Letea

ElZap

La Letea pădurile suferă. Le mănâncă nişte cai. Cai sălbatici, că cei domestici stau în grajdul lor.

Caii rod coaja copacilor, iar de aici până la dispariţia pădurilor nu-i decât un pas. Pasul ăsta duce undeva spre abator. De acum pădurile nu vor mai suferi.

Un lucru nu pricep eu: cu ceilalţi cum rămâne? Nu cu ceilalţi cai, ci cu ceilalţi care au devastat atâtea păduri că ar fi fost deajuns ca să hrănească cu coaja lor toţi caii din România, cât o ţine ea. Poate chiar mai mult, având în vedere că i s-a pus gând rău.

Pe ei nu-i duce nimeni la abator, că ei sunt oameni. Nu-i duce nici măcar la răcoare. Din pădurile astea s-au făcut averi imense, cum nu s-au făcut nicăieri pe glob în aşa scurtă vreme.

Odată o să povestesc despre o pădure de basm. Una magnifică, cu stejari care au fost odată ghindă, pe vremea revoluţiei de la la 1848. Poate chiar mai demult. Când s-a tăiat noul drum prin acea pădure, o parte din stejari s-au refugiat în curţile unor ţărani. Acolo stăteau cuminţi, aducând cu stejarii lui Shishkin. În fiecare an priveau la săteni cum sărbătoreau Paştele. Îşi întindeau crengile până dincolo de mijlocul şoselei.

Asta a fost odată. Unii stejari au îmbătrânit, sau s-au îmbolnăvit şi pădurea s-a rărit. Regimul de tristă amintire, a făcut ce-a făcut şi i-a îndemnat pe săteni să planteze alţi stejari în locul celor căzuţi. Unii zic că sătenii doar îi ocroteau. Le se dădea voie să taie iarba dintre ei ca să aibă lumină. Ţărani cei foşti aveau iarbă pentru vite. Asta când erau mici de două palme. Pe urmă erau chemaţi să-i rărească, că se sufocau de mulţi ce s-au prins.

Când am trecut ultima oară prin pădurea aia nouă, lumina soarelui nu reuşea să se strecoare până la pământ. În toiul verii, când arşiţa dogorea ca o Californie, dintre copacii aceia tineri s-ar fi zis că nu a plecat încă iarna.

Acum nu mai e. Pădurea. Nici cea veche şi nici cea nouă. În locul ei, din cicatricile sângerânde a ţâşnit un fel de lăstăriş. Cu lăstărişul ăsta pădurea îşi plânge trecutul ei glorios.

Oameni de toate felurile au năvălit cu ce aveau. Unii cu drujbe, alţii cu utilaje mai perfecţionate. Au pus-o la pământ.

Banii i-au băut la crâşmele din sat. Doar astea au rămas. De unde au apărut atâtea crâşme? Şcoala s-a dus, căminul cultural aşişdirea. Doar biserica mai e, până ce pune unul ochii pe ea şi o privatizează.

Caii din Letea sunt sălbatici. Ei măcar nu ştiu ce fac, În ei urlă foamea sălbatică ca şi ei. Atunci mai mănâncă puţină scoarţă de copac.

Dar oamenii? Oamenii sunt tot sălbatici?