vineri, 30 decembrie 2011

Priveghi


ElZap

Pe prispa-mi prăfuită, pe care ies adesea pentru a admira "canalia de uliţi", "măștile cu toate de renume din comedia minciunii", stătea aruncată de un poştaş cibernetic o carte. Unii au botezat astfel de cărţi... "leapşă", dar eu n-am fost niciodată destul de mic ca să joc astfel de jocuri, aşa că nu prea le citesc.

La ce bun să le citesc, darămite să mai şi scriu un text? Doar aşa ca

"Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte?"



Şi totuşi... Sunt subiecte care dor în aşa hal, încât până şi o leapşă poate deschide cicatrici dureroase. Când în tine

"...urla lupul acela din efigii
i se-nvenina ochiul si-i sângereaza buza
strigoiul ce fu martor la Sarmizegetusa"



e greu să nu tragi tastatura aproape, mitraliind un text, pe care nimeni poate nu-l va citi.

Iar dacă-l vor citi unii, vor face-o aşa ca să-ţi arate ce prost scrii tu, cum tu eşti singurul care nu înţelegi înaltele comandamente ale vremii în care vieţuieşti, că e mai bine să greşeşti dimpreună cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui. Bla-bla-bla.

Aşadar în chestiune e problema şansei. Este au ba şansa noatră pierdută?

Şansa cui la o adică? A noastră, adică a lor, la căruţa cărora oricum ne-a înhămat cu veselie. Ăştia, proprietarii căruţei vreau să zic, ar avea o şansă. Mică, dar orişicât o şansă, acolo. Ei se vor îngrăşa până ce vor ajunge aproape de plesnire. Atunci se va constata că pot fi valorificaţi. La abatorul din colţ. Cineva trebuie să aibă grijă şi de agoniseala lor, nu-i aşa? Biocenoza are şi ea legile ei.

Şansa noastră, a muritorilor de rând? A celor ce şi-au pierduţi profeţii prin crâşme de lux? Ce şanse mai putem avea, când sfinţii noştri mahmuri stau cu blidul veşnic plin la Înaltele Porţi ale Necuratului?

Şansa noastră, a celor ce scotocim prin mlaştina istoriei, doar om găsi niscaiva minciuni pe care le vom vinde la taraba vânzătorilor de iluzii?

Şansa gloatei care cumpără, nu pentru că ar avea trebuinţă de cutare sau cutare lucru, ci pentru că înaltele comandamente cer să nu sucombe cei ce vând fără să producă nimic? Economia consumeristă a ajuns Noua Religie. Inventăm tot felul de sărbători păgâne, iar celor de pe la noi le dăm o nouă strălucire. Strălucirea risipei. Curg dozele de botulină pentru sluţire ca lumea. Curg cernelurile speciale cu care ne tărcăm frumoasele fete prin toate cotloanele corpului. Curg beculeţe ce nu revarsă lumină, piercinguri ce se înfig fără să curgă sânge, cruciuliţe în mâini de vrăjitoare, hristoşi păgâni vestind apocalipse închipuite. Şi comerţul naşte monştri.

Şansa împrumuturilor cu care nu ştim ce vrem să facem? Unii ştiu, iar cei ce ar trebui să afle de ce ştiu ăia se fac că plouă. La noi vulpile mereu umblă înecate cu câte un os.

Şansa celor ce-şi dărâmă statuile pentru a urca pe soclurile astfel eliberate nişte sărmani clauni? Claunii ăştia urlă ca apucaţii, doar vor dărâma şi ei zidurile Ierihonului. Nu dărâmă nimic, dar lasă în urmă scârboase dâre de limacşi.

Şansa celor ce stau în coada unor apostoli-agitatori, ce răpândesc păcatul pe uliţele satelor?

Şi cu toate astea, trebuie să fim optimişti. E optimismul celui ce cade răpus, având conştiinţa împăcată că a lăsat la locul prăbuşirii sale o ştafetă. Poate peste veacuri va trece cineva şi o va ridica. E optimismul naufragiatului care a închis un gând într-o sticlă ce va pluti pe întinderea oceanului.

E optimismul versurilor lui Coşbuc.

"Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor."



Sau poate optimismul disperat al lui Blaga.

"Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pa harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?"


3 comentarii:

  1. O,da,daca-i priveghi s-a terminat.Sau,mai bine sa priveghem raul,uratul si vicleanul.
    Omul are,totusi,doua dimensiuni: personala si colectiva sau sociala.Traim vremuri in care astea doua nu se pot contopi spre binele natiei :(
    An Nou Fericit,ElZap!

    RăspundețiȘtergere
  2. An Nou Fericit, Elisa!

    Mi-e teamă că Răul cel Mare e mult mai perfid decât ne putem imagina.

    Nu faptul că nimeni nu mai produce pulovăre mă sperie (poate de teamă să nu vină alţii care să le îmbrace într-un alte Elan revoluţionar).

    Nu faptul că pământul nostru produce mai multe kilograme de belladona, cucută sau de Sambucus nigra la hectar mă îngrijorează. În astea se poate intra cu plugul sau cu sapa.

    Ce mă îngrozeşte cu adevărat e faptul că am reuşit să anesteziem o generaţie. Poate chiar mai multe.

    La căpătâiul acestei generaţii, părinţii stau şi jelesc, deşi ea e oarecum vie.

    Generaţia asta nu se teme de nimic, devreme ce produce groază, nu iubeşte ci se pornografeşte, nu se îmbată căci se droghează.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. >mitraliind un text, pe care nimeni poate nu-l va citi.

      Eu iti citesc toate textele Elzap, chiar daca le citesc cu intarziere. Este adevarat ca, de cele mai multe ori, in urma mea ramande doar o incrementare de contor. Deci un nimeni...

      La multi ani, ceva mai blanzi daca se poate.

      Ștergere