marți, 29 septembrie 2009

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?

ElZap

A horse! A horse! My kingdom for a horse!



Un cal…

Ce vremuri de glorie pentru semeţul patruped, pe când el se schimba la paritatea de unu la unu cu regatele!

Ce vremuri de glorie, când se putea lăuda că el era acela ce a frământat sub copitele sale ţărâna Eurasiei, pentru a o turna în forma celui mai întins imperiu cunoscut în istorie, născut din somnul lui Ginghis Han!

Dacă aş avea priceperea de trebuinţă, aş scrie o odă închinată lui, şi asta nu numai pentru că i-a purtat în şa pe mai toţi cei ce şi-au întins imperiile dincolo de ceea ce era drept să fie al lor.

L-aş elogia pentru sârguinţa cu care a tras la mii şi mii de diligenţe, care-l duceau pe om unde îi era lui voia, dimpreună cu lucrurile sale.

L-aş elogia pentru plăcerea unor plimbări cu birja la şosea, oferită celor ce-şi permiteau acest lux.

L-aş elogia pentru sutele de capete încoronate plimbate în caleşti aurite. Unul măcar n-a avut curajul să schimbe rolurile, trecând în faţa lui.

L-aş elogia pentru răbdarea cu care a tras plugul, scormonind pământul pentru a găsi de-ale gurii pentru atâtea suflete înfometate. Acolo la ţară, el era un fel de rege peste mulţimea de capete încornorate sau nu din curtea oricărui gospodar.

L-aş elogia… dar de la o vreme am auzit nişte vorbe ameninţătoare la adresa lui. Se vorbea de salam…

Am priceput că el, după ce a clădit o istorie, nu mai este de trebuinţă nimănui.

La ţară oamenii merg la câmp ca să-şi mulgă oile sau să sape porumbul cu ATVul, iar puternicii zilei îşi ucid mult mai eficient inamicii cu blindate super-sofisticate.
Nici un june n-ar îndrăzni astăzi să agaţe o sclifosită, venind la ea călare pe un roib.

Meditând la soarta lui, a umilului cal, mi-a trecut prin minte poveste cu războiul de ţesut al lui Joseph Marie Jacquard. Se spune că după ce teribila maşinărie a fost aruncata pe piaţă, armate întregi de muncitori pricepuţi în ale ţesutului au fost azvârliţi în stradă.

Apoi mi-am amintit de vremurile când ţăranii culcau lanurile de grâu cu vechea lor coasă. Până când au apărut combinele, tractoarele, etc. etc. Brusc, ţăranii nu mai erau nici ei de trebuinţă diriguitorilor vremurilor. Ce au ajuns ei? Cu mila celor puternici, au fost aruncaţi în câte un post de paznic ce nu era de trebuinţă nimănui. Tot era bine. Avea o bucată de pâine.

Lucrurile însă merg din repede în mai repede. Tehnologia avansează victorioasă, călcând în picioare destine care n-au nicio vină pentru ce se întâmplă.

Nici de paznici nu mai e nevoie. Au fost înlocuiţi cu camere de supraveghere sofisticate, prin care poţi să vezi de la mii de kilometri dacă cineva îţi calcă moşia dobândită prin furt cinstit. Într-o zi o să-l poţi împuşca pe infractor de la distanţă. Direct în cireşul unde s-a căţărat ca să ia un pumn de cireşe.

Nici de automobil nu se mai atinge mână de om. În uzina în care el este plămădit, doar nişte braţe mecanice ale unor maşinării numite roboţi, înşfacă câte un motor, câte un parbriz, nişte faruri şi în câteva ore uzina fată tehnologic o nouă trăsură. Fără cai.

Mă bate gândul negru, că cei care ne privesc de undeva de sus, ar putea să ne vadă ca o herghelie de cai. Şi dacă într-o zi…?

Nimic nu este imposibil, numai că … nu mor caii când vor câinii.

Aşa o fi? Oare n-au dispărut incaşii? Cu tot, cu aurul şi bogăţiile lor, oferite de generosul Atahualpa, pentru a-şi salva pielea. Ce-i drept Atahualpa n-a murit pe rug. A murit ştrangulat. Tot e un câştig.

Deschid cartea lui Eduardo Galeano. Memoria focului. America latină. Citesc frazele autorului.

“Aş vrea să vorbesc cu ea, să-i pătrund secretele, să o întreb din ce lut a fost zămislită, din ce dragoste sau viol s-a născut.”

Aşadar s-ar putea ca incaşii să nu fi murit de tot. Poate s-au ascuns de armatele sângerosului Pizarro. Francisco Pizarro González.

Unde să se fi ascuns ei? Greu de spus. Poate că ei trăiesc în codul genetic al urmaşilor conchistadorilor spanioli.

Ciudate monstruozităţi poate crea istoria, atunci când ea se tăvăleşte în valuri de sânge.

vineri, 18 septembrie 2009

Pantofii negri cu şireturi albe

ElZap

Cu ceva ani în urmă m-a bătut gândul… că n-ar fi rău să mă apuc de o treabă ceva mai bănoasă. Prea râdeau toţi de mine, că am ajuns un biet calic cu diplomă universitară.

După o cugetare îndelungată, am hotărât că ar trebui să mă apuc de făcut pantofi, altfel spus să mă fac un fel de cizmar. Auzisem eu că mulţi oameni importanţi, trecuţi sau prezenţi, şi-au început drumul în viaţă de la "bătut pingele". Bătut pingele pentru vii, sau pingele pentru morţi, din hârtie veritabilă, aşa cum auz că a făcut un contemporan de-al meu cam dus cu gramatica.

Uşor de spus, greu de făcut, că pantofii mei nu se vindeau nici cât să-mi scot banii daţi pe şireturi. Până într-una din zile când am făcut descoperirea vieţii mele.

Descoperisem motorul de căutare.

Făină sculă maşinăria asta. Semăna cu un fel de cutie a milei, unde oamenii îşi băgau un fel de bileţele, pe care scriau cam ce ar dori să găsească. Că găseau sau nu bieţii oameni ce căutau, asta e o altă poveste. Important e că eu ştiam înaintea tuturor ce-şi doreau ei. Şi ce-şi doreau aia le dădeam. De unde ştiam? Din cutia milei pe care aveam grijă s-o citesc în fiecare seară înainte de culcare, odată cu rugăciunea fierbinte către Cel de Sus ca să mă scoată din rahatul în care intrasem.

Primul câştig baban în afacerea mea cu încălţări a fost atunci când am descoperit că oamenii îşi doreau pantofi negri cu şireturi albe şi albi cu şireturi negre. O zi întreagă am muncit ca să schimb şireturile de la unii din pantofi la alţii, dar vă asigur că a meritat. E drept că arătau ca dracu, dar aveam măcar pantofii pe care şi-i doreau oamenii. Am câştigat într-o singură zi, cât pierdusem într-un an.

O să-mi ziceţi că vindeam oamenilor propria lor prostie. Aşa este, dar parcă nu ştiţi treaba aia a lui Vespasian cu banii care n-au miros? Ce, prostia are miros?

Inutil să vă spun că mi-am extins activitatea şi la alte şi alte lucruri inutile care se vindeau însă ca pâinea caldă, aşa că acum sunt un prosper om de afaceri.

Şi acum mă minunez, când îmi amintesc cât de bine s-au vândut prezervativele de culoare neagră. Mi-a şoptit motoraşul ăsta, că un număr incredibil de mare de amici de familie, abia aşteaptă prilejul să poată prezenta condoleanţe unor doamne, de altfel destul de respectabile… şi că şi distinsele doamne aşteaptă cu respiraţia uşor agitată să le primească.

Pe urmă au urmat alte şi alte descoperiri epocale.

Am descoperit că libertatea de expresie are o valoare ce nu poate fi acoperită nici măcar în aur, chiar şi în zilele astea, când aud că metalul preţios a sărit binişor peste mie.

http://www.forexdirectory.net/gold.html

Unii analişti financiari cu ştaif zic că s-ar fi scumpit aurul, deşi până şi orbul vede că s-a ieftinit tocmai bancnota aia miraculoasă, care timp de peste un secol reuşea să ţină în frâu uncia de aur cu numai 20 până la 40 de monede minune.

Or fi ei cu ştaif, dar eu nu cred că ei cred ce zic. Mai degrabă i-aş crede pe dumnealor că ştiu ei de ce zic aşa.

Cu libertatea asta de expresie am aflat ce gândesc oamenii despre mine, şi ce ar vrea ei să facă un conducător model.

Parcă mă doare gura să le promit la câţiva ani odată ceea ce îşi doresc ei. Mă bagă cineva la salină dacă descoperă că i-am minţit? Nu uitaţi că oamenii uită.

Acum, de când cu tehnologiile astea informatico-statistice am descoperit şi sondajul de opinie. Cică el ar fi în favoarea demosului. Aiurea. El îmi serveşte exclusiv mie.

Bunăoară îi întreb pe oameni: cum ar dori să-mi aranjez frizura celor trei fire de păr ce mi-au rămas pe creştetul capului. Unii zic că ar dori să mi-o pun cu cărare, alţii pe stânga, alţii pe dreapta şi alţii o doresc vâlvoi. Mai sunt unii care zic că ar fi bine să o dau jos. Eu număr răspunsurile şi la prima întâlnire cu ei, aşa cum o doresc ei aşa le-o pun. Dacă e nevoie pot s-o schimb după cum bate Vântul. Deh, interesul joacă frizura, chiar dacă vântul provoacă adesea secetă prin buzunarele oamenilor.

Ultima năzbâtie pe care am descoperit-o a fost desigur twitterul, adică ciripitul în plină stradă, unde te ascultă toţi indivizii care fac pe surzii. Pe urmă te miri de ce te umflă. Dacă ai norocul să nu te umfle, o să ai ghinionul să-şi umfle ei promisiunile, care o să semene al dracului de bine cu lucrurile pe care tu le ciripeşti. Parcă nu ai şti treaba aia cu pasărea care piere pre limba ei.

Nici cu blogul nu mi-e chiar ruşine. E un fel de a plânge la mormânt străin. Tu vorbeşti, tu auzi. Cei ce trebuie să audă, doar ascultă. Altfel spus, trag cu urechea.

Afară de cazul în care blogul e un fel de loc de rendez-vous, el e citit cu sfinţenie. E citit el cu atenţie şi în primul caz, numai că din cu totul alte motive. În final ţi se dă binecuvântarea. Dacă eşti mai mare între cei chemaţi, nu te mira că o să auzi cum ţi se spune verde-n faţă: “acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Dacă ai scris ce-ai scris, sigur că stăpânul a văzut. S-o crezi tu că te-a liberat. Te-a liberat doar puţin, până ce găseşte momentul să te prindă.

Cu ceva luni în urmă stau eu de vorbă cu o tânără ce se ocupă de ştiinţele politice pe undeva prin ţara lui Wilhelm Tell. Nu una din alea ce au sucesuri cu ghiotura din motive de papa cel groaznic şi drept. O întreb dacă nu-şi face şi ea un blog, aşa cum e moda vremilor de azi. Îmi dă un sfat ce ar semăna cu unul părintesc, măcar că e venit de la o puştoaică. Îmi zice că nu e potrivit ca în zilele noastre să ştie toată lumea ce gândeşti.

Ei, tocmai de aia mi-am făcut eu blog.

Vreau să joc la ruleta rusească. Sunt convins că n-o să văd nimic dacă câştigă
adversarul meu, devreme ce mi s-a garantat că afară o să se facă întuneric deplin.

Dar dacă nu câştigă?

Tu cel care m-ai citit, eşti sigur că n-ai comis o greşeală fatală? Poate chiar greşeala vieţii tale. Oricum n-ai cum să mă desciteşti. E prea târziu.

Tu nu ştiai de Big Brother?

miercuri, 16 septembrie 2009

Ilegalistul

ElZap

De ce aş minţi, aşa cum ar face orice dizident cu ştaif, ascunzându-mi trecutul pătat de comunism? Recunosc, am fost şi eu pionier, ba chiar un pionier fruntaş. Mai ales la aritmetică.

Şi cum pe vremea aceea pionierii nu se făceau aşa oricum, doamna învăţătoare ne aduna la şcoală ca să ne pregătească pentru întâlnirea cu marele eveniment, când ni se va înmâna cravata roşie. Pe atunci cravata asta se livra fără tricolor, ca să nu putem fi acuzaţi de naţional-comunism. Comunismul pe vremea aia era exclusiv internaţional, cu puternice nuanţe sovietico-staliniste, în uşor declin, mai ales pe linia tovarăşului cu mustaţă şi rubaşcă.

Ne spunea doamna tot felul de poveşti, care numai cu viitoarea viaţă de pionier nu aveau legătură, ba chiar şi o mulţime de ghicitori, snoave şi alte treburi pe care le ştia ea.

Treaba cu snoavele a mers până într-o zi, când de voie de nevoie, doamna ne-a anunţat că la şcoală va fi adus un tovarăş foarte-foarte important. Ce tovarăş important putea să ne prezinte doamna învăţătoare nu puteam pricepe eu în ruptul capului, mai ales că pe la noi nu se prea pomenea de tovarăşi şi cu atât mai mult nu putea fi vorba de unul foarte important.

Ilegalistul. Acesta era tovarăşul care a intrat într-o după amiază în clasa în care noi aşteptam cu suflarea tăiată.

Când s-a deschis uşa clasei şi a fost poftit Tovărăşia Sa, am rămas cu toţii năuciţi. Omul care ar fi trebuit să fie vajnicul ilegalist, nu era altul decât unul din puţinii beţivi ai satului. Ce-i drept, puţin ilegalist era dumnealui, dar numai pentru că nu se avea bine cu legile, inclusiv cu cele ale noii orânduiri.

S-a dat omul peste cap şi ne-a povestit o grămadă de prostii, ce numai adevărate nu puteau fi. Cât despre o cât de mică legătură cu comuniştii nici nu putea fi vorba. Omul era sărac, dar numai pentru că îşi dădea până şi ultimul ban pe băutură, iar la cât de nechibzuit era nimeni nu-şi încurca trebile cu el.

La plecare, mi s-a părut că doamna i-a strecurat în buzunar o hârtie. Probabil una de cinci sau zece lei, ce reprezenta pasămite onorariul pentru participarea lui la activitatea pionierească. Puteam să jur că a mers cu hârtia asta glonţ la magazinul sătesc, ce ţinea loc şi de cârciumă ilegală.

Aşa l-am cunoscut eu pe primul ilegalist.

Primul dar nu şi ultimul.

O vreme ilegaliştii ăştia au fost epuraţi din fruntea obştii, că mai mult încurcau lumea. Altfel spus au fost puţin marginalizaţi. Unii, puţini la număr, s-au apucat de alte treburi ceva mai serioase. Cei mai mulţi însă şi-au urmat drumul lor ţinându-se bine de garduri. Doar cei foarte, foarte importanţi, n-au putut fi daţi pe brazdă, şi acestora li s-a găsit un loc mai călduţ, pe la un fel de Academie. Se numea Academia “Ştefan Gheorghiu”, sau cam aşa ceva. Acolo se ocupau cu ţesutul. Ţeseau un fel de web, în care urmau să-i prindă pe cei ce i-au mătrăşit.

Ce-i drept mai scoteau din când în când capul la lumină, dar numai când erau invitaţi să ne povestească despre Esperanto. Atunci ne vorbeau numai şi numai de vremurile frumoase când l-au cunoscut pe tovarăşul Lenin.

Cum vremurile s-au schimbat, iar comunismul era o afacere nerentabilă, ei s-au convertit, cum era şi normal, din ilegalişti fioroşi, în anticomunişti la fel de fioroşi.

Poate, de unde sunt eu cam ghinionist de felul meu, cam toţi anticomuniştii pe care i-am întâlnit personal aveau bube în cap.

Unul dintre ei, mare lătrău pe la adunările publice în aer liber, cu lumânări şi cu rugăciuni rostite pios la crucile drumului, nu era altul decât băieţelul crescut în puf, dar şi în spiritul celui mai pur comunism stalinist internaţionalist. Unul cu temeinice cunoştinţe în ale marxism-leninismului, şi cu o genealogie de care s-ar putea mândri chiar şi Roza Luxemburg.

Doar domul Brucan, domnul general Militaru, domnul Iliescu, domnul Băsescu, doamna Blandiana, domnul Teodor Brateş, şi alţi câţiva domni şi doamne au fost anticomunişti până în măduva oaselor.

Unii mai isteţi au beneficiat de pe urma comunismului chiar de două sau mai multe ori. Prima dată când l-au înălţat de la zero, cu ajutorul comisarilor sovietici, şi a doua oară când l-au dărâmat şi apoi s-au pus pe scris rapoarte. Rapoarte in care se analiza, se condamna, se studia ce? Comunismul, desigur.

Acum, nu că am eu ceva cu comunismul sau cu comuniştii, şi nici cu anticomuniştii n-aş avea ceva, dar prea seamănă poveştile lor cu cea a ilegalistului pe care l-am cunoscut în copilărie. Şi dacă atunci nu l-am crezut pe bietul om căzut în patima alcoolului, cum să dau crezare îmbuibaţilor ce se dau de ceasul morţii că ar fi mari anticomuniştii.

Tipul acesta de om, ce are înscris în codul lui genetic oportunismul, ce-l determină să se dea veşnic un luptător neverificabil împotriva unui rău care a fost, fără să îl împiedice să fie un beneficiar al răului care este, nu va pieri niciodată.

Oamenii ăştia n-au tată, n-au mamă când e vorba de prinţipuri.

marți, 15 septembrie 2009

Şcoala care a fost

ElZap

Auz că începe din nou şcoala şi mă duc cu gândul la şcoala aceea de undeva dintr-un sătuc liniştit, fără evenimente ieşite din comun.

Nici şcoala aceea nu îmi este clar definită în mintea mea. Care din acele şcoli ce s-au prăbuşit sub ochii oamenilor îmi apare acum pe cărarea amintirii?

Să fie şcoala aceea micuţă, acoperită cu paie, la care făcea de gardă un învăţător cu rol decorativ, cu profunde înclinaţii bachice? Şcoala aceea legată în amintirile oamenilor de omul acela scund, ce era purtat în fiecare seară pe drumul de la cârciumă la casa lui, agăţat aidoma unui Hristos răstignit între doi beţivi ce-l târau pe Golgota existenţei sale?

Sau poate e şcoala cea nouă, însă la fel de mică, ce a fost ridicată după ce aia veche a fost pusă la pământ, la care preda învăţătorul cel tânăr sosit dimpreună cu doamna lui învăţătoare asemenea căutătorilor de aur?

Omul acela, pe care niciodată nu l-a auzit cineva cântând, deşi avea o ureche muzicală de invidiat? El care a reuşit să-i urnească pe ţăranii aceia, convingânu-i să se îmbrace curat în fiecare seară, după ce lăsau coarnele plugului, ca să se alinieze în corul satului? Le promisese că o să ajungă cu corul acela departe. Nimeni din sat nu l-a crezut, până când într-o duminică oamenii s-au adunat în jurul aparatelor de radio cu lămpi, ca să-şi asculte corul ce câştigase un premiul întâi pe ţară.

Cu greu aş putea crede, dacă cineva mi-ar spune astăzi, că într-o camera modestă, încălzită cu lemne, o pereche de dascăli tineri şi entuziaşti şi-au sacrificat tinereţea de dragul unui vis.

Nici cămăruţa aceea nu i-a fost lăsată, drept răsplată pentru ce a făcut pentru sat. A fost împins cu toată familia într-un fel de magazie, dependinţă a şcolii în care continua să lucreze.

Chipul domnului învăţător mi-l reamintesc de câte ori deschid YouTube, ca să ascult amintirile feciorului său, ajuns acum un cunoscut interpret de muzică folk.

Vremurile au adus mai apoi în sat alţi învăţători, ba chiar şi profesori cu facultate. Se trecuse la învăţământul obligatoriu de opt ani. S-a terminat cu pelerinajul făcut zilnic până la şcoala cea mai apropiată din satul vecin de o mână de copii care-şi doreau să termine şapte clase.

Profesorii aceia noi stăteau acum în gazdă, pe la familiile mai răsărite din sat şi ne corectau tezele la lumina răspândită de nelipsita lampă cu petrol. Unii dintre ei s-au încumetat să facă şi un fel de cenaclu literar al elevilor. Îmi amintesc câteva dintre ele, şi mă mir cum de atâtea vise au putut să se ţeasă la acea lumină ce abia reuşea să risipească întunericul.








În cele din urmă, după ani şi ani de promisiuni neonorate şi dezonorante ale puternicilor acelor vremi, s-a terminat şi a doua şcoală nouă, iar sălile de clasă în care se desfăşurau lecţiile au fost restituite casei parohiale. Ba a fost ridicat şi un fel de cămin cultural.

Îmi amintesc de toate astea, pentru că am trecut prin satul de unde am pornit la drum. Am întrebat de şcoala aceea. Ştiam că de multă vreme în fostul cămin cultural nu se făceau decât nunţi sau petreceri private. A intrat sărmanul în economia de piaţă. S-a adaptat noilor vremi.

Dar clasele? Dar elevii? Dar profesorii?

Nimic din toate astea. Unde pe vremuri, zeci de copii schimbau în fiecare toamnă anul şcolar, acum de abia dacă mai sunt doi trei. Ei sunt trimişi din nou în satul vecin.

Trec pe lângă una din şcoli şi mi se pare că mă priveşte ca o bătrână neputincioasă, ce nici măcar n-are curajul să-mi facă un reproş. Parcă ar vrea să mă întrebe: de ce m-au părăsit toţi? Prin geamurile ei sparte ţâşneşte în stradă întunericul. Mi se pare că aud versurile lui Coşbuc:

Iată-mã: tot eu cea veche.
Ochii? Hai, ce mai pereche
Si ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar a'cui? Si la ureche
Uite-o floare.

Nu. Nu se aude nimic. Doar amintirile mele născocesc stafii ale unor vremi revolute.

Mă întâlnesc cu nişte puşti care au terminat gimnaziul. Îi întreb dacă au auzit de Coşbuc, de Eminescu, de El Zorab, de …. . Mă opresc, dându-mi seama că am devenit plictisitor.

La vremuri noi, oameni noi. Se poartă manele, tatuaje, piercing, emo, şi alte forme ale culturii moderne.

În capul meu îmi străfulgeră finalul basmului lui Ispirescu. Da, asta este ce văd în faţa ochilor: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

„Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.”

Mă întreb acum: care o fi legătura între cenuşă şi flacăra ce a animat-o?