Nu trageţi în cei săraci cu duhul

ElZap

Nici anul acesta nu i-au iertat televiziunile. Şi anul acesta reporterii se plimbau pe uliţele satului cu o măciucă pe care scria numele unei televiziuni. Îi puneau omului măciuca asta undeva la nivelul beregatei şi declanşau întrebarea: "ce sărbătorim noi astăzi?". În faţa profesionalismului reporterului, cel sărac cu duhul se prăbuşea secerat, taman ca Ghiţă în ziua de Ignat.

Există în toate reportajele astea o doză imensă de minciună. Minciuna asta este mina de aur la care tot sapă televizioniştii, cam de când s-a văzut că televiziunea e o chestie care poate aduce ceva profit.

Eu nu neg că sunt indivizi proşti ca noaptea, poate chiar nemernici, parşivi, fără Dumnezeu, hoţi, tâlhari sau violatori. Unii din ei merg chiar şi la biserică în seara de Crăciun, la fel cum mergem noi la muncă, sau cum vin politicienii la talk-show-uri.

Ceea ce bag eu de seamă, este faptul că indivizii ăştia sunt aleşi pe sprânceană, taman ca să le iasă pasenţa celor ce nu fac reportajele astea pe bani puţini. De regulă, ei sunt vânaţi din faţa cârciumii, a discotecii sau a internet-cafe-ului unde tinerii şi bătrânii pun de un team building, de un dating matrimonial aranjat, sau de alte chestii ce ţin de "noua religie".

Am sta şi m-am gândit dacă merită băgat în seamă un astfel de reportaj.

Ţi se cere oare să treci un fel de bac, nişte examene de specialitate, pentru a fi trecut în tagma celor care cred? Oare Simon Petru, cel dintâi chemat între apostoli, n-a fost un biet pescar? Şi Andrei? Asta nu i-a împiedicat să dobândească dreptul de a crede. Oare ei ştiau în ce cred? Cunoşteau ei din scoarţă-n scoarţă Scriptura vremilor de-atunci? Cunoşteau ei toate genealogiile încălecate acolo, fără să-l piardă din vedere pe niciunul din fiii lui Avraam, pe nepoţi, rubedenii, după rang? Pe Nebaiot, Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Maşa, Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma...

Cei ce cred sunt convinşi că ştie Moşul, oricine ar fi el, destulă carte cât să-i îngroape în ştiinţă pe toţi fariseii care închid Împărăţia Cerului înaintea oamenilor. Ei ştiu că, prosteşte crezând, nu pot face nici cel mai mic rău, că ei nu pun mâna pe bisturiu, nu-i învaţă pe tineri ştiinţa deşartă, nu sunt plătiţi pentru credinţa lor.


Îmi vine în minte chipul unei bătrâne, care avea dreptul ("culmea") să intre în biserica aceea cu lespezi de piatră pe jos. Venea desculţă, de parcă ar fi coborât tocmai din insulele Capului Verde. Pe faţa ei se oglindea o imensă imbecilitate, încât de pe-atunci m-am întrebat de ce Moşul a lăsat să coexiste atâta credinţă cu o aşa mare prostie? Se aşeza cuminte în spatele femeilor, ţărănci şi ele, mult mai bine îmbrăcate şi poate şi cu o brumă de avere. Între ea şi restul femeilor se păstra o distanţă impusă de inteligenţa care prisosea şi cea care lipsea. Când pleca de la biserică îşi târa pe drum picioarele desculţe, dimpreună cu prostia naturală.

M-a fulgerat atunci un gând. Poate că Moşul, în înţelepciunea Lui, i-a orbit puterea de a pricepe, pentru a o feri de durerea de a vedea toate nemernciile ce se scurg în jur, toate intrigile, lupta pentru avere, măritişurile aranjate contra unui număr de boi şi a unei bucăţi de pământ direct proporţional cu urâţenia.

Eram tot mai sigur, că femeia aia n-avea cum să se zbată în somn de cine ştie ce griji pentru ziua de mâine. Ea nu avea un mâine. Moşul îi lăsase doar ziua de azi, pe care o trăia fericită. Nimeni nu avea ce să-i ia, căci nimic nu avea şi nimeni nu avea ce să-i dea, căci ea avea de toate.

De câte ori se apropia de o icoană, e privea undeva dincolo de scândura sau pânza pe care era pictat un chip. Îl vedea undeva în zare, pe Moş, aşa cum poate niciunul din cei care asistam la slujbă nu putea s-o facă.

De atunci, de câte ori aud vreun preot, amintindu-ne că cei săraci cu duhul vor vedea Împărăţia Cerurilor, mă duce gândul la bătrâna aia pe jumătate idioată, şi parc-o văd de-a drepta Moşului privindu-i cu milă pe cei chemaţi la judecată.

Mi se pare că aud glasul bătrânei, încercând să implore iertare pentru aceştia, dar glasul ei i se opreşte undeva în piept, speriat de glasul de tunet al Moşului.