DD

ElZap 

De ce nu mă leg de DD?

În alte vremuri nu ar fi fost nevoie să-mi pun astfel de întrebări. Nu ar fi fost nevoie pentru că DD nu ar fi ajuns unde a ajuns.

Deontologii au ieşit la rampă. Deontologia se vinde bine în vremuri tulburi. Prietenii ştiu de ce. Pe sticlă. în presă, pe bloguri, la crâşmă sau la colţul străzii oamenii îşi pun poalele în cap. Opinia publică îşi urlă indignarea. De capul ei sau prin reprezentanţi. Ce ţi-e şi cu opinia publică?! Parcă tot ea a făcut Revoluţia! Revoluţi Franeză, Revoluţia din Octombrie şi toate zaverele de care avem cunoştinţă.

Poate că şi DD are planuri dubioase, dar lucrul ăsta urmează a se vedea după. Marii investitori, cu toţii musai strategici, sunt dubioşi post factum. Au pus la pământ totul, după ce au promis marea cu sarea. I-a întrebat cineva pe ăştia ce au făcut cu întreprinderile pe care le-au luat pe mai nimic, după care le-au pus la pământ?  I-a întrbat cineva pe negustorii de fier nou-nouţ? I-a întrebat cineva pe cei ce au vândut? În numele cui le-au vândut? Unde ne-au fost atunci deontologii? Unde ni-s deontologii? Stau şi tac. Prietenii şiu de ce. Şi din tăcere curg bani.

DD are înaintaşi demn de urmat. Şi îi urmează. El ştie că şi ceilalţi au furat, au minţit, au devalizat. El de ce nu ar avea dreptul? Numai proştii sunt consecvenţi în a urma nişte principii prăfuite. Şi proştii nu ajung niciodată în politică. Proştii nu scot bani din munca lor. Unde s-a mai pomenit să te îmbogăţeşti din muncă? Ce, suntem pe vrmea lui Henry Ford?

DD vrea să cumpere pe mai nimic. Ceilalţi pe ce au cumpărat? DD vrea să revândă. Ceilalţi au re-re-revândut. S-a ales praful de toate promisiunile lor poleite cu aur.

Când îl înjurăm pe DD, ar trebui să ne uităm în oglindă. Să vedem dacă nu avem o pată pe obraz. Să vedem dacă nu aducem puţin cu DD.

Că am trăit în cârdăşie cu cu toată lepra asta care sapă adânc în carnea societăţii în care trăim nu încape îndoiala. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii prin pasivitate, alţii printr-o activitate deosebit de prodigioasă. Şi profitabilă aş zice eu. Acum lepra o avem peste tot. Nici acum nu facem nimic ca să ne vindecăm. Ratăm orice moment pe care l-am putea folosi ca să dovedim că suntem bipezi.

Şi atunci de ce ne mai plângem?

Pădurea

ElZap

Dormeam mult. Uneori mă trezeam abia pe la nouă. Pentru copii este permis orice, mai ales când sunt protejaţi de bunici.

Erau şi zile în care programul se schimba radical. Uneori zilele astea se înşirau chiar o săptămână întreagă. Atunci eram convocat de o femeie să mergem la cules de ciuperci. La o aruncătură de băţ de casă era pădurea. Falnică ca un templu antic. Stejari seculari credeam eu atunci, deşi ei aveau doar puţin peste două sute de ani. Veneam acasă cu un coş de ciuperci. Erau coşuri din acelea imense pe care ţăranii le poartă în spate ca pe nişte ghiozdane.

Când am plecat din locurile acelea, mă gândeam că nu voi reveni curând. Am mers în pădure ca să-mi iau rămas bun. M-am aşezat pe o buturugă şi m-am pus pe numărat cercuri. Mi-au ieşit peste două sute. Aşadar pădurea asta a fost ghindă pe vremea când Garibaldi se bătea cu Napoleon. Am mai revenit rar de tot, dar nu am mers la cules ciuperci, sau am mers foarte rar.

Anii tot treceau pe lângă pădure ca nişte marfare leneşe. Au bubuit tunuri, au răpăit şi mitraliere, în frunzişul ei s-au pierdut grenade cu duiumul. Într-o vreme acolo a poposit o ceată de ţigani cu tot pitorescul lor. Pădurea a rămas tot acolo, visând. Numai oamenii se băteau, până ce se mutau în satul de alături cu cerul plin de iarbă.

Unii, care-şi închipuiau că se iau la trântă cu veşnicia, s-au gândit că pădurea aia s-a cam rărit. Au băgat  nişte pluguri în luminişurile ei şi au pus alţi copaci. I-am văzut şi pe ăia. Ţăranii îi ocroteau ca pe nişte copii. Aveau voie să taie iarba dintre ei, dar se temeau ca de un lucru criminal să-i atingă cu coasa. Cred că ar fi plâns o vară întreagă. Erau alt fel de ţărani, nu din cei ce merg la discotecă în toiul zilei. Când stejarii aceia nebuni au ajuns să se înalţe spre cer ca nişte flăcăi, am priceput că oamenii ăia au reuşit ceva. Au plantat şi salcâmi.  Au venit unii cu roiuri de albine. Cu unul m-am împrietenit. În fiecare vară îmi aducea câteva kile de miere şi mi-o lăsa la poartă.

În vara asta am revenit acolo. Am privit spre locul unde era pădurea. Spre locul unde îmi mişcam picioarele printre flori vesele pline de rouă în căutarea ciupercilor. Pădurea aia s-a stins. De tot.

Se vede că bunătatea ca şi sălbăticia există în mai toţi oamenii. Trebuie să vină cineva să le descătuşeze. Oamenii au tăbărât asupra pădurii şi au pus-o la pământ. Din copacii ăia falnici nu a rămas nimic. Doar cioturi, din care mai ţâşneşte un lăstăriş tânăr. Oare ce gândeşte lăstărişul acela?

A vrut să merg să văd fosta pădure. N-am avut curajul. Ar fi fost ca şi cum aş fi mers la un prohod la care vin rudele dimpreună cu  criminalii. Ce mult s-au schimbat oamenii! Oamenii aceia care te certau blând dacă călcai pe un pui de stejar de-o palmă, acum râd cu guri ştirbe.

Într-o zi, un ţăran care era puşti pe vremea când eu am plecat, trecea agale spre pădure cu un coş în spate. Un coş-ghiozdan. S-a întors cu el plin de bureţi. A dat ştirea în sat. În cîteva ore lumea pleca spre pădurea-lăstăriş ca la război. Lumea ştia că sunt bureţi! Cineva, o vecină, mi-a dus un coş mare de bureţi gata pregătiţi.  Pe urmă, în altă zi, omul acela care dăduse vestea în sat m-a chemat la poartă. Mi-a dus şi el un coş mare de bureţi.

Ce să le fac? I-am pregătit şi i-am luat cu mine. I-am şi pregătit. Ciulama. Am frigiderul plin de bureţi.

Când pun farfuria de ciulama de bureţi în faţa mea, aud parcă vechea pădure icnind sub lovitura topoarelor, a drujbelor şi a altor instrumente criminale. Privesc şi mi se pare că văd un copil cu un buchet de narcise şi cu ochii în lacrimi.

De ce a rupt el narcisele din pădure?

Văd un copil înotând în lanuri de nu-mă-uita pline de rouă sau tăvălindu-se în lanuri de măcriş de pădure.

Fantomas se întoarce

Un piroman

ElZap

Aud după o scurtă izolare că un nebun a dat foc.

Zeci de autovehicule confiscate de la nişte presupuşi hoţi au fost purificate de păcatul lor originar prin ardere de tot.

Se zice că că nebunul va sta mulţi ani după gratii. Dacă nu s-ar fi abolit pedeapsa cu moartea poate primea cadou un glonte cadou. Sau mai multe gloanţe, după cum are sau nu încredere în justiţie.

Bine că nu a apucat să dea foc la altceva.

Flotei de pildă.
Pădurilor care nu mai sunt, sau care ard de capul lor acum. Alea care au mai rămas.
Uzinelor ARO şi suratelor lor care făceau tractoare camioane şi alte chestii.
Livezile şi pepinierele de pomi despre care se presupunea că aveau carnete de partid. Roşii. Sau cravate de pionier. Tot roşii.
Etc. etc.

Bine că nu a vândut ţara cu tot cu oamenii care locuiesc pe aici. Că nu i-a făcut sclavi sau piese de schimb pentru ilustrele feţe de pe alte plaiuri.

De unde atâtea puşcării? De unde atâtea gloanţe? De unde atâtea vieţi, când omul are o singură viaţă?