duminică, 26 aprilie 2009

Suinii



ElZap

Dacă m-aş numi Roger Martin du Gard, aş începe cu un titlu care să impună respect. Aş scrie aşadar cu litere de-o şchiopă :
Les Suines
după care aş începe să las cerneala să curgă, mâzgălind cum o vrea ea pagina asta cu miros neplăcut.

Cum nu sunt decât “un biet smintit /Care visează chiar mergând” o să mă mulţumesc să-mi fixez ca lumea clemele pentru nas şi să plonjez în această lume fetidă, numind-o simplu Familia Suin sau şi mai simplu Suinii.

Când am început să scriu, nici nu-mi imaginam cât de numeroasă e familia asta. Să nu ne pierdem cu vorba şi s-o luăm pe arătură povestind ce şi cum vine treaba cu porcăriile astea.

Trecând prin locurile pe unde am copilărit, l-am întâlnit pe Nuţu Suin. Exact ca în versurile lui Coşbuc, “pe ăsta îl lăsasem mic/Cu creştetul cât masa”. Acum e un “un ştrengar voinic/Şi ne răstoarnă casa”.

Parca numai casa? A răsturnat el tot satul. Acum bieţii ţărani au ajuns la mila lui. Pe cei care au dat în patima beţiei îi cinsteşte din când în când cu câte un pahar de tescovină, mai ales când se apropie alegerile de consilieri comunali. Pe creştinele care nu se ating de sticla de băutură le cinsteşte cu câte o sticlă de ulei, cât să-şi pună în candelă. Habar n-are nemernicul că acele cuvioase se roagă ca să vină cât mai repede ziua Sfântului Ignat.

Uitasem să vă spun că Nuţu Suin e un fel de politruc local. Nu ştie să scrie, iar când citeşte îl trec sudorile până dă o frază pe gură. Se pricepe de minune însă la numărat bancnote.

Înainte de marea revoluţie de la Târgovişte a stat puţin la răcoare ca să nu se-mpută. Acum se laudă că a fost dizident. Aiurea! A făcut şi atunci ce face şi azi: ciordeşte pe rupte. Acum cică e mare agronom sau zootehnist. Nici el nu ştie ce e una şi ce e alta. Când aduci vorba de vacă, te întreabă ce capacitate cilindrică are.

Odată îmi povestea cu umor câţi Suini mai mari a dat el în gât. Pe care nu i-a putut da în gât i-a mituit cu nişte caltaboşi şi alte bunătăţi ecologice produse prin sacrificarea unor exemplare absolut naturale din turma lui de suini comuni. Aşa e obiceiul în lumea Suinilor: suin pe suin se scoate.

Acum s-a îngrăşat ca un Suin sadea, de nu-şi mai încape în şorici. Când trece pe uliţele satului, oamenii cu părul alb şi cu mult bun simţ, ce au fost toleraţi pe o rază de câţiva kilometri în jurul cocinei sale supraetajate, îl salută scoţându-şi căciulile jerpelite.

Bieţii oameni se mulţumesc că Nuţu Suin le aduce în fiecare toamnă câte un sac de cartoafe. Din pământul lor desigur. Ăla pe care revoluţia l-a scos de la C.A.P şi l-a băgat direct în moşia lui. Ranchul Suinului.

Într-o zi l-am făcut porc în faţa sătenilor. Nu ştiam că el nu ştie ce e ăla un Suin.

Acum umblu prin tribunale. Cică trebuie să-i plătesc daune morale. Al dracului Morală. Cum se face că în ochii justiţiei noastre oarbe, târfa asta e aşezată pe scaunul Maicii Tereza?

Ce să mai povestesc despre Suin actorul, despre Suin politicianul, despre Suin cel cu sânge albastru? Lasă că n-a băgat Dumnezeu zilele în sac. O mai lungim şi noi cu Suinii ăştia pe-aicea pe blog, că şi ei o lungesc cu vorba când ne spun că o să trăim bine.

Să trăiţi bine?
Parcă autostrada aia de o construieşte Bechtel nu e lungită ca o peltea?

Şi-o fi băgat vreun Suin coada şi pe-aicea?

duminică, 19 aprilie 2009

Histoire Des Oeufs Fabergé






duminică, 12 aprilie 2009

Parc





ElZap
























vineri, 10 aprilie 2009

Împrăştiate



ElZap
Mi-am zis cu ceva timp în urmă să mă las de tutun, de cafea şi de scris.

Parcă ar fi aşa de simplu. De scris e oarecum mai simplu, asta pentru că eu niciodată n-am scris ci mai mult am mâzgălit nişte gânduri. Uneori nici alea nu erau ale mele.
Şi-apoi la ce bun să scrii? Pe vremuri, un reputat maestru avea o vorba pe care n-o s-o uit uşor. „Toţi scriu şi nimeni nu citeşte” ne zicea maestrul.

Cum nici de scris n-am cum să mă apuc şi nici nu mă pot lăsa de tot de acest nărav, am zis să-l iau coautor pe Google. Să vedem ce-o să iasă.

Întâi am zis să vorbesc despre Picasso, dar mi-am amintit că el ar fi pictat, sau desenat ceva ce s-ar putea numi „Portretul Femeii cu mustaţă” sau cum s-ar zice pe englezeşte – şi pe Google – “Portrait of Woman with Moustache”. Ce să facă bietul om. Destinatarul a mierlit-o, ba chiar s-a răscolit puţin în mausoleu până ce într-o zi şi-a luat tălpăşiţa şi s-a tolănit mai la vale alături de oamenii de rând. Noroc că Pablo n-a păţit nimic. Era prea mare.

Să las subiectul acesta şi să mă leg de „Porumbelul păcii”. Cine nu iubeşte pacea, măcar că ea este folositoare chiar şi atunci când declanşezi un război? Dau pe Google să urmăresc traseul păsăricii ăsteia desenată dintr-o singură trăsătură de condei. Parc-ar fi un graf eulerian. Văd că şi asta a luat-o spre est încurcându-se în iţele politicii şi ale moralei.

Ia să o lăsăm mai moale cu Picasso şi să venim pe tărâmurile noastre, că şi pe-aici mai trăiesc porumbei. Caut pe Google unul mai răsărit şi ce-mi văd ochii? Dau de porumbelul lui Păstorel. Bun şi ăsta. Citesc.

Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi …

Hopa! Nu merge nici aşa. Dacă se interpretează? Mai ales că prin vecini e gălăgie mare şi s-ar putea spune că fac aluzie la porcul din cucuruz.

Văd eu că nu merge în nici un fel. Mai bine nu scriu nimic. Ce vreţi? Să scriu despre grauri? Păi, pe ăştia nu i-a desenat Picasso. Nu i-a desenat el, dar i-a croncănit Păstorel.

Mai bine las ce e scris pe Google, că oricum e scris mai …
Mai cum?
Habar n-am cum, dar de ce n-ar trage el ricşa? Lui ce-i strică?

luni, 6 aprilie 2009

HDTV şi micul vagabond



ElZap


Şi oamenii mari se prostesc, nu-i aşa?

Uneori îşi doresc lucruri de care n-au nevoie, însă îşi închipuie că avându-le vor fi mai fericiţi.

Mai fericiţi nu sunt, dar scot banii din buzunar cu veselia unor copii prostuţi. Pe urmă le duc acasă… îşi cheamă vecinii ca să se laude cu noile achiziţii… le învârt pe toate părţile… simt că le lipseşte ceva şi nu ştiu ce… le mai folosesc o vreme crezând că vor descoperi acel ceva şi le lasă să zacă într-un cotlon. Din când în când se mai îndură să le şteargă cu grijă de praf, apoi o fac din ce în ce mai rar, până ce renunţă definitiv la ele căutând o rudă mai săracă dispusă să le adopte ca pe nişte copii nereuşiţi.

Să zicem că vrei să-ţi cumperi un televizor ultimul răcnet. Specialiştii îţi recomandă unul care să fie pe măsura banilor cu care te lauzi că-i ai în pungă. Indicaţiile se opresc la unul cu diagonală babană şi musai cu înaltă definiţie, la care mai adaugi un Blu-Ray care să suplinească lipsa semnalului adecvat ce abia se înfiripă pe la noi şi bineînţeles boxe surround sau cum le-o fi zicând pe româneşte.

Ceva totuşi îi lipseşte ciudăţeniei proaspăt achiziţionate. Îi lipseşte Charlie Chaplin.

O să-mi ziceţi că nu sunt în toate minţile. Ce să faci cu un Chaplin pe un HDTV? Micul vagabond nici măcar color nu era şi în plus era şi fără glas. Ce să fac cu el? Să-mi tocmesc orchestră care să vină acasă la mine de câte ori vreau sa văd “The Kid”? Să mă apuc să dau cu fard pe obrazul subţire al marelui Charlie?

Tot răul spre bine însă, dacă te gândeşti că filmuleţul ăsta nevorbit şi netitrat ar putea să-l vadă şi ruda aia bicisnică ce n-a trecut de clasa a doua, deşi are treizeci de ani şi o avere de speriat. Ce-are face că râd intelectualii de el zicându-i analfabet. Ce, el nu râde de intelectuali pe care din sărăntoci nu-i scoate?

Nici mie nu-mi strică filmuleţul acesta. Ia gândiţi-vă că pot să-l vad liniştit între un hamburger gustos şi o pungă de cartofi prăjiţi în ulei de soia sau de porumb.

Of, cum fac cum nu fac dar tot la soia am ajuns. O fi avut ceva in cap Charlie, când a jucat în Timpuri Moderne. Te pomeneşti că el le ştia pe toate mai bine chiar decât oracolul din Zăbrăuţi?

Şi totuşi, hotărăsc irevocabil că fără Charlie HDTV-ul acesta nu face doi bani. Ciudat e că Charlie merge şi fără HDTV. Ce chestie!

Păcat de bietul Charlie. Păcat că a fluierat în biserică. Mare păcat. Dacă n-o făcea, nu trebuia să se aciueze în ţara cantoanelor. Aşa păţesc cei ce-şi închipuie că faima lor le permite să fluiere unde vor portativele lor.

E o vorbă înţeleaptă cu mielul blând care suge la două oi. Dar dacă nu vrea să fie blând? Păi, atunci nici Londra nu-l mai primeşte la ţâţă, măcar că pe acolo a supt prima şi întâia oară, aşa că nu suge nimic preţ de vre-o douăzeci de ani, şi trebuie să-şi câştige iarba cea de toate zilele păscând singur pe văile pe unde ar fi umblat Wilhelm Tell. Măcar bine că acolo a meditat la valorile democraţiei. Oare la ce concluzie o fi ajuns Charlie în timp ce admira Elveţia?

Nu era mai bine s-o ţină înainte cu Marele Dictator? Era. Ce-l costa? Nimic. Mai ales că ăla amuţise pe veci de ceva ani, pe câtă vreme filmul nu mai era deloc mut, şi nici nu exista vreun un pericol dacă-i trăgea în continuare bobârnace. Nu-i ajungea ăla? Nici un bai. Pe planetă apăruseră alţi monştrii fluierabili. Să nu fi ştiut Charlie că marii viteji sunt cei ce se războiesc cu morţii sau cu muribunzii? Eu zic că ştia.

Acum, mă întreb şi eu ca prostul, pe mine mă bagă cineva în seamă dacă m-am legat de HDTV? Poate mă trimit prin Bangladesh.

Am auzit că pe acolo ar mai fi ceva de lucru.

La tras ricşa.

duminică, 5 aprilie 2009

Amici



ElZap

Fii atent pe unde calci! Eşti prea mic ca să pricepi că lumea e plină de capcane. Excesul de curiozitate te poate pierde.


Micuţul ăsta este protejatul meu, aşa că nu vă gândiţi să-i faceţi vreun rău, dacă nu vreţi să aveţi de-a face cu mine. Sunt gata să vă sfâşii dacă atentaţi la liniştea lui.


vineri, 3 aprilie 2009

Maurul




ElZap



Neinspirată sugestie ai avut domnule consilier.
Principele? Machiavelli? La ce bun? Nu era mai potrivit un dărab de Schiller? Să zicem „Conjuraţia lui Fiesco”.

Aşadar: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece”. Dacă nu pleacă de capul lui i s-ar putea face puţin vânt.

E clar că maurul a fost dorit odată, dar acum nu mai este. Mă uit după spusele lui Vlahuţă şi bag de seamă că au fost nişte frumoase vremi pe când…

Maurul sta cu regele la masă…
Dar asta-i cam de multişor poveste...

Acum lucrurile s-au schimbat. Regele stă tot unde-a stat şi-atunci, pe câtă vreme maurul s-a retras într-o chilie, unde ar putea cugeta la coţcăriile lui Fiesco, dacă nu i s-ar fi băgat pe gât Principele lui Machiavelli.

Să zic că îmi plac maurii? Să zic că nu-mi plac? De ce aş face-o? Habar n-am ce-i cu ei, şi nici cu cine sau cu ce se mănâncă aceştia. În mod cert însă îmi place replica maurului.

Stau însă şi mă gândesc la ce-ar folosi un maur în tragedia de atunci sau în comedia de acum? Să o luăm pe-ndelete, încercând să descurcăm lucrurile.

Întâi şi-ntâi, să băgăm de seamă că orice forfoteală creată în jurul unui maur, atrage atenţia gloatei, care nu poate sta cu ochii în patru. Aşadar, e clar că din patru cotloane, trei vor rămâne în unghiul mort şi aici se poate lucra în linişte, departe de privirile iscoditoare ale curioşilor. Dacă am norocul să fie mai multe cu atât mai bine. În unul aş putea dosi o avere frumuşică adunată pentru mine de o rudă de gradul unu, doi sau doi şi-un sfert, pe câtă vreme în altul aş putea vârî o căsuţă tupilată în pădurea cu alune. Nici nu am eu atâtea cotloane ascunse câte probleme am de rezolvat, şi toate trebuie rezolvate în cea mai mare taină. De câte ori întâlnesc un maur foindu-se în decor, îmi duc mâna la buzunar şi niciodată nu mă înşel.

Apoi, să presupunem prin absurd că se bodogăneşte cum că s-a furat cam mult, şi tu vezi cum se strânge funia la par. Cum scoţi cămaşa? De n-ai un maur trebuie să te scarpini în cap în căutarea unei soluţii, care s-ar putea să nu vină în timp util şi-atunci îi bai. Cel mai simplu e dacă ai unul. Un maur, desigur. Arăţi cu degetul spre maur şi răcneşti slugilor să-l salte. Degeaba urlă el că n-a pus mâna pe nimic, sau că ce-a furat e doar un mizilic pe lângă ce au furat alţii, sau că a furat cot la cot cu tine. Umflă-l! Pereţii celulei atenuează, ba chiar distorsionează semantica frazei, că doar de aia e celulă. Asta se numeşte în termeni de specialitate diviziunea muncii. El stă la pârnaie şi tu pe Coasta de Azur. Nu-i aşa că e o rezolvare echitabilă? Cine a furat Troia? Maurul, că de aia este el ce este.

Mai e o problemă ce se cere rezolvată, măcar aşa din patru în patru ani. E problema cuvântului dat. Să zicem, tot prin absurd, că te-a pus necuratul să promiţi marea cu sarea, aşa cum e obiceiul în orice democraţie originală. Dacă te-ai lăudat că îi faci praf pe hoţi, că urmezi pilda lui Ţepeş? De unde scoţi tu hoţi gata condamnaţi când se apropie alegerile şi lumea îţi scoate ochii cum că n-a văzut nici un tâlhar chinuindu-se în vârful ţepuşei? Dacă ai un maur e simplu. Îl rogi frumos, iar dacă nu e om de înţeles îl împingi de spate să facă un pas în faţă. El este cel ce va împodobi ţepuşa. Lumea se linişteşte şi tu-ţi vezi de-ale tale.

Maurii ăştia, atunci când sunt lăsaţi de capul lor, au prostul obicei să adune avere cât nu sunt în stare să o gestioneze ca lumea. Dacă nu sunt în stare, atunci ce-i de făcut? Simplu: i-o administrezi tu. Tu sau altcineva apropiat. Lac să fie că broaşte sunt destule.

Bănuieşti cumva că supuşilor li s-ar fi urcat democraţia la cap şi nu-i modru să-i controlezi? Asta-i o problemă?. N-ai decât să-ţi verifici bănuiala. Începi cu câteva şuturi aplicate unui amărât şi vezi cum reacţionează indivizii. Dacă reacţionează, trebuie să te gândeşti la trucuri mai subtile. Poate ai însă norocul să constaţi că nu reacţionează în nici un fel, şi-atunci e clar că ei sunt anesteziaţi total, adică sunt ca morţi. De-abia acum poţi începe distracţia. Poţi să începi a trage şuturi cui îţi place, că oricum nimeni nu te va deranja. Unde găseşti individul căruia să-i aplici primul şut? Aţi ghicit. Maurul de serviciu e tocmai omul potrivit.

La câte lucruri măreţe poate fi folositor un maur!

Beware of Doria!

miercuri, 1 aprilie 2009

Flori, şi-atât (2)

Malignant Mesothelioma



ElZap




Created with flickr slideshow.