitori, fără flăcări violete, fără escroci, fără impostori, fără fauna asta subterană? Cum ar face unii hocus-pocus cu flota, mai ceva decât făcea marele savant ce a mutat nişte nave în experimentul Philadelphia?

Dacă teleportarea asta a fost posibila, ar trebui să mulţumim şi marilor noştri gânditori ce-şi fac veacul încrucişand arme de mucava în taclale televizate.

joi, 15 decembrie 2011

miercuri, 14 decembrie 2011

duminică, 11 decembrie 2011

Sclavii

ElZap

Sclavii nu sunt egali unii cu alţii, cum am fi tentaţi să credem. Chiar şi epocile care au tolerat sclavia nu au fost toate la fel.

Sunt fel şi fel de sclavi, după cum sunt fel şi fel de sclavii.

Dacă, de pildă, te-ai nimerit să fii sclav luptător, una e să lupţi în dorul lelii într-o armată care şi ea se târăşte de parcă nici nu ar vrea să ajungă undeva, sau să tragi la vâsle pe o o galeră leşinată şi cu totul altceva e să lupţi incognito pe unde şi-a înţărcat dracul copiii. În ultimul caz trebuie să lupţi nu glumă, iar atunci când lupta se dă la televiziune trebuie să ridici arma cât mai sus, ca să te vadă stăpânul, care negreşit stă undeva tolănit într-un fotoliu şi vede care din sclavi merită să trăiască şi care nu. În niciun caz nu trebuie să uiţi când pleci la luptă să-ţi iei şi telefonul cu cameră de 10 megapixeli, ca să poţi să-i trimiţi jupânului sau jupânesei poza cu chipul măcelărit al duşmanului. Au trecut vremurile când stăpânul de sclavi luptători dormea în cort alături de ei pe câmpul de bătaie.

Nici sclavul scrib nu are întotdeauna viaţa uşoară. Nu scrii cum doreşte stăpânul s-a zis cu tine. Stăpânul are socoteala lui, că din scrisul scribului se clădesc tonele de izvoare istorice pe care se va clădi viitorul. Viitorul ăsta doar stăpânul îl ştie. Dacă sclavul scrib este chemat la televizor, el nu trebuie doar să arate că el este deştept, ci mai cu seamă că preopinentul lui este prost. Ca să-şi întărească argumentele face ca toţi dracii: bate din picioarele lui nespălate, se bagă peste oricine, dă din mâini şi mai ales face glume fără miez.

Dacă eşti sclav nu uita de pâine ta cea de toate zilele. Pâinea asta ţi-o dă stăpânul, iar dacă n-o meriţi ţi-o poate şi lua. Nu uita că pe lumea asta sunt fel şi fel de muritori de foame, că una e să-ţi schimbe stăpânul camera de slugă şi blidul de linte cu o detaşare la grajd şi alta e să aibă grijă să nu te angajeze nimenea. Se poate şi aşa, iar acolo unde şomajul e în floare ai toate şansele.

Între o temniţă cu raţie garantată de mâncare şi libertatea de a fi muritor de foame trebuie să te gândeşti bine ce trebuie să alegi. De parcă de alegere ar fi vorba.