Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?

ElZap

A horse! A horse! My kingdom for a horse!

Un cal…

Ce vremuri de glorie pentru semeţul patruped, pe când el se schimba la paritatea de unu la unu cu regatele!

Ce vremuri de glorie, când se putea lăuda că el era acela ce a frământat sub copitele sale ţărâna Eurasiei, pentru a o turna în forma celui mai întins imperiu cunoscut în istorie, născut din somnul lui Ginghis Han!

Dacă aş avea priceperea de trebuinţă, aş scrie o odă închinată lui, şi asta nu numai pentru că i-a purtat în şa pe mai toţi cei ce şi-au întins imperiile dincolo de ceea ce era drept să fie al lor.

L-aş elogia pentru sârguinţa cu care a tras la mii şi mii de diligenţe, care-l duceau pe om unde îi era lui voia, dimpreună cu lucrurile sale.

L-aş elogia pentru plăcerea unor plimbări cu birja la şosea, oferită celor ce-şi permiteau acest lux.

L-aş elogia pentru sutele de capete încoronate plimbate în caleşti aurite. Unul măcar n-a avut curajul să schimbe rolurile, trecând în faţa lui.

L-aş elogia pentru răbdarea cu care a tras plugul, scormonind pământul pentru a găsi de-ale gurii pentru atâtea suflete înfometate. Acolo la ţară, el era un fel de rege peste mulţimea de capete încornorate sau nu din curtea oricărui gospodar.

L-aş elogia… dar de la o vreme am auzit nişte vorbe ameninţătoare la adresa lui. Se vorbea de salam…

Am priceput că el, după ce a clădit o istorie, nu mai este de trebuinţă nimănui.

La ţară oamenii merg la câmp ca să-şi mulgă oile sau să sape porumbul cu ATVul, iar puternicii zilei îşi ucid mult mai eficient inamicii cu blindate super-sofisticate.
Nici un june n-ar îndrăzni astăzi să agaţe o sclifosită, venind la ea călare pe un roib.

Meditând la soarta lui, a umilului cal, mi-a trecut prin minte poveste cu războiul de ţesut al lui Joseph Marie Jacquard. Se spune că după ce teribila maşinărie a fost aruncata pe piaţă, armate întregi de muncitori pricepuţi în ale ţesutului au fost azvârliţi în stradă.

Apoi mi-am amintit de vremurile când ţăranii culcau lanurile de grâu cu vechea lor coasă. Până când au apărut combinele, tractoarele, etc. etc. Brusc, ţăranii nu mai erau nici ei de trebuinţă diriguitorilor vremurilor. Ce au ajuns ei? Cu mila celor puternici, au fost aruncaţi în câte un post de paznic ce nu era de trebuinţă nimănui. Tot era bine. Avea o bucată de pâine.

Lucrurile însă merg din repede în mai repede. Tehnologia avansează victorioasă, călcând în picioare destine care n-au nicio vină pentru ce se întâmplă.

Nici de paznici nu mai e nevoie. Au fost înlocuiţi cu camere de supraveghere sofisticate, prin care poţi să vezi de la mii de kilometri dacă cineva îţi calcă moşia dobândită prin furt cinstit. Într-o zi o să-l poţi împuşca pe infractor de la distanţă. Direct în cireşul unde s-a căţărat ca să ia un pumn de cireşe.

Nici de automobil nu se mai atinge mână de om. În uzina în care el este plămădit, doar nişte braţe mecanice ale unor maşinării numite roboţi, înşfacă câte un motor, câte un parbriz, nişte faruri şi în câteva ore uzina fată tehnologic o nouă trăsură. Fără cai.

Mă bate gândul negru, că cei care ne privesc de undeva de sus, ar putea să ne vadă ca o herghelie de cai. Şi dacă într-o zi…?

Nimic nu este imposibil, numai că … nu mor caii când vor câinii.

Aşa o fi? Oare n-au dispărut incaşii? Cu tot, cu aurul şi bogăţiile lor, oferite de generosul Atahualpa, pentru a-şi salva pielea. Ce-i drept Atahualpa n-a murit pe rug. A murit ştrangulat. Tot e un câştig.

Deschid cartea lui Eduardo Galeano. Memoria focului. America latină. Citesc frazele autorului.

“Aş vrea să vorbesc cu ea, să-i pătrund secretele, să o întreb din ce lut a fost zămislită, din ce dragoste sau viol s-a născut.”

Aşadar s-ar putea ca incaşii să nu fi murit de tot. Poate s-au ascuns de armatele sângerosului Pizarro. Francisco Pizarro González.

Unde să se fi ascuns ei? Greu de spus. Poate că ei trăiesc în codul genetic al urmaşilor conchistadorilor spanioli.

Ciudate monstruozităţi poate crea istoria, atunci când ea se tăvăleşte în valuri de sânge.