Ilegalistul

ElZap

De ce aş minţi, aşa cum ar face orice dizident cu ştaif, ascunzându-mi trecutul pătat de comunism? Recunosc, am fost şi eu pionier, ba chiar un pionier fruntaş. Mai ales la aritmetică.

Şi cum pe vremea aceea pionierii nu se făceau aşa oricum, doamna învăţătoare ne aduna la şcoală ca să ne pregătească pentru întâlnirea cu marele eveniment, când ni se va înmâna cravata roşie. Pe atunci cravata asta se livra fără tricolor, ca să nu putem fi acuzaţi de naţional-comunism. Comunismul pe vremea aia era exclusiv internaţional, cu puternice nuanţe sovietico-staliniste, în uşor declin, mai ales pe linia tovarăşului cu mustaţă şi rubaşcă.

Ne spunea doamna tot felul de poveşti, care numai cu viitoarea viaţă de pionier nu aveau legătură, ba chiar şi o mulţime de ghicitori, snoave şi alte treburi pe care le ştia ea.

Treaba cu snoavele a mers până într-o zi, când de voie de nevoie, doamna ne-a anunţat că la şcoală va fi adus un tovarăş foarte-foarte important. Ce tovarăş important putea să ne prezinte doamna învăţătoare nu puteam pricepe eu în ruptul capului, mai ales că pe la noi nu se prea pomenea de tovarăşi şi cu atât mai mult nu putea fi vorba de unul foarte important.

Ilegalistul. Acesta era tovarăşul care a intrat într-o după amiază în clasa în care noi aşteptam cu suflarea tăiată.

Când s-a deschis uşa clasei şi a fost poftit Tovărăşia Sa, am rămas cu toţii năuciţi. Omul care ar fi trebuit să fie vajnicul ilegalist, nu era altul decât unul din puţinii beţivi ai satului. Ce-i drept, puţin ilegalist era dumnealui, dar numai pentru că nu se avea bine cu legile, inclusiv cu cele ale noii orânduiri.

S-a dat omul peste cap şi ne-a povestit o grămadă de prostii, ce numai adevărate nu puteau fi. Cât despre o cât de mică legătură cu comuniştii nici nu putea fi vorba. Omul era sărac, dar numai pentru că îşi dădea până şi ultimul ban pe băutură, iar la cât de nechibzuit era nimeni nu-şi încurca trebile cu el.

La plecare, mi s-a părut că doamna i-a strecurat în buzunar o hârtie. Probabil una de cinci sau zece lei, ce reprezenta pasămite onorariul pentru participarea lui la activitatea pionierească. Puteam să jur că a mers cu hârtia asta glonţ la magazinul sătesc, ce ţinea loc şi de cârciumă ilegală.

Aşa l-am cunoscut eu pe primul ilegalist.

Primul dar nu şi ultimul.

O vreme ilegaliştii ăştia au fost epuraţi din fruntea obştii, că mai mult încurcau lumea. Altfel spus au fost puţin marginalizaţi. Unii, puţini la număr, s-au apucat de alte treburi ceva mai serioase. Cei mai mulţi însă şi-au urmat drumul lor ţinându-se bine de garduri. Doar cei foarte, foarte importanţi, n-au putut fi daţi pe brazdă, şi acestora li s-a găsit un loc mai călduţ, pe la un fel de Academie. Se numea Academia “Ştefan Gheorghiu”, sau cam aşa ceva. Acolo se ocupau cu ţesutul. Ţeseau un fel de web, în care urmau să-i prindă pe cei ce i-au mătrăşit.

Ce-i drept mai scoteau din când în când capul la lumină, dar numai când erau invitaţi să ne povestească despre Esperanto. Atunci ne vorbeau numai şi numai de vremurile frumoase când l-au cunoscut pe tovarăşul Lenin.

Cum vremurile s-au schimbat, iar comunismul era o afacere nerentabilă, ei s-au convertit, cum era şi normal, din ilegalişti fioroşi, în anticomunişti la fel de fioroşi.

Poate, de unde sunt eu cam ghinionist de felul meu, cam toţi anticomuniştii pe care i-am întâlnit personal aveau bube în cap.

Unul dintre ei, mare lătrău pe la adunările publice în aer liber, cu lumânări şi cu rugăciuni rostite pios la crucile drumului, nu era altul decât băieţelul crescut în puf, dar şi în spiritul celui mai pur comunism stalinist internaţionalist. Unul cu temeinice cunoştinţe în ale marxism-leninismului, şi cu o genealogie de care s-ar putea mândri chiar şi Roza Luxemburg.

Doar domul Brucan, domnul general Militaru, domnul Iliescu, domnul Băsescu, doamna Blandiana, domnul Teodor Brateş, şi alţi câţiva domni şi doamne au fost anticomunişti până în măduva oaselor.

Unii mai isteţi au beneficiat de pe urma comunismului chiar de două sau mai multe ori. Prima dată când l-au înălţat de la zero, cu ajutorul comisarilor sovietici, şi a doua oară când l-au dărâmat şi apoi s-au pus pe scris rapoarte. Rapoarte in care se analiza, se condamna, se studia ce? Comunismul, desigur.

Acum, nu că am eu ceva cu comunismul sau cu comuniştii, şi nici cu anticomuniştii n-aş avea ceva, dar prea seamănă poveştile lor cu cea a ilegalistului pe care l-am cunoscut în copilărie. Şi dacă atunci nu l-am crezut pe bietul om căzut în patima alcoolului, cum să dau crezare îmbuibaţilor ce se dau de ceasul morţii că ar fi mari anticomuniştii.

Tipul acesta de om, ce are înscris în codul lui genetic oportunismul, ce-l determină să se dea veşnic un luptător neverificabil împotriva unui rău care a fost, fără să îl împiedice să fie un beneficiar al răului care este, nu va pieri niciodată.

Oamenii ăştia n-au tată, n-au mamă când e vorba de prinţipuri.