Pantofii negri cu şireturi albe

ElZap

Cu ceva ani în urmă m-a bătut gândul… că n-ar fi rău să mă apuc de o treabă ceva mai bănoasă. Prea râdeau toţi de mine, că am ajuns un biet calic cu diplomă universitară.

După o cugetare îndelungată, am hotărât că ar trebui să mă apuc de făcut pantofi, altfel spus să mă fac un fel de cizmar. Auzisem eu că mulţi oameni importanţi, trecuţi sau prezenţi, şi-au început drumul în viaţă de la "bătut pingele". Bătut pingele pentru vii, sau pingele pentru morţi, din hârtie veritabilă, aşa cum auz că a făcut un contemporan de-al meu cam dus cu gramatica.

Uşor de spus, greu de făcut, că pantofii mei nu se vindeau nici cât să-mi scot banii daţi pe şireturi. Până într-una din zile când am făcut descoperirea vieţii mele.

Descoperisem motorul de căutare.

Făină sculă maşinăria asta. Semăna cu un fel de cutie a milei, unde oamenii îşi băgau un fel de bileţele, pe care scriau cam ce ar dori să găsească. Că găseau sau nu bieţii oameni ce căutau, asta e o altă poveste. Important e că eu ştiam înaintea tuturor ce-şi doreau ei. Şi ce-şi doreau aia le dădeam. De unde ştiam? Din cutia milei pe care aveam grijă s-o citesc în fiecare seară înainte de culcare, odată cu rugăciunea fierbinte către Cel de Sus ca să mă scoată din rahatul în care intrasem.

Primul câştig baban în afacerea mea cu încălţări a fost atunci când am descoperit că oamenii îşi doreau pantofi negri cu şireturi albe şi albi cu şireturi negre. O zi întreagă am muncit ca să schimb şireturile de la unii din pantofi la alţii, dar vă asigur că a meritat. E drept că arătau ca dracu, dar aveam măcar pantofii pe care şi-i doreau oamenii. Am câştigat într-o singură zi, cât pierdusem într-un an.

O să-mi ziceţi că vindeam oamenilor propria lor prostie. Aşa este, dar parcă nu ştiţi treaba aia a lui Vespasian cu banii care n-au miros? Ce, prostia are miros?

Inutil să vă spun că mi-am extins activitatea şi la alte şi alte lucruri inutile care se vindeau însă ca pâinea caldă, aşa că acum sunt un prosper om de afaceri.

Şi acum mă minunez, când îmi amintesc cât de bine s-au vândut prezervativele de culoare neagră. Mi-a şoptit motoraşul ăsta, că un număr incredibil de mare de amici de familie, abia aşteaptă prilejul să poată prezenta condoleanţe unor doamne, de altfel destul de respectabile… şi că şi distinsele doamne aşteaptă cu respiraţia uşor agitată să le primească.

Pe urmă au urmat alte şi alte descoperiri epocale.

Am descoperit că libertatea de expresie are o valoare ce nu poate fi acoperită nici măcar în aur, chiar şi în zilele astea, când aud că metalul preţios a sărit binişor peste mie.

http://www.forexdirectory.net/gold.html

Unii analişti financiari cu ştaif zic că s-ar fi scumpit aurul, deşi până şi orbul vede că s-a ieftinit tocmai bancnota aia miraculoasă, care timp de peste un secol reuşea să ţină în frâu uncia de aur cu numai 20 până la 40 de monede minune.

http://www.kitco.com/charts/historicalgold.html

Or fi ei cu ştaif, dar eu nu cred că ei cred ce zic. Mai degrabă i-aş crede pe dumnealor că ştiu ei de ce zic aşa.

Cu libertatea asta de expresie am aflat ce gândesc oamenii despre mine, şi ce ar vrea ei să facă un conducător model.

Parcă mă doare gura să le promit la câţiva ani odată ceea ce îşi doresc ei. Mă bagă cineva la salină dacă descoperă că i-am minţit? Nu uitaţi că oamenii uită.

Acum, de când cu tehnologiile astea informatico-statistice am descoperit şi sondajul de opinie. Cică el ar fi în favoarea demosului. Aiurea. El îmi serveşte exclusiv mie.

Bunăoară îi întreb pe oameni: cum ar dori să-mi aranjez frizura celor trei fire de păr ce mi-au rămas pe creştetul capului. Unii zic că ar dori să mi-o pun cu cărare, alţii pe stânga, alţii pe dreapta şi alţii o doresc vâlvoi. Mai sunt unii care zic că ar fi bine să o dau jos. Eu număr răspunsurile şi la prima întâlnire cu ei, aşa cum o doresc ei aşa le-o pun. Dacă e nevoie pot s-o schimb după cum bate Vântul. Deh, interesul joacă frizura, chiar dacă vântul provoacă adesea secetă prin buzunarele oamenilor.

Ultima năzbâtie pe care am descoperit-o a fost desigur twitterul, adică ciripitul în plină stradă, unde te ascultă toţi indivizii care fac pe surzii. Pe urmă te miri de ce te umflă. Dacă ai norocul să nu te umfle, o să ai ghinionul să-şi umfle ei promisiunile, care o să semene al dracului de bine cu lucrurile pe care tu le ciripeşti. Parcă nu ai şti treaba aia cu pasărea care piere pre limba ei.

Nici cu blogul nu mi-e chiar ruşine. E un fel de a plânge la mormânt străin. Tu vorbeşti, tu auzi. Cei ce trebuie să audă, doar ascultă. Altfel spus, trag cu urechea.

Afară de cazul în care blogul e un fel de loc de rendez-vous, el e citit cu sfinţenie. E citit el cu atenţie şi în primul caz, numai că din cu totul alte motive. În final ţi se dă binecuvântarea. Dacă eşti mai mare între cei chemaţi, nu te mira că o să auzi cum ţi se spune verde-n faţă: “acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Dacă ai scris ce-ai scris, sigur că stăpânul a văzut. S-o crezi tu că te-a liberat. Te-a liberat doar puţin, până ce găseşte momentul să te prindă.

Cu ceva luni în urmă stau eu de vorbă cu o tânără ce se ocupă de ştiinţele politice pe undeva prin ţara lui Wilhelm Tell. Nu una din alea ce au sucesuri cu ghiotura din motive de papa cel groaznic şi drept. O întreb dacă nu-şi face şi ea un blog, aşa cum e moda vremilor de azi. Îmi dă un sfat ce ar semăna cu unul părintesc, măcar că e venit de la o puştoaică. Îmi zice că nu e potrivit ca în zilele noastre să ştie toată lumea ce gândeşti.

Ei, tocmai de aia mi-am făcut eu blog.

Vreau să joc la ruleta rusească. Sunt convins că n-o să văd nimic dacă câştigă
adversarul meu, devreme ce mi s-a garantat că afară o să se facă întuneric deplin.

Dar dacă nu câştigă?

Tu cel care m-ai citit, eşti sigur că n-ai comis o greşeală fatală? Poate chiar greşeala vieţii tale. Oricum n-ai cum să mă desciteşti. E prea târziu.

Tu nu ştiai de Big Brother?