Necrofagii

ElZap

Nu toţi necrofagii seamănă la chip cu Vetala. Nu seamănă nici cu anelidele de mai jos.

Nu seamănă la chip, dar în rest nu există nicio deosebire. Norocul lor este că nu nu s-au întâlnit în drumul lor cu oglinda. Poate că s-au întâlnit, dar atunci nu le pasă.

În corpul lor dezgustător se simt bine. Poate că necrofagii cred că sunt chipeşi, că restul lumii e altfel. Nici nu m-aş mira să aflu că ei cred astfel. În fond sunt două lumi care se judecă una pe alta. Fiecare lume cu unitatea ei de măsură, cu valorile pe care le-au promovat, cu legile ei, cu morala ei, cu sistemul ei de referinţă.

Principala deosebire dintre cele două lumi constă în felul cum se raportează la viaţă. Prima lume doreşte să trăiască, sau cel puţin aşa spun fiinţele care o compun. A doua lume, cea a necrofagilor aşteaptă ca să se stingă câte un individ din prima lume. Atunci începe pentru ea noaptea Valpurgiei.

Necrofagii nu au istorie, pentru că nu au trecut, ba chiar şi viitorul le lipseşte. Doar prezentul se arată oarecum învăluit în ceaţă. Ceaţa din care atacă. Ei au gură, falci, mandibule şi tot ce este necesar pentru a alimenta o burtă veşnic nesătulă. Să se bucure de fericirea celor din jur nu sunt capabili, cel puţin atâta vreme cât trăiesc. După, e o altă poveste.

Timpul liber şi-l omoară nefăcând nimic, sau cel puţin aşa se pare. De fapt, ei fac ceva. Ei aşteaptă, târându-se la un pas sau doi de viitoarea victimă. Doar trebuie să fie primii care se aşază la ospăţ. În timp ce victima chiar face ceva, dumnealui se căzneşte să înjghebeze nişte ode. Asta doar dacă sunt cuvântătoare. De cele mai multe ori nu sunt, iar odele arată jalnic, pentru că nici nu cred în odele pe care le scriu.

Sunt guralivi, atunci când vorbesc şi atunci ei vorbesc mai tot timpul. Vorbesc mai ales după moartea victimei. Atunci se metamorfozează şi îşi fac rost de un fel de certificat, un fel de paşaport ce le asigură dreptul lor de a fi primii la masă.

Acolo scrie că ei au fost, au dres, au luptat, au asudat, s-au luat de piept cu toată lumea. După această scurtă introducere urmează ocara mortului. Ăla n-a făcut, n-a dres, nu a fost în stare. Asta e un fel de antiteză, ce-l ridică pe dumnealui în ochii celor din jur. Un fel de "uite de ce nu voi face nici eu nimic".

Nu că ar avea chef să facă ceva în răstimpul ce va urma, dar măcar îi sperie pe cei ce cred sincer că n-au făcut ce trebuie, că n-au făcut destul. Ăia cred, în timp ce el pare sigur, sau cel puţin aşa lasă să se înţeleagă. Din confuzia creată se alege şi el cu o halcă. Halca cea mai importantă.

Pe ceilalţi îi cuprinde perplexitatea. Asta e pierzania lor. Până se dezmeticesc, istoria a trecut pe lângă ei. În urma istorie ei rămân cu buzele umflate. Mereu rămân aş.

Uitasem să spun că necrofagii ăştia sunt şi ei muritori. Muritori fiind nu lasă nicio urmă, doar un fel de pată mucilaginoasă, peste care alţii vor călca cu fereală.