Molia

ElZap

Molia s-a năsut bătrână. De fapt ea nici nu ştie încă dacă s-a născut.


Niciodată nu a avut un cuvânt de spus. Alţii au spus pentru ea. În cel mai bun caz ea sucea capul în stânga şi în dreapta. Căuta o bucată pe care să o poată roade. În urma ei a lăsat dezastrul. Un dezastru însemnat cu o dâră unsuroasă.

Chiar şi povestea asta cu sucitul capului e... doar o poveste, căci nici pe ăla nu îl suceşte de capul ei.

Ouase, sau fătase molia asta o molie mai mică. De clocit sigur a clocit-o, deşi de capul ei nu s-a ales nimic. Molia asta mică îi suceste capul. Ea îi arată încotro trebuie s-o ia, pe cine trebuie să răsplătească cu daruri, cu câte o friptură împărătească, şi când nimic din toate astea nu se găsesc, cu câte o tinichea.

Şi cum molia se plictiseşte de prea multă singurătate, adună din când în când câte o o gaşcă de neisprăviţi, care din lipsă de altceva, din dorinţa de a se admira unii cu alţii, fac un fel de tărăboi în jurul doamnei molii. Invariantul acestei mulţimi de gură-cască este tocmai dorinţa asta bolnăvicioasă de a se adăuga oricărei haite. Mereu nesătui, mereu ghiftuiţi, mereu cu blidul în mână.

Cu molia asta vrem să intrăm în rândul lumii. Cu spectacolele astea penibile de cucoane cu ifose de 'telectuale, doar pentru că şi-au decorat ţeasta cu câte o pălărie carghioasă.

Să nu fiu înţeles greşit. Nu am absolut nimic împotriva insectelor.

Dar măcar să fie albine.