sâmbătă, 28 august 2010

Stalin redivivus

ElZap

Ce ţi-e şi cu istoria asta! Mereu se învârte roata ei, iar roata asta ameţeşte oamenii.

De fapt Madame Istoria nu se învârteşte de capul ei. Sunt nişte oameni anume încadraţi pe postul de a da la manivela ei.

Acum am intrat pe Google, de unde am ajuns de-a dreptul în curte la Wikipedia. Acolo tronează biografia aproximativă a lui Stalin. Multe lucruri putem să învăţăm din acea biografie, chiar dacă ea este plină de pete.

La relaţia lui Stalin cu biserica aş vrea să mă refer acum.

Se zice că Stalin a prigonit biserica. Biserica rusă, desigur. Cea ortodoxă. A prigonit şi alte biserici, deşi nu este clar cât de mult. Abia apoi s-a extins la popoarele prietene. Acolo a a făcut ce-a făcut şi la el acasă. Adică şi-a zis să dea de pământ cu bisericile.

În U.R.S.S. (statul acela care "...bastion al păcii e", după cum strigau cu bucurie o parte din democraţii noştri vânjoşi) lucrurile au mers voios înainte, până ce de după gard a apărut planul Barbarosa. Cică atunci tătucul Stalin ar fi redeschis bisericile. Deh, era nevoie de oameni care să moară în Marele Război pentru apărarea patriei.

Ce este de băgat în seamă aici, e faptul că relaţia lui Stalin cu biserica se baza pe regula fesului. Ăla care este mişcat de interes.

Cam aşa s-au întâmplat lucrurile peste tot. Biserica a devenit fără voia ei ţinta intereselor ce conduc lumea. Uneori într-o ordine inversă.

Mă gândesc la indivizii ăia cu lacrimi de crocodil în gene, care urlau de dureri închipuite când se dărâmau bisericile. Acum plâng la fel de perfid, dar nu de dragul bisericilor, ci de dragul tufelor care vor fi tăiate ca să se construiască o biserică.

Ce ţi-e şi cu prigoana ăsta? Ce mult semănă la moacă cu tătucul Stalin.

Eu cred că Tătucul n-a murit. El trăieşte printre noi, multiplicat în mii de clone.


marți, 17 august 2010

Elodia

ElZap

A fost odată un serial. Se numea chiar aşa. Elodia adică.

Ne-a ţinut cu sufletul la gură nopţi întregi. Toată lumea alerga să prindă năluca femeii, despre care nu se ştie dacă a fugit aiurea, sau a decedat pe bune. De pe urma ei, vreau să zic de pe urma acelei telenovele ieftine, au mâncat mulţi o pâine. A rulat în direct şi în reluare la nesfârşit pe postul acela de televiziune care o să ne dea nouă primul preşedinte al poporului. Parcă ceilalţi erau ai lui Belzebut! Eu chiar cred că ai lui erau. Nici despre ăsta nu ştiu al cui va fi. Poate tot al lui.

A fost odată şi un procuror. Acela tot după Elodia fugea. Parcă tipa aia ar fi fost alergătoare de cursă lungă. Atâta a alergat până aia a fost dată pierdută. Adică a fost îngropată pentru a doua oară. De astă dată de cei ce trebuiau să o dezgroape.

Aşa a fost atunci. Tot aşa a fost şi cu Ţundrea. Cu Ilie Marcel Ţundrea. Ăla măcar a scăpat de pârnaie. Inutil însă. Libertatea nu i-a priit. Până la urmă zarurile s-au rostogolit tot în defavoarea lui. Şi în favoarea celor care au dormit pe ei. Mai bine nu ieşea din puşcărie. Până la urmă toţi o să ne dorim să intrăm la ocnă. Nu de alta, dar s-ar putea ca în libertate să fie mai urât.

A fost odată şi un lider sindical. Parcă îl chema Virgil. Virgil Săhleanu, dacă-mi aduc eu bine aminte. Şi ăla a murit. A murit pe bune, după ce a fost ajutat să moară. Se pare că liderul ăsta se opunea progresului cu anasâna, pe care unul pe nume Frantisek Priplata tot încerca să ni-l bage pe gât. Frantisek Priplata a plecat puţin, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Ne-a lăsat cu progresul baltă. Ca să poată pleca, el a fost mai întâi dus. Dus cam până la Satu Mare, că nu avea bani de călătorie până acolo. De acolo mai departe avea bani, după cum s-a văzut de toată lumea. Mai puţin de cei orbi. Ăia au în loc de ochi nişte monezi aşezate îmtr-un fel de piese de domino, care trebuiau să se răstoarne acolo unde se ştia de la început. Orbii tot orbi!

Şi uite-aşa se leagă toate într-un fel de domino, care refuză să se răstoarne.

Acum văd că s-a se arestează vinovaţi. Vinovaţi pentru că au fost ucişi nişte copii. Habar n-am cine i-a ucis. Am putea să facem doar presupuneri.

Poate i-a ucis indolenţa şi hoţia care este la ea acasă. Adică la noi. Noi vrem bani, deşi nu se ştie ce s-a întâmplat cu banii daţi de oameni ca să aibă dreptul de a trăi. Dacă se poate, desigur. Dacă nu se poate, nici Dumnezeu nu te poate face nemuritor. Banii însă se topesc, se evaporează, dispar ca fumul sau ceaţa.

Poate i-au ucis cei ce trebuie să aplice legea pentru că îşi închipuie că legea e facultativă. Multă dreptatea au. De aia avem noi încredere în doamna aia legată la ochi. Să nu vă închipuiţi că vrea cineva moartea păcătosului, dar dacă el nu se îndreaptă, de ce am accepta că el nu suportă recluziunea. Eventual perpetuă.

Poate pentru că nu ne trecem prin cap că actorii ar trebui să schimbe uneori rolurile în scenă. Adică, tot jucându-ne de hoţii şi vardiştii, ar cam trebui să intre şi vardiştii înăuntru. Ca să vadă cum e face dreptatea.

Iar dacă ar trebui să ne gândim serios la rolul muncii silnice, ca metodă pentru formarea omului nou, de ce nu ne-a gândi şi la om? Ăla n-ar trebui să fie musai acarul Păun. Poate ar trebui să fie unul mai umflat.

Unul? Aiasta nu se poate.

Nu se poate pentru că treaba e groasă. Aici nu merge cu singularul. Soluţia este pluralul. Treaba asta cu democraţia, cu prezumţia de nevinovăţie e o bătaie de joc. Nevinovăţie, nevinovăţie, dar nu chiar la nesfârşit. Nu putem să fim chiar toţi nevinovaţi, atunci când mor oameni.

Când sunt ucişi oameni.
Când sunt ucişi oameni care nu au făcut încă un pas în lumea asta în care infractorii se plimbă liberi.

Până una alta mă duce gândul la telenovela aia cu Elodia.

Aşa se face că, fără să fiu un fel de Nostradamus local, eu cred că tot un fel de telenovelă va fi şi asasinarea acestor copii. Până la urmă manus manum lavat, că doar oameni suntem.

Oameni? Poate fiare.

Fiare? Unde s-au văzut fiare care se sfâşie într ele? Ele doar se joacă puţin de-a sfâşiatul. Când totuşi unele fiare le sfâşie alte fiare, ele sunt din ordine diferite. Cam la fel cum fac şi oamenii, când taie gâtul unei găini.

duminică, 8 august 2010

Ghinion

ElZap

Să zicem că te calcă o maşină. Nici nu mai contează cum te calcă. Nici nu mai contează ce păţeşti după ce te calcă. Ai putea să rămâi schilod pentru toată viaţa. Dar ce contează o viaţă de om în faţa unui bolid care se repede asupra ta, când până şi viaţa a mii de oameni nu este decât o valoare statistică?.

De-abia după ce ai murit de-a binelea începe marea odisee pentru ai tăi. Dacă n-ai reuşit totuşi să mori, vei fi actorul din umbră al unui şir de aventuri pe care nici nu aveai cum să le prevezi.

Când acuzatorii se prezintă la locul crimei, s-ar putea să te apuce plânsul când o să vezi cât eşti tu de vinovat. Dacă mai vezi. Dacă nu, o să vadă cei ce plâng după tine, dar mai ales după banii tăi.

Bunăoară, dacă cumva eşti lovit pe zebră, s-ar putea constata că zebra a fost pusă aiurea acolo, iar prezumtivul criminal a ştiut de multă vreme că el are tot dreptul să spulbere pe oricine se încumetă să calce pe zebra buclucaşă. Tu de ce n-ai avut curiozitatea să te interesezi? Se va descoperi din arhive, cum că locul pe unde zebra a încălecat şoseaua, trebuia să fi fost demult retrocedat in integrum (cum altfel să mai fie?) unui nepot de soră vitregă al regelui Rubobostes, căsătorită fără voie cu romanul Gnaeus Pompeius Trogus şi simultan cu ruda lui apropiată Titus Flavius Josephus. Ghinion, sau lipsă crasă de cultură?

Sau... dacă năbădăiosul şofer nu se îndură să-şi şifoneze frumuseţe de maşină? Dacă el scoate puşcociul cu gloanţe de cauciuc, sau chiar cu unele de răzbel, şi-ţi găureşte ţeasta? Atunci se schimbă argumentaţia. Doar n-o să fie lăsa bietul criminal să intre în temniţă. Aşa că se pun întrebări. Par egzamplu, acuzatorii vor trebui să se întrebe dacă nu cumva cel ce a apăsat pe trăgaci, nu avea în vedere faptul că orice spaţiu este curb, atât cât îi permite teoria relativităţii. Aia de care vorbea Einstein. Sau Poincaré? Că nici eu nu le mai ţin socoteala.

Păi dacă nici cele două genii nu au putut să se înţeleagă asupra priorităţii teoriei, cum să se înţeleagă dibaciul trăgător cu sărmanul mort? Mortul a ajuns în această stare, tocmai pentru că nu l-a citit pe Poincaré. Pardon, pe Einstein. Dacă l-ar fi citit, ar fi rezolvat mintenaş sitemul de ecuaţii ale lui Lorentz, şi şi-ar fi dat cu siguranţă seama unde trebuie să-şi poziţioneze ţeasta lui cea proastă. Nu şi-a poziţionat-o, e ghinionul lui.

Oricum, până la urmă problema se rezolvă, că doar noi avem încredere în justiţie, că aia tot nu vede bine. Ea aude. Aude ordine. Ca Ioana D’Arc. Ea auzea voci din cer, oarba aude voci din mobil. Voci venite cam tot din cer, că vocea şefului este un fel de voce divină. Dacă oarba e și surdă, se duce treaba aia cu "pâinea noastră cea de toate zilele".

Până la urmă mortul rămâne în plata Domnului, iar nevinovatul ucigaş se urcă la volanul bolidului şi recită din Topârceanu.

"S-a dus,
Adio!
Poate-acuma deja comite alte crime,
Pe cînd în urma lui se scoală din praf
Infirmele victime, --
O hectacombă de cadavre
Pe-altarul nobilului Sport,
Gesticulînd cu indignare, din drum, --
Iar tu eşti primul mort
Care-a-nviat..."


O hecatombă?! Sigur că da. De-aia nu la pus justiţia la popreală. Ca să fie număr rotund. O hecatombă, vreau să zic. Mai pe înţeles, asta ar veni ἑκατόν+βοῦς, sau în limbajul pliznoţilor autohtoni o sută de boi.

Şi dacă într-o zi, boii ăştia, sau taurii, o să vadă roşu în faţa ochilor, şi nu mai vor să se încoloneze în hecatombă?

Dacă le vine aşa-ntr-o doară să ia justiţia în coarne?