Lupta cu morţii

ElZap

Vitejii ştiu cum să se bată. Mai ales ei ştiu cum trebuie câştigată o luptă cu un efort minim. Eventual stând întins pe o canapea. E plină lumea de astfel de viteji.Sunt singuri viteji care rămân în picioare.

Noi ne batem vârtos cu pungaşii care au fost. Cu unii dintre ei. Ce dacă avem tâlharii noştri, contemporani cu noi, care operează mai eficient decât o termonucleară. N-o să ne batem cu ei, devreme ce i-am evaluat? Ăştia sunt atât de puternici că ne-ar face praf şi dacă strănută. Lecţia pe care am învăţat-o de la Tovarăşul Stalin e bună acum. Şi acum. O să fie bună oricând. Capul ce se pleacă...

Noi nu ne luăm de piept cu cei ce au transformat în ruine o clădire ce se voia a fi Muzeul de Istorie al acestei ţări. Ce ne trebuie nouă muzee? Ce ne trebuie nouă istorie? Noi nu le avem nici cu Sarmizegetusa Regia.

Noi scriem istoria, iar în calitate de autori avem tot dreptul să o scriem aşa cum ne convine. Nici nu ne mai plângem ca acel personaj din piesa lui Dürrenmatt. Ăla măcar făcea un gest formal să se smiorcăie în piesa Romulus ce Mare, că de câte ori se schimbă stăpânii el trebuie să rescrie istoria. Noi nu ne plângem.

Noi suntem din neamul corbilor şi ...

"...cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui" 

Nu ne batem nici cu cei care au pus la pământ o industrie, inclusiv pe cea de la Braşov. Noi cădelniţăm tot despre nemernicii din '87. Ce dacă unele fete de pe-acolo trebuie să se vândă pe monezi de-argilă? N-a fost Braşovul pe vremuri Oraşul Stalin? Ăla din care Uniunea de pe vremea de-atunci ne-a luat IAR-ul. Cu tot cu avioane. După care ne-a dat voie să facem tractoare. Milostivă Uniunea aia.

În lipsa unui inamic pe măsură noi căutăm câte o băbuţă. Asta este duşmanul Societăţii Capitaliste Multilateral Dezvoltate. La galere cu ea!

Neruşinata! Toată ziua se plânge. Cică nu-i ajunge pensia. Păi să crape dacă nu-i ajunge. Mai umblă şi cu vorba că a cotizat la stat o viaţă. La care stat? La statul ăla comunist? Huoooo!! Cine a pus-o să cotizeze? Cine a pus-o să muncească? Măcar aşa s-ar fi dus pe râpă mai devreme. Dacă nu se ducea statul, măcar se ducea ea.

Baba asta mai e şi surdă. Pe jumătate e şi oarbă. Nici nu vede pe unde merge. Pe stradă îşi trage anevoie sacoşele cu trei verze din care o să trăiască o lună. Se loveşte de toate maşinile avuţilor. Ea le spune îmbuibaţi. Poate dă dracul şi le zgârie.

Unele babe sunt mai decente. Uite, pe asta de care ştiu eu.

Baba de care vorbesc s-a adaptat urgent la economia capitalistă. Fusese arhitectă ca şi soţul ei. Ăla a dat ortul popii mai devreme şi a lăsat-o să-şi facă de cap. Şi şi-a făcut. A început cu cărţile. Le-a vândut pe toate. Când am fost pe la ea, ca să-i duc vreo zece ouă, bătea vântul prin biblioteca pe care şi-o proiectase.

Pe urmă şi-a vândut hainele, că nu-i ajungeau banii. Băga în ea ca o apucată. În fiecare zi se îndopa cu câte un pateu de la chioşcul din colţ. E drept că erau şi zile în care postea. De nevoie. Nesătula! Cred că avea vreo patruzeci de kile, când am văzut-o ultima dată. Pe urmă a început să-şi vândă mobila şi tablourile. Unor binevoitori, se înţelege. Aşa cred eu, dacă ar fi să mă iau după nişte haidamaci care cărau nişte şifoniere pe hol.

Până într-o zi când a făcut un exerciţiu de demnitate, că era şi chinuită de mândrie. Păcatele tinereţelor. A mers cu ultimii bănuţi legaţi în colţul unei batiste şi s-a înfipt în prima farmacie. Tot ca apucata.  A luat câteva cutii de somnifere, mi-a spus fi-sa, care nu prea o vizita.

Nesătula le-a înghiţit pe toate odată.

Dacă nu le-ar fi înghiţit aş mai putea s-o înjur şi astăzi că era rezistentă ca un salcâm uscat.

Aşa, nu-mi rămâne decât să o bombănesc post-mortem.