Şcoala care a fost

ElZap

Auz că începe din nou şcoala şi mă duc cu gândul la şcoala aceea de undeva dintr-un sătuc liniştit, fără evenimente ieşite din comun.

Nici şcoala aceea nu îmi este clar definită în mintea mea. Care din acele şcoli ce s-au prăbuşit sub ochii oamenilor îmi apare acum pe cărarea amintirii?

Să fie şcoala aceea micuţă, acoperită cu paie, la care făcea de gardă un învăţător cu rol decorativ, cu profunde înclinaţii bachice? Şcoala aceea legată în amintirile oamenilor de omul acela scund, ce era purtat în fiecare seară pe drumul de la cârciumă la casa lui, agăţat aidoma unui Hristos răstignit între doi beţivi ce-l târau pe Golgota existenţei sale?

Sau poate e şcoala cea nouă, însă la fel de mică, ce a fost ridicată după ce aia veche a fost pusă la pământ, la care preda învăţătorul cel tânăr sosit dimpreună cu doamna lui învăţătoare asemenea căutătorilor de aur?

Omul acela, pe care niciodată nu l-a auzit cineva cântând, deşi avea o ureche muzicală de invidiat? El care a reuşit să-i urnească pe ţăranii aceia, convingânu-i să se îmbrace curat în fiecare seară, după ce lăsau coarnele plugului, ca să se alinieze în corul satului? Le promisese că o să ajungă cu corul acela departe. Nimeni din sat nu l-a crezut, până când într-o duminică oamenii s-au adunat în jurul aparatelor de radio cu lămpi, ca să-şi asculte corul ce câştigase un premiul întâi pe ţară.

Cu greu aş putea crede, dacă cineva mi-ar spune astăzi, că într-o camera modestă, încălzită cu lemne, o pereche de dascăli tineri şi entuziaşti şi-au sacrificat tinereţea de dragul unui vis.

Nici cămăruţa aceea nu i-a fost lăsată, drept răsplată pentru ce a făcut pentru sat. A fost împins cu toată familia într-un fel de magazie, dependinţă a şcolii în care continua să lucreze.

Chipul domnului învăţător mi-l reamintesc de câte ori deschid YouTube, ca să ascult amintirile feciorului său, ajuns acum un cunoscut interpret de muzică folk.

Vremurile au adus mai apoi în sat alţi învăţători, ba chiar şi profesori cu facultate. Se trecuse la învăţământul obligatoriu de opt ani. S-a terminat cu pelerinajul făcut zilnic până la şcoala cea mai apropiată din satul vecin de o mână de copii care-şi doreau să termine şapte clase.

Profesorii aceia noi stăteau acum în gazdă, pe la familiile mai răsărite din sat şi ne corectau tezele la lumina răspândită de nelipsita lampă cu petrol. Unii dintre ei s-au încumetat să facă şi un fel de cenaclu literar al elevilor. Îmi amintesc câteva dintre ele, şi mă mir cum de atâtea vise au putut să se ţeasă la acea lumină ce abia reuşea să risipească întunericul.








În cele din urmă, după ani şi ani de promisiuni neonorate şi dezonorante ale puternicilor acelor vremi, s-a terminat şi a doua şcoală nouă, iar sălile de clasă în care se desfăşurau lecţiile au fost restituite casei parohiale. Ba a fost ridicat şi un fel de cămin cultural.

Îmi amintesc de toate astea, pentru că am trecut prin satul de unde am pornit la drum. Am întrebat de şcoala aceea. Ştiam că de multă vreme în fostul cămin cultural nu se făceau decât nunţi sau petreceri private. A intrat sărmanul în economia de piaţă. S-a adaptat noilor vremi.

Dar clasele? Dar elevii? Dar profesorii?

Nimic din toate astea. Unde pe vremuri, zeci de copii schimbau în fiecare toamnă anul şcolar, acum de abia dacă mai sunt doi trei. Ei sunt trimişi din nou în satul vecin.

Trec pe lângă una din şcoli şi mi se pare că mă priveşte ca o bătrână neputincioasă, ce nici măcar n-are curajul să-mi facă un reproş. Parcă ar vrea să mă întrebe: de ce m-au părăsit toţi? Prin geamurile ei sparte ţâşneşte în stradă întunericul. Mi se pare că aud versurile lui Coşbuc:

Iată-mã: tot eu cea veche.
Ochii? Hai, ce mai pereche
Si ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar a'cui? Si la ureche
Uite-o floare.

Nu. Nu se aude nimic. Doar amintirile mele născocesc stafii ale unor vremi revolute.

Mă întâlnesc cu nişte puşti care au terminat gimnaziul. Îi întreb dacă au auzit de Coşbuc, de Eminescu, de El Zorab, de …. . Mă opresc, dându-mi seama că am devenit plictisitor.

La vremuri noi, oameni noi. Se poartă manele, tatuaje, piercing, emo, şi alte forme ale culturii moderne.

În capul meu îmi străfulgeră finalul basmului lui Ispirescu. Da, asta este ce văd în faţa ochilor: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

„Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.”

Mă întreb acum: care o fi legătura între cenuşă şi flacăra ce a animat-o?